Renașterea interioară

„Elizabeth Lesser explorează cu curaj și într-o manieră minunată una din cele mai arzătoare întrebări ale vieții: cum putem ieși dintr-o perioadă caracterizată de suferință și dificultăți cu o înțelepciune și o iubire mai mari? Renașterea interioară este o carte personală, pragmatică și care lărgește orizonturile.”

- Sharon Salzberg

În cei peste 25 de ani de când a cofondat Institutul Omega – la ora actuală cel mai mare centru spiritual și de creștere personală – Elizabeth Lesser a asistat direct la maniera în care se schimbă și trec prin perioade de tranziție oamenii. Într-un amestec foarte rafinat de povești de viață, revelații pline de umor, sfaturi practice și memorii personale, ea ne oferă în această carte instrumentele necesare prin care putem face o alegere sau alta în momentele dificile: noi putem fi îngenuncheați și înfrânți, sau ne putem lăsa transformați de experiență, renăscând din propria noastră cenușă. Lesser relatează în carte povești ale unor oameni obișnuiți care s-au înălțat din cenușa bolii, divorțului, pierderii unei slujbe sau a unei persoane dragi – mai puternici, mai înțelepți și mai conștienți de menirea și de pasiunea lor în această viață. Ea adaugă învățăturile marilor tradiții spirituale și psihologice ale lumii, oferindu-ne toate instrumentele de care avem nevoie pentru a renaște și pentru a înflori la rândul nostru, devenind astfel cei care trebuie să fim.

„Bogate în sensuri filozofice și luminoase prin claritatea lor stilistică, poveștile adevărate de viață din Renașterea interioară sunt în egală măsură amuzante și edificatoare.”

– Tom Robbins

„O viziune foarte profundă… Cartea este scrisă într-o manieră sensibilă, fără a cădea însă în sentimentalism, și clară, fără a fi însă dogmatică sau prea simplistă.”

- Library Journal

Introducere xxi

Partea I

Chemarea sufletului

Ce știa Einstein 7

Ce știa Dante 18

Mâinile care lucrează asupra noastră 22

Secretul la Vedere 26

Golanii din autobuz 30

Chirurgie pe cord deschis 33

Războinicul inimii 38

Relaxarea și căderea 43

Revoluționarea petrecerilor cu cocteiluri 47

Uriașii adormiți și îngerii stranii 50

Extazul de a fi în viață 53

Partea a II-a

Procesul Phoenix

Chimidunchik 62

Aici începe teroarea, aici încep miracolele 68

Teribila grație 77

Înainte și după 85

O inimă frântă este o inimă deschisă 93

11 septembrie 100

Inimi frânte 107

Partea a III-a

Șamanul iubirii

Părăsirea casei tatălui meu 116

Matematica mariajului 121

Șamanul iubirii 125

Inițierea 130

Răscrucea 135

Scrisoarea în lanț a lui Goethe 139

Bucuria de a greși 142

Partea a IV-a

Copiii

Primul născut 153

Fugi, iepurașule! 157

Marea mutare a canapelei 161

Darul 167

Gena vrum, vrum 175

Desprinderea de ei 179

Iron John 187

Lărgirea cercului 193

Disperare și țitere 196

Partea a V-a

Nașterea și moartea

Plutind pe norii gloriei 206

Al sutelea nume 211

Cine nu se naște, nu moare 216

Apariții în vise 223

Durerea bună 229

Karaoke 236

Practicarea morții 241

Țestoasele și copacii 247

O meditație pentru practicarea morții 252

Partea a VI-a

Râul schimbării

Savurarea trecerii timpului 258

Îngerul de la seminar 262

Când strugurii se transformă în vin 265

S-s-schimbările 270

Confortabilă în incertitudine 277

Pentru Hugo 280

Cultivarea stării de pace interioară 287

Adevărul 292

Casa spiritelor 295

Anexă: Trusa uneltelor 298

Meditația 303

Instrucțiuni pentru meditație 307

Cei zece pași ai practicii meditației 314

Psihoterapia 316

Lucrul cu maeștrii, terapeuții și vindecătorii 321

Rugăciunea 323

Mulțumiri 328

Ghidul cititorului 333

Procesul de transformare reprezintă o călătorie căreia i s-au dat o sută de nume diferite: Odiseea, căutarea Graalului, marea inițiere, procesul morții și al renașterii, bătălia supremă, noaptea întunecată a sufletului sau călătoria eroului. Toate aceste nume descriu un proces de abandonare în fața unei perioade extrem de dificile, permițând durerii să acționeze în noi și să ne trezească inima, astfel încât să ne naștem a doua oară, mai puternici, mai înțelepți și mai buni. Toate religiile conțin în testele lor sacre povești despre coborârea în infern și spre renaștere. De la povestea lui Iona în pântecul balenei și până la cea a lui Iisus pe cruce, sau de la eroul hindus Arjuna aflat pe câmpul de luptă și până la prințul Siddhartha care pierde totul, dar devine astfel Buddha, toți marii eroi au trecut prin această călătorie. Când Bill Moyers l-a întrebat pe Joseph Campbell despre călătoria eroului, Campbell i-a răspuns:

- Un erou legendar este de regulă fondatorul unei epoci noi, al unei religii, al unui mare oraș sau al unui nou mod de viață.

