Dă mai departe

pag. 22-23

Vorbind, parcă rupsese o vrajă, elevii s-au mișcat puțin, s-au privit unii pe ceilalți. Au șoptit peste culoarele dintre bănci. Nici mai bine, nici mai rău decât de obicei. S-a întors ca să-și scrie numele pe tablă. Domnul St. Clair. De asemenea, a scris dedesubt și Saint Clair, ca să-i ajute să pronunțe corect. Apoi s-a oprit înainte de a se întoarce iar cu fața spre ei, așa încât să le lase timp să-i termine de citit numele.
În mintea lui, în planul lui, se gândea să înceapă direct cu tema. Dar ideea s-a năruit în el ca o dună de nisip care se prăbușește. El nu era Lou, iar câteodată oamenii aveau nevoie ca mai întâi să-l cunoască. Câteodată, era destul de înfricoșător el însuși, înainte chiar să apuce să-și expună ideile.
— Poate că ar trebui să petrecem această primă zi, a
spus, stând de vorbă. Pentru că nu mă cunoașteți deloc.
Putem începe prin a discuta despre aparențe. Ce simțim
față de oameni din cauza felului în care arată. Nu există
reguli. Puteți spune orice doriți.
Se pare că nu-l crezuseră la început, pentru că spuneau aceleași lucruri pe care le-ar fi spus și cu părinții de față. Spre dezamăgirea lui. Apoi, într-un fel care ar fi trebuit să fie o încercare de a face o glumă, un băiat din ultimul rând 1-a întrebat dacă era pirat.
— Nu, a răspuns. Nu sunt. Sunt profesor.
— Credeam că numai pirații poartă un petic pe ochi.
— Poartă și oamenii care și-au pierdut un ochi. Dacă sunt sau nu pirați, n-are nicio importanță.
Sala de clasă s-a golit, spre ușurarea lui, și când și-a ridicat privirea, a zărit un băiat stând în fața catedrei. Un băiat alb, subțirel, cu părul foarte negru, poate pe jumătate hispanic, care i-a spus:
— Salut.
— Bună.
— Ce-ai pățit la față?
Reuben a zâmbit, ceea ce era un lucru rar pentru el, căci era conștient de asimetria chipului său. A tras un scaun alături, astfel încât băiatul să se poată așeza în fața lui, și i-a făcut semn să ia loc, iar acesta i-a urmat îndemnul, fără ezitare.
— Cum te cheamă?
— Trevor.
— Trevor și mai cum?
— McKinney. Te-am supărat cumva?
— Nu, Trevor. Nu m-ai supărat.
— Mama spune că nu trebuie să-i întrebi pe oameni lucruri de genul ăsta, pentru că s-ar putea să-i rănești. Spune că ar trebui să te porți ca și când n-ai fi observat.
— Ei bine, ceea ce nu știe mama ta, Trevor, pentru că n-a fost niciodată în pielea mea, este că, și dacă te porți ca și când n-ai fi observat, eu tot știu că ai făcut-o. Și apoi te simți stânjenit că nu poți vorbi despre ceva la care vă gândiți amândoi. Înțelegi ce vreau să zic?
— Cred că da. Așadar, ce s-a întâmplat?
— Am fost rănit în război.
— În Vietnam?
— Exact.