Depresia
este o stare normală în anumite etape din viață, o experiență umană naturală. Uneori,
ea devine o boală gravă și chiar invalidantă, în măsura în care ne împiedică să
lucrăm și să trăim ca până atunci. Prin urmare, trebuie s-o tratăm și să ne
ocupăm de ea în diferite moduri.
Presiunea permanentă
Societatea ne face s-o ducem bine sau, mai
precis, să arătăm că o ducem bine, adică să construim o imagine pozitivă,
activă și puternică despre propria persoană. încercăm să credem în această
imagine, să ne lipim de ea, dar și s-o transmitem altora. Astfel, facem din noi
înșine o mașină care trebuie să meargă cu orice preț, iar uneori prețul este
foarte ridicat, căci cerem mult de la propria persoană pentru a corespunde
exigențelor formulate de ceilalți - și de noi înșine - în viața profesională
sau familială.
Prin urmare, în cadrul acestui mod de
viață trebuie să fim în formă, să rămânem tineri; nu există loc pentru
suferință, depresie, de altfel nici pentru bătrânețe sau moarte.
Asta ne invită, din ce în ce mai mult,
să ne aflăm sau să rămânem în starea de negare a depresiei, adică să facem
totul - conștient sau inconștient - ca să n-o simțim.
Depresia este interzisă
Așadar, facem totul pentru a nu vedea, auzi și
simți că, uneori, suntem obosiți, surmenați, epuizați, sătui de muncă și de
griji, plictisiți și nefericiți de ce ni se întâmplă, alteori disperați din
cauza vieții, pentru că e prea mult, prea multă presiune, prea multe probleme,
prea multe dificultăți, și nu mai știm să le facem față. Nu mai reușim să avem
poftă de viață, nici să dăm suficient sens vieții noastre.
Să nu mai simți
A fi într-o stare de negare înseamnă să te
afli într-un proces activ al cărui scop este acela de a nu mai simți și gândi.
Unul dintre modurile sigure de a ajunge
aici este refugiul în hiperactivitate. Așa că muncim intens și mult, prea mult.
Muncim tot mai mult, mergem întotdeauna mai departe, acceptăm tot mai multe
angajamente. Când am terminat de muncit, continuăm să fim activi, de pildă,
facem sport peste măsură, ieșim neîncetat în oraș sau ne ocupăm excesiv de
alții. Chiar și în vacanțe, facem turism, excursii...
In felul acesta, lăsăm toată puterea pe
mâna unei părți din noi efectiv active, dinamice, care știe să facă, o parte
mai degrabă masculină, Eul. O parte care, în aparență, se adaptează exigențelor
celorlalți. Lăsăm deoparte o altă componentă a personalității noastre, una mai
feminină, mai apropiată de ființa, de inconștientul și de esența noastră, Sinele.
Concret, a o lăsa deoparte înseamnă să nu-i facem loc, să nu-i dăm nici timpul,
nici spațiul, nici libertatea de a exista, de a respira. Este o suprimare care
poate fi foarte puternică, chiar dacă nu avem conștiința violenței pe care o
comitem față de noi înșine, fără știrea noastră.
Credem că totul merge bine, însă, într-o
zi, această violență inconștientă riscă să se întoarcă împotriva noastră sub
forma unei maladii sau a unui accident. Corpul nostru vorbește în sfârșit,
devine mesagerul acelei părți din noi pe care o maltratăm și care cere să fie
recunoscută și ascultată. |
Adevăr Divin