- Bine, dar nu ne lasă acest lucru pe noi, ceilalți – muritorii obișnuiți – undeva departe în urmă?

- Eu nu cred că există vreun muritor obișnuit, i-a răspuns Campbell. Întotdeauna mă simt neconfortabil atunci când alții vorbesc despre muritorii obișnuiți, căci personal nu am cunoscut niciodată vreun om obișnuit, fie el bărbat, femeie sau copil… Am putea spune că fondarea unei vieți noi de către cei care își trăiesc propria viață, fără a încerca să o imite pe a altora, derivă din același proces de căutare.

Personal, numesc acest proces de căutare: Procesul Phoenix, în onoarea păsării mitice cu pene aurii a cărei poveste a fost repetată de-a lungul tuturor erelor. Egiptenii au numit această pasăre Phoenix, fiind convinși că la fiecare 500 de ani aceasta își relua căutarea Sinelui autentic. Conștientă că o cale nouă nu poate fi găsită decât prin moartea vechilor obișnuințe, mecanisme de autoapărare și convingeri uzate, pasărea Phoenix a construit un rug din scorțișoară și din smirnă, l-a aprins și a intrat în el, murind în flăcări. A renăscut apoi din cenușă ca o pasăre nouă, o fuziune între cea care a fost înainte și cea care a devenit. Deși complet nouă, ea a rămas în esență aceeași. S-a transformat, dar a rămas aceeași eternă pasăre Phoenix. Poetul roman Ovidiu a descris astfel pasărea Phoenix: „Majoritatea ființelor se nasc din părinții lor, dar există o creatură care se reproduce singură”.

Eu și cu tine suntem păsări Phoenix. Noi ne putem reproduce singuri, remodelându-ne din cioburile rămase în urma unei perioade dificile. Viața noastră ne cere să murim și să renaștem ori de câte ori ne confruntăm cu o schimbare, fie în interiorul nostru, fie în lumea noastră exterioară. Atunci când coborâm până pe fundul prăpastiei în urma unei pierderi, rămânând cu inima deschisă în întuneric și în durere, noi ne putem întoarce la suprafață aducând cu noi dulceața vieții și bucuria creșterii interioare. Atunci când nu mai avem nimic de pierdut, noi ne găsim sinele real. Acestea se consideră integral și complet, nesimțind nevoia să se uite la alții pentru a se defini sau pentru a se simți mai desăvârșit, ci doar pentru a-și găsi tovarăși de-a lungul călătoriei.

Aceasta este modalitatea de a trăi o viață plină de sens și de speranță, în fericire și pace interioară. Acesta este Procesul Phoenix.

Pentru a face foc avem nevoie de o scânteie inițială, de un chibrit sau de frecarea continuă a două bețe uscate. Odată focul aprins, avem nevoie de un tip diferit de căldură pentru a transformarea flăcările adversității în înțelepciunea Procesului Phoenix. Cu toții experimentăm schimbări și pierderi de-a lungul vieții, fie prin cutremure dramatice, fie în modalități mai mărunte, de zi cu zi. Este nevoie de muncă pentru a folosi o criză sau o stare de stres ca vehicul în vederea transformării. Toate poveștile din această parte a cărții se referă la scânteile care au aprins focul în viața diferitor oameni și la munca grea pe care au prestat-o aceștia pentru a transforma incendiul într-un Proces Phoenix. Următoarea parte a cărții va descrie propriul meu Proces Phoenix. Deși povestea mea nu este nici pe departe la fel de traumatică precum istoriile care urmează, morala ei este aceeași. După divorț am devenit o altă persoană, și deși nu aș recomanda nimănui să meargă pe calea frângerii inimii și a destrămării familiei pentru a se transforma, mă simt totuși recunoscătoare pentru lecțiile pe care le-am învățat de-a lungul călătoriei mele.

Procesul Phoenix este o călătorie care diferă de la om la om. De aceea, el presupune intrarea pe un teritoriu necartografiat. Este o greșeală să comparăm călătoria unui om cu a altuia, căci acestea diferă între ele, și nici una nu este mai profundă sau mai importantă decât celelalte. Situația cea mai dificilă din lume – pierderea unui copil, o boală gravă sau o tragedie națională – are puterea de a transforma viața omului, dar și evenimentele mai puțin traumatice au aceeași putere. Totul depinde de maniera în care abordăm natura schimbătoare a vieții, de curajul cu care spunem da lucrurilor care ne ies în cale și de maniera în care știm să ascultăm mesajele pe care ni le transmit flăcările și să săpăm după comoara îngropată în cenușă.

Fiecare om, indiferent de situația în care se află, caută aceeași comoară în interiorul cenușii. Noi ne căutăm cu toții sinele autentic, vital, generos și înțelept. Ceea ce ne desparte de acest sine este exact combustibilul care susține focul. Iluziile, rigiditatea, temerile, vinovăția, lipsa noastră de credință și simțul separării – în diferite grade și combinații – trebuie să moară pentru ca sinele nostru real să iasă la lumină. Dacă dorim să transformăm un eveniment dureros într-un Proces Phoenix, noi trebuie să identificăm mai întâi ce anume trebuie să ardem în interiorul nostru. Am observat la seminariile mele oameni care se confruntau cu o gamă largă de probleme, pe care au încercat să le identifice ca elemente specifice ale Procesului Phoenix. Unii și-au dat seama că trebuiau să își ardă temerile legate de puterea personală, de schimbare, de pierdere sau de ceilalți oameni. Alții și-au propus să ardă incapacitatea lor de a simți ceva, cinismul oribil, rușinea sau mânia.

