Foarte adesea, persoana în cauză
consideră că dacă „ceva trebuie să rămână ascuns” acest lucru se întâmplă,
în mod obligatoriu, „pentru a proteja pe cineva de rușine”, fapt ce o
determină să se simtă și ea rușinată la gândul posibilei amplori a secretului.
Toate aceste repercusiuni le induc
persoanelor care sunt victime ale secretului frici iraționale, tulburări de
comportament și, uneori, fobii.
Rușinea
Conceptul de rușine
Potrivit dicționarului Le Petit Robert, rușinea
este „un sentiment neplăcut de inferioritate, de nevrednicie sau de degradare
în ochii celorlalți”. Psihanaliștii consideră că rușinea relevă
întotdeauna existența unor situații familiale interiorizate în copilărie și
retrăite la vârsta adultă pe parcursul diverselor relații. Serge Tisseron e de
părere că există alte situații care provoacă rușine și care sunt legate de
violențe exterioare și de traume. El socotește că rușinea este „de la bun
început și întotdeauna un sentiment social” și nu trebuie confundată cu
vinovăția. Într-adevăr, în timp ce vinovăția poate fi împărtășită unui terț și
se dovedește a fi adesea la originea unui travaliu terapeutic, rușinea, în
schimb, este negată, ascunsă, disimulată; exprimarea ei ar duce în mod
iremediabil la excludere socială, pe când a-i vorbi unui terț despre vinovăția
resimțită ar permite restabilirea legăturilor și ieșirea din izolare. În plus,
caracteristica esențială a rușinii constă în caracterul ei puternic contagios:
rușinea care provine din generațiile anterioare ne copleșește de o manieră
disproporționată, adăugându-se la propria noastră rușine ce sporește astfel
foarte mult. De aceea,
condiția indispensabilă care îi îngăduie celui stăpânit de rușine să și-o
exprime și să-și regăsească locul în societate pare a fi aceea de a întâlni „pe
cineva capabil să primească rușinea fără a o simți, deci fără a o
răsfrânge”.
Efectele și transmiterea rușinii
Subiectul care se confruntă cu rușinea trece
prin diverse etape:
• În primul rând, el experimentează o
stare de „aneanti-zare” brutală însoțită de anxietate, care nu poate fi
rememorată și nici exprimată în cuvinte. Această etapă este numită
„inexprimabilă”.
• Urmează apoi o stare de confuzie care
corespunde pier-derii reperelor interioare și care provoacă uneori o veritabilă
dezintegrare psihică.
• În sfârșit, se instalează sentimentul
de rușine propriu-zis, structurant și totodată destructurant, care îi va
permite subiectului să iasă din această confuzie și să se restabilească, deși
se simte, în același timp, marginalizat și nedemn. În aceasta constă paradoxul
rușinii. Stăpânit de sentimentul incomod de rușine, subiectul își poate exprima
sau nu indignarea, furia, vinovăția sau eventuala dorință de răzbunare.
Serge Tisseron consideră că, în cazul
secretelor familiale, „rușinea reprezintă starea emoțională de bază a
secretului”: purtătorul secretului, cel care îl păstrează, suferă întreaga
viață de rușine. Această rușine se poate manifesta pe plan emoțional de fiecare
dată când subiectul se confruntă cu o situație asemănătoare celei aflate la
originea rușinii sale.
|
Adevăr Divin