Am observat că în cazul foarte multor femei, Procesul Phoenix începe atunci când acestea recunosc în sinea lor că au obosit să facă diferite lucruri numai pentru a le face pe plac altora. Ele realizează că au un respect foarte mic față de propriile nevoi și opinii. În flăcările unei crize, ele înțeleg subit ce anume trebuie să ardă. Prin renașterea păsării Phoenix, ele își reasumă puterea pozitivă. Se cunosc și capătă încredere în ele însele, schimbându-le astfel percepția celorlalți, care capătă la rândul lor mai multă încredere în ele. În ce îi privește pe bărbați, aceștia pătrund în flăcări deoarece se simt amorțiți și incapabili să simtă iubirea și compasiunea, netrăindu-și viața decât pe jumătate. În interiorul lor există o comoară a unor bucurii și dureri neexperimentate, care nu așteaptă decât focul transformării pentru a ieși la lumină. Astfel de bărbați renasc din cenușă deschiși și plini de empatie, trăindu-și mult mai plenar umanitatea.

De bună seamă, procesul tău particular nu depinde în primul rând de sex, ci mai degrabă de personalitate, de educație, de perioada prin care treci și de nevoile personale. Fiecare coborâre în infern și renaștere este unică, la fel ca fețele oamenilor. De-a lungul vieții, pe măsură ce ne schimbăm și ne continuăm creșterea, noi ardem diferite aspecte ale ființei noastre și renaștem de fiecare dată aducând daruri noi.

Deși înțeleg că procesul fiecărui om este diferit, atunci când trec printr-o tranziție dificilă sau printr-o schimbare dureroasă, unul din lucrurile care mă reconfortează sunt poveștile altor oameni care au supraviețuit și au prosperat chiar dacă au trecut prin flăcările Procesului Phoenix. Experiențele aparent imposibil de suportat care conduc însă la trezirea inimii și la renașterea interioară mă inspiră de fiecare dată. Acesta este motivul pentru care doresc să îți prezint astfel de povești.

Chimidunchik

Libertatea umană supremă este aceea care îți permite să îți alegi atitudinea în orice circumstanțe.

- Victor Frankl

Părinții celei mai bune prietene a mea au supraviețuit Holocaustului. Au reușit să scape cu viață, dar fără să le mai rămână ceva. Ruth, mama prietenei mele, a fost singura membră a familiei sale care a supraviețuit. Avea 19 ani când a ajuns în Canada, unde l-a cunoscut pe Julius, care avea să îi devină soț și tatăl prietenei mele. Julius era un bărbat înalt, cu un simț excelent al umorului și cu o prezență impunătoare. Era cu un număr de ani mai mare ca Ruth, așa că și-a pierdut în lagărele de concentrare nu doar părinții și rudele, ci și prima soție și copilul lor în vârstă de cinci ani (poveste pe care prietena mea nu a aflat-o decât când tatăl ei era foarte bătrân, nemaiavând mult de trăit).

Majoritatea celor care au fugit de naziști și au venit în America și-au adus cu ei durerea și amintirile, le-au pus într-o cutie și le-au ascuns undeva, oriunde, pentru a se putea integra în era frenetică de după 1950. Julius și-a pus amintirile într-o cutie așezată pe un raft de sus, la care nu putea ajunge nimeni, după care și-a văzut de viață. A făcut foarte mulți bani, s-a înconjurat cu prieteni și cu tot ce oferă modul american de viață, făcând tot ce îi stătea în puteri pentru a-și feri familia de umbrele trecutului său.

Ruth a încercat la rândul ei să își îngroape adânc amintirile în încăperile din inima ei. Era o femeie micuță și frumoasă, cu trăsături delicate și pielea translucidă. Era cel mai mic copil al unei familii bogate și culte din Polonia. Când naziștii au început să îi adune pe evrei, mutându-i în ghetoul din Varșovia, tatăl lui Ruth a conceput un plan pentru supraviețuirea familiei sale. El a plătit un bărbat catolic pe care îl cunoștea și care a lucrat cândva pentru el să îi construiască o încăpere în subsolul casei sale. Scopul era ca Ruth, părinții și rudele sale, să scape unul câte unul din ghetou și să se ascundă în acea încăpere, urmând ca bărbatul catolic și soția sa să aibă grijă de ei.

Ruth a fost prima care s-a refugiat în camera ascunsă. Mama ei a ascuns mai multe diamante în cusătura hainei sale, i-a dat documente falsificate, cu un nume nou și o identitate catolică. Tatăl i-a spus să fie curajoasă și a adăugat că restul familiei o va urma în scurt timp. A condus-o apoi până la marginea ghetoului, unde un luptător din rezistența poloneză a ajutat-o să fugă.

Ruth și-a așteptat familia săptămâni la rând în subsolul casei. Nimeni nu a apărut. Singurul care a venit a fost luptătorul din rezistență, care dorea să îi ia lui Ruth diamantele ascunse în căptușeala hainei. El le-a spus bărbatului catolic și soției sale că dacă Ruth nu avea să îi dea diamantele, avea să îi predea pe toți gărzilor SS. Speriați, cei doi i-au cerut lui Ruth să plece. Exact când au început bombardamentele asupra Varșoviei, Ruth s-a văzut nevoită să se ascundă pe străzile orașului. Părinții și frații ei au murit în ghetou sau în lagărele de concentrare.

În cele din urmă, naziștii au prins-o pe Ruth și au trimis-o într-un lagăr de muncă pentru catolici orfani. Ea nu i-a povestit prietenei mele aproape nimic despre anii petrecuți în lagăr, doar că a muncit la o fermă, iar când războiul s-a încheiat a ajuns într-o tabără pentru persoane rătăcite, unde a rămas până când o rudă îndepărtată i-a plătit călătoria în Canada. Aici l-a cunoscut pe Julius și s-a măritat cu el. Cei doi s-au mutat apoi la New York, iar Julius a ajutat-o să lase trecutul în urmă, „unde îi era locul”, după cum spunea ea. Ochii ei spuneau însă o altă poveste, mult mai brutală, pe care a luat-o cu ea în mormânt în urmă cu câțiva ani.

A existat o singură poveste fericită din trecutul lui Ruth pe care aceasta i-a spus-o fiicei sale – o glumă din copilărie despre un bărbat și o valiză. De-a lungul anilor eu și prietena mea am făcut atâtea referințe la această glumă că în final nu mai știam dacă am înțeles-o corect și dacă Ruth nu a dorit să spună altceva când a relatat-o. De aceea, cu câțiva ani înainte de moartea lui Ruth, prietena mea și cu mine am rugat-o ne spună din nou gluma.

- O, nu este o glumă foarte bună, a protestat ea. Un bărbat într-un tren aglomerat se enervează pe pasagerul din spatele său pentru că nu vrea să își mute geanta de voiaj de pe scaun. Nu știu de ce vă pace atât de mult această glumă, a încheiat Ruth, fluturându-și mâna, ca și cum ar fi dorit să alunge întreaga poveste.

- Pentru noi are o semnificație mai profundă, i-am explicat eu.

- O semnificație mai profundă? Ce fel de semnificație ar putea avea o glumă?

- Spune-ne gluma, și noi o să-ți spunem semnificația ei, i-a spus prietena mea.

- Ei bine, a început Ruth, un bărbat urcă într-un tren aglomerat și îi cere unui pasager să își mute geanta de pe locul său. Este o glumă poloneză… sau poate rusească… sau ar putea fi evreiască… Am uitat, a trecut prea mult timp. Oricum, cuvântul din limba veche pentru bagaj era chimidunchik. „Vrei să îți muți, chimidunchik, te rog?”, i-a spus omul nostru vecinului său. Acesta l-a ignorat însă complet. Trenul a devenit și mai aglomerat, până când nu a mai rămas nici un loc liber. Bărbatul și-a rugat încă o dată, pe un ton politicos, vecinul să își mute bagajul, dar acesta l-a ignorat din nou. În cele din urmă, el a început să țipe: „Mută-ți naibii chimidunchik! Mută-ți chimidunchik!” Nici de această dată nu a obținut nici un răspuns. În final, el a luat furios chimidunchik și l-a aruncat pe fereastră. Satisfăcut, se întoarce către vecinul său și îl întreabă: „Și cum, ce o să faci?” „Nimic, i-a răspuns în sfârșit vecinul, nu era chimidunchik-ul meu”.

Ruth a început să râdă.

- Înțelegeți? Nu era bagajul lui! De aceea nu l-a mutat. Bărbatul a aruncat valiza altcuiva pe fereastră. Este doar o glumiță, dar mi se pare amuzantă. Acum spuneți-mi, care ar putea fi semnificația mai profundă a glumei?

I-am explicat lui Ruth că noi am dat cuvântului chimidunchik o semnificație care dădea mai mult sens glumei.

- Știi probabil că toți oamenii au o povară de dus, ceva care îi apasă și care vine din trecutul lor.

- Ca de exemplu? m-a întrebat Ruth, neplăcându-i încotro se îndreaptă conversația.

- Ca o poveste din copilărie, un necaz suferit când era copil, sau dacă a avut o copilărie fericită, un alt necaz pe care l-a suferit mai târziu în viață, cum ar fi o boală, pierderea unui copil sau destrămarea unei căsnicii. Această povară devine bagajul lui personal. Toți oamenii au o astfel de povară, pe care nimeni nu o poate purta în locul lor. Acesta este chimidunchik-ul nostru.

- Nu la asta se referă gluma, mi-a ripostat Ruth. Voi, fetele, citiți prea mult și complicați lucrurile.

Oricât de mult am onora interpretarea lui Ruth, eu și prietena mea (ba chiar și alții, cum ar fi soții și copiii noștri) nu am reușit să ne extragem vreodată cuvântul chimidunchik din vocabularul nostru. Nu există nici un alt cuvânt, cel puțin în limba engleză, care să descrie mai bine povara grea pe care o duc oamenii, care are potențialul de a le preda cele mai importante lecții ale vieții.

Unii oameni au o povară foarte grea de dus de-a lungul vieții. Ei sunt victime ale abuzurilor, oameni care supraviețuiesc unor accidente teribile sau părinți care și-au pierdut un copil. Astfel de poveri sunt mai grele decât ale altora. Nu este de mirare că mulți dintre ei se cocoșează sub povara pe care o duc, devenind plini de amărăciune și sumbri. Alții, cum a fost Ruth, își pun o mască plină de curaj pe față, reprimându-și trecutul, dar le transmit durerea lor generațiilor următoare, ca și cum le-ar transmite un mesaj dureros într-o sticlă. Durerea reprimată nu dispare niciodată. Ea rămâne în inimă, în corp și chiar în genele ADN-ului, la fel ca depozitele de petrol din adâncurile pământului. Amintirile neexplorate și neexprimate devin un combustibil ce poate fi folosit pentru Procesul Phoenix al copiilor sau chiar al nepoților acestor oameni. Numeroase persoane ale căror părinți au supraviețuit lagărelor de concentrare naziste trebuie să facă munca interioară pe care părinții lor măcinați de durere nu au reușit să o facă.

Pe de altă parte, există suflete remarcabile care au asistat la oroarea din lagărele de concentrare, dar și-au dus povara continuând să spere în victoria spiritului uman. În acest fel, ele ne-au arătat tuturor cum ne putem elibera de durere și de disperare. Unul din acești oameni a fost Victor Frankl. Acest psihiatru austriac de geniu a supraviețuit lagărelor naziste ale morții și a scris cartea Căutarea sensului vieții de către om, una din cele mai transcendente cărți scrise în secolul XX. Aici, el a dezvoltat o teorie psihologică revoluționară, numită „logoterapie”. Pe scurt, aceasta se referă la căutarea sensului ascuns al poverii duse, mecanism pe care el îl cunoștea foarte bine. În timpul holocaustului, Frankl și-a pierdut soția iubită și întreaga familie. El a reușit să supraviețuiască celor trei ani de înfometare, tortură și chin sufletesc, pe care i-a petrecut în patru lagăre de concentrare. Când acestea au fost eliberate de Aliați, Frankl s-a întors în Austria, s-a recăsătorit și și-a expus chimidunchik-ul personal, pentru ca lumea să înțeleagă prin ce a trecut.

În decursul lungii și extraordinarei sale vieți, Frankl a condus spitalul de neurologie din Viena, a fost profesor la mai multe universități americane, inclusiv la Harvard și la Stanford, a primit 29 de doctorate onorifice de la diferite universități de pe întregul glob și a scris 32 de cărți. La vârsta de 67 de ani și-a luat licența de pilot, a fost un alpinist avid și a predat la Universitatea din Viena până la adânci bătrâneți. A murit la vârsta de 92 de ani. Necrologul publicat în New York Times îl citează pe primarul Vienei spunând: „Viena și restul lumii au pierdut prin moartea lui Victor Frankl nu doar pe unul din cei mai importanți oameni de știință ai secolului, ci un veritabil monument al spiritului și al inimii”.

De ce a avut o influență atât de mare Victor Frankl asupra lumii? De ce s-a vândut Căutarea sensului vieții de către om în peste nouă milioane de exemplare? Iată răspunsul: Frankl a declarat că a scris cartea „pentru a-i demonstra cititorului printr-un exemplu personal că viața ascunde un sens potențial în orice circumstanțe, chiar și în cele mai dramatice. Ideea mea a fost că dacă acest lucru poate fi demonstrat pentru o situație atât de extremă ca cea a unui lagăr de concentrare, cartea mea ar putea avea o audiență. Prin urmare, m-am simțit responsabil să scriu prin ce am trecut, în speranța că le voi putea fi astfel de folos altor oameni care sunt predispuși către disperare”.

Practic, toți oamenii din lume sunt predispuși către disperare. Dacă Victor Frankl a putut transforma disperarea dintr-un lagăr al morții într-o căutare a sensului vieții, cu atât mai mult putem face noi acest lucru, chiar și în cele mai întunecate momente ale noastre, atunci când suntem bolnavi, speriați sau triști. În mijlocul coșmarului său, Frankl a descoperit că „nu contează ce așteptăm de la viață, ci ceea ce așteaptă viața de la noi. Noi trebuie să încetăm să ne mai punem întrebări legate de sensul vieții și ne lăsăm interogați de aceasta – zi de zi și oră de oră. Prin urmare, ceea ce contează nu este sensul vieții în general, ci sensul specific al vieții individuale la un moment dat”.

Tu dispui în acest moment de ceea ce a avut Frankl la Auschwitz, ceva ce nici un nazist SS nu i-a putut lua. Tu dispui de sufletul tău, adică de ceea ce Frankl a numit libertatea supremă a omului – libertatea de a-și alege atitudinea în orice circumstanțe exterioare. Dacă îți vei exersa această libertate supremă, optând pentru a învăța din povara pe care o duci, pentru a-ți continua astfel creșterea personală, tu îi vei da astfel sufletului tău controlul asupra vieții tale. Nu vei mai opta pentru atitudinea egoului tău mic și speriat, ci pentru cea a sufletului tău, care este întotdeauna plin de speranță, expansiv și etern. La baza vieții tale stă adevărul profund ascuns în durerea provocată de circumstanțele exterioare – lecțiile sufletului tău, ascunse în chimidunchik-ul tău.

Aici începe teroarea, aici încep miracolele

Aici este Cartea coborârii tale în infern; aici începe Cartea Sfântului Graal; aici începe teroarea;

Aici încep miracolele.

- Legenda Graalului

În decurs de numai câțiva ani, prietena mea Judi a avut parte de mai multe traume și suferințe decât au alții parte într-o viață întreagă. am întrebat-o odată pe Judi cum reușește să suporte povara chimidunchik-ului ei cu atât de mult curaj. „Nu știu, mi-a răspuns ea. Nu știu nici măcar dacă există vreo modalitate concretă. Nu dispun decât de încrederea că nouă ni se dă ceea ce ni se dă dintr-un motiv bine precizat, pe care nu trebuie să îl cunoaștem neapărat. Nu are nici un sens să ne întrebăm: „De ce eu?” Ceea ce mă ține în viață este credința mea că odată cu durerea mi se oferă inclusiv altceva, mai important. Eu caut întotdeauna acel lucru mai important, și îl găsesc de fiecare dată”.

O cunosc pe Judi din cauză că odraslele noastre au aceeași vârstă. Împărtășim una din puținele conexiuni tribale care le-au mai rămas oamenilor moderni: suntem conectate prin vecinătate și prin copiii noștri. Inițial ne vedeam dimineața în stația în care oprește autobuzul care îi duce pe copii la școală. Mai târziu, când copiii au devenit adolescenți, ne-am văzut la sfârșitul vacanței de vară, când ne duceam să îi luăm din tabără. Când și când treceam una pe lângă cealaltă prin oraș, sau ne povesteam la petrecerea de Revelion ce ni s-a mai întâmplat de-a lungul anului. Într-un astfel de moment, pentru prima dată după 20 de ani în care am trăit în imediata apropiere, am avut cu Judi una din acele conversații care îi scot pe oameni din rutina lor și îi transformă în prieteni foarte buni. Ulterior am petrecut mai mult timp cu Judi, i-am ascultat povestea remarcabilă, i-am pus întrebări și mi-am luat notițe. Cu această ocazie, mi-am dat seama că în toți acești ani am trăit practic lângă o sfântă în viață. De altfel, bănuiala mea este că foarte mulți oameni (inclusiv tu) trăiesc lângă astfel de sfinți în viață. Dacă îți vei da osteneala să privești dincolo de imaginea superficială pe care ne-o prezentăm unii altora în graba vieții de zi cu zi, cel mai probabil vei descoperi un întreg panteon de personaje absolut remarcabile.

La fel ca în cazul celorlalți oameni, povestea lui Judi este o tapiserie țesută din povești de familie, trăsături înnăscute de caracter și daruri și răni din copilărie. Este imposibil să tragi de un fir fără a trage simultan de toate celelalte fire. A spune o singură parte a povești pare să le excludă pe celelalte, dar toate sunt întrețesute, fiind prezente în caracterul persoanei. Nu cunosc foarte multe despre copilăria lui Judi. Știu doar că tatăl ei a murit într-un accident de mașină cu 11 zile înainte de nașterea ei, că a fost dansatoare și muziciană de la o vârstă foarte fragedă și că l-a cunoscut pe Richard, viitorul ei soț, în adolescență, urmând împreună cu el o carieră în domeniul dansului, teatrului și muzicii. Mai târziu, cei doi au devenit psihoterapeuți de succes în comunitatea noastră, și-au construit o casă în pădure cu un hambar plin cu animale și au avut primul lor copil. Când i-am cunoscut pentru prima dată, păreau să aibă o viață de vis: o căsnicie armonioasă, un cămin frumos și o carieră spectaculoasă.

Apoi a intervenit viața. În destinul lui Judi s-au țesut alte fire. Unele teribile, iar altele miraculoase. Aici începe teroarea; aici încep miracolele, spune o veche legendă a Graalului. Aceasta este povestea tânărului prinț Parsifal, a cărui dorință de a găsi sensul vieții l-a condus către părăsirea căminului său luxos și îndurarea multor încercări, până când a devenit bărbatul care trebuia să devină (conform menirii sale). Povestea a fost interpretată în sute de feluri, dar cei mai mulți specialiști în domeniul Graalului sunt de acord cu Joseph Campbell, care spune că principala semnificație a mitului Graalului este „căutarea izvorului inepuizabil, a sursei vieții, chiar dacă această căutare ne conduce către cele mai teribile suferințe. De fapt, după cum spune învățătura Graalului, suferința ne pregătește pentru apariția miracolelor în viața noastră”.

Aici începe teroarea… Când li s-a născut al doilea copil, lumea minunată a lui Judi și Richard s-a prăbușit. Privat de oxigen de-a lungul canalului uterin, copilul aproape că a murit în timpul primei săptămâni de viață. Diagnosticul era neclar: tot ce puteau spune doctorii – în afara confirmării faptului că Marion avea creierul afectat și o epilepsie care îi punea în pericol viața – era că suferea de o „condiție cronică incurabilă”.

Săptămâni la rând, Judi și Richard și-au ținut copilul în spital, în timp ce fetița se lupta pentru supraviețuire. Când a devenit clar că Marion va trăi, părinții ei au dus-o acasă și au încercat să revină la viața lor de dinainte, așa cum ar fi trebuit să fie aceasta. Judi a rămas la pat, ca și cum copilul abia s-ar fi născut. Ea a încercat să retrăiască starea beatifică pe care a simțit-o după nașterea primului ei copil. Nu a mai fost însă posibil. Toți cei din familie, inclusiv prima lor fetiță, de patru ani și jumătate, care era în același timp geloasă și speriată, puteau simți teroarea din aer.

Richard și Judi erau ferm hotărâți să revină la normal. El s-a întors la lucru, iar ea a încercat să restabilească sănătatea lui Marion, dar și starea de calm în sânul familiei sale. După câteva luni, lucrurile păreau să meargă mai bine. Dar și de această dată, viața a avut o altă părere.

Aici începe teroarea… Într-o dimineață, Judi s-a trezit cu o senzație de amorțeală în piciorul stâng și cu o stare generală de epuizare. Se simțea obosită de săptămâni, și nu întâmplător. După ce a experimentat o vedere tunelară timp de câteva zile, ea și-a făcut o programare la oftalmolog. Recepționera a fost de acord cu ea că cel mai probabil era vorba de o simplă „oboseală a mamelor tinere”, dar pe măsură ce treceau zilele, a început să o doară spatele, iar amorțeala din picior s-a extins din ce în ce mai mult. Cine știe? Poate că își atinsese vreun nerv când s-a plimbat prin staulul cailor cu Marion în cârcă. Apoi a început să îi amorțească și celălalt picior.

Într-un colțișor al minții, pe Judi o obseda ideea că mama ei avusese scleroză multiplă. De aceea, s-a simțit ușurată când primul medic cu care a vorbit a asigurat-o plin de optimism că era doar epuizată. Amorțeala a continuat însă să se înrăutățească. Odată, pe când stătea în pat cu ochii închiși, atenția i-a fost atrasă de zona ombilicului. În cele din urmă, și-a făcut o programare la cabinetul neurologului mamei sale. După mai multe teste, medicul i-a dat vestea cea proastă: „Suferi de scleroză multiplă”.

După diagnostic, amorțeala și frica au continuat să invadeze din ce în ce mai profund corpul lui Judi, până când picioarele ei au devenit ca doi bușteni atașați nefiresc de restul corpului său. Abia dacă mai reușea să urce scările și nu mai îndrăznea să își poarte copilul cu ea. Dormea foarte mult, dar nu se trezea niciodată odihnită. I se părea că are o gaură în corp, prin care i se scurge viața. Familia și prietenii au ajutat-o enorm, dar toți aveau vieți ocupate, așa că Judi a ajuns să se simtă din ce în ce mai neajutorată, stare care i se părea chiar mai gravă decât boala însăși. Ce avea să se întâmple? Când avea să se întâmple? Avea să își mai poată îngriji vreodată familia, sau avea să devină o schiloadă într-un scaun cu rotile? Avea să moară? Doctorii nu aveau răspunsuri. Tot ce îi puteau spune era că scleroza multiplă este o boală imprevizibilă. Ea poate evolua lent și subtil, sau rapid și terifiant. Un atac inițial poate dispărea în mod misterios fără să lase nici o urmă, dar poate recidiva la fel de misterios. Orice atac reînnoit poate produce leziuni masive ale nervilor.

În anii care au urmat, Judi a încercat să își gestioneze simptomele schimbătoare. De multe ori, avea dificultăți în a sta în picioare sau în a merge mai mult de 15 minute. Nu se putea baza pe simțul echilibrului său, iar sistemul ei imunitar era deteriorat. La rândul lui, nivelul energiei sale oscila dramatic. În timp ce Judi învăța să își gestioneze mai bine boala, cultivând în același timp o atitudine pozitivă, ea a asistat la deteriorarea stării de sănătate a mamei sale și la apropierea acesteia de moarte. Între timp, Marion a crescut și s-a transformat într-o fetiță care suferea de convulsii frecvente și severe, din cauza epilepsiei. Pentru a-i controla atacurile, doctorii i-au administrat o gamă largă de medicamente, care au avut însă ca efecte secundare diferite episoade psihotice. Era dramatic pentru familie să asiste la izbucnirile ei violente, până când ochii i se dădeau peste cap, iar corpul ajungea să i se zvârcolească pe podea. După un astfel de episod, ea se trezea cu o durere de cap groaznică, epuizată, dar având o iubire care emana în mod straniu din lacrimile sale.

Doctorii insistau că nu medicamentele îi cauzau psihoza lui Marion. Ei le-au spus lui Judi și Richard că era timpul să accepte faptul că aveau un copil retardat. Ori de câte ori fata avea un episod violent în sala de așteptare a medicului, acesta le recomanda părinților să o interneze pe Marion într-o clinică psihiatrică. În timpul unei astfel de internări, o echipă întreagă de psihiatri a ajuns la concluzia pe care Judi și Richard au bănuit-o dintotdeauna: că Marion nu suferea de o boală psihică. Episoadele sale erau cauzate de medicamente.

Sătulă de lipsa de reacție a comunității medicale, Judi a preluat frâiele în mâinile sale. Ea a refuzat să îi mai dea lui Marion medicamente, administrându-i în schimb o dietă controversată numită dieta chetogenică, aplicată cu succes de Spitalul și Școala Medicală Johns Hopkins. Această dietă extrem de strictă necesita ca fiecare îmbucătură de mâncare și fiecare picătură de băutură pe care le ingera Marion să fie măsurate și monitorizate. După câteva luni, frecvența și intensitatea crizelor lui Marion s-au diminuat. În cele din urmă, ea s-a vindecat complet de epilepsie.

Aici începe teroarea; aici încep miracolele… Când povestește de primii ani de viață ai lui Marion, de coborârea ei personală în infernul sclerozei multiple și de moartea mamei sale, Judi descrie o perioadă interminabilă de stres și de întuneric, practic un coșmar. Judi spune că a trecut prin perioade în care s-a revoltat împotriva lumii și când i s-a părut că teroarea i-a invadat casa și a preluat controlul asupra familiei sale. Ea mai descrie însă ceva, care l-a transformat practic pe acest oaspete nedorit într-un miracol și care a schimbat coșmarul într-un Proces Phoenix. Cei mai mulți dintre noi nu suntem testați într-un foc al purificării atât de dur ca cel prin care trece Judi, dar credința și înțelegerea ei ne pot inspira în perioadele noastre grele, așa cum mi s-a întâmplat mie nu de puține ori. Ori de câte ori mă simt speriată, bolnavă, sau când credința îmi scade în intensitate, îmi amintesc de acea dimineață în care am stat cu Judi de vorbă în casa ei și în care aceasta mi-a povestit de „căutarea sufletului prin cenușă”, după cum a numit ea acest proces:

De la nașterea ei și de la instalarea sclerozei mele multiple, Marion și cu mine am mers pe aceeași cale. În pofida obstacolelor din viața noastră, suntem ferm hotărâte amândouă să spunem da vieții. Miracolul vindecării lui Marion de epilepsie a fost o inspirație pentru mine, așa cum sper ca hotărârea mea de a gestiona cât de bine pot „condiția mea cronică incurabilă” să o inspire la rândul ei. Ori de câte ori mă gândesc la acei ani extrem de dificili de la începutul călătoriei noastre comune, sesizez două povești la fel de reale: sacrificiul pe care l-am făcut amândouă, dar și miracolul care ne-a transformat pe amândouă prin faptul că nu am cedat în fața greutăților.

Când și când, la suprafață mai ajung încă bucăți de șrapnel rămase din acea primă perioadă extrem de dificilă, pe care trebuie să le neutralizez, dar problemele mele de sănătate mi se par minore astăzi prin comparație cu ce ar fi putut să fie. Încercările prin care am trecut amândouă ne-au învățat lecții valoroase de viață, astfel încât celelalte aspecte ale vieții noastre ni se par astăzi cu atât mai prețioase. Prima lecție pe care am învățat-o este veche de când lumea: „Va trece și asta”. Totul trece și se transformă în ceva ce nu ți-ai fi imaginat niciodată, atât timp cât îi dai voie să evolueze. Personal, am învățat că ori de câte ori îi spun vieții că „acest lucru nu ar trebui să mi se întâmple mie”, suferința mea nu scade cu nimic, ci dimpotrivă, se amplifică și mai mult.

Aceasta este cea de-a doua lecție importantă: să nu te întrebi niciodată dacă este normal să ți se întâmple ceea ce ți se întâmplă. Încercând să mă adaptez la gândul că sufăr de o boală care mă va chinui pentru tot restul vieții, la fel ca și fiica mea, am înțeles că singura mea speranță constă în a renunța la viața mea de dinainte pentru a face loc prezentului așa cum este el. Personal, numesc acest proces „opțiunea fără drept de apel”. Principalul scop al muncii mele spirituale a devenit repetarea acestei alegeri – de a accepta ceea ce este și de a mă detașa de ceea ce a fost cândva – în fiecare clipă. Practica mea spirituală a devenit astfel mai profundă, căci viața mea și cea a copilului meu depindeau de ea.

Atunci când spun „spirituală”, nu mă refer la o practică separată în vreun fel de restul vieții mele, ci la un proces emoțional, intelectual și fizic pe cât de real și de aventuros, pe atât de riscant, prin care îmi propun să am răbdare, să mă abandonez și să accept deschis realitatea din fața mea exact așa cum este ea, ori de câte ori mă trezesc dimineața și mă confrunt cu corpul meu aflat într-un proces continuu de schimbare, sau când îmi ajut fata să facă față procesului ei. Învăț să recunosc astfel puteri ale universului cu mult mai presus decât mine și decât călătoria mea pe această planetă, dar care mă includ totuși în sfera lor de influență.

Negarea este o primă reacție comună în fața bolii și a dezastrului. Mie mi-a luat mult timp să renunț la dorința mea disperată de a-mi continua viața „ca de obicei”. În pofida protestelor familiei și prietenilor, la început am refuzat să cedez și să îmi spun: „Nu mai pot face cutare lucru”. M-am luptat cu corpul meu, încercând să îmi păstrez practica terapeutică și să am singură grijă de toate – de mama, de copii, de animale, de casă, etc. Mi-am justificat insistența că sunt „normală” pretinzând că este o atitudine pozitivă, deși aceasta nu a făcut decât să îmi secătuiască și mai mult organismul și așa epuizat. Încetul cu încetul, am început să înțeleg că nevoia pe care o aveam de a le fi indispensabilă celor din jur și incapacitatea mea de a cere ajutorul altora îmi afectau întreaga familie.

În cele din urmă, scleroza multiplă mi-a permis să cer ajutor altora. Deși la început nu m-am simțit deloc confortabil, am ajuns să înțeleg în timp cât de important este să ne recunoaștem slăbiciunile și faptul că avem nevoie de ajutor. Cred că acest lucru este valabil pentru toți oamenii, nu doar pentru mine.

În primele etape ale acceptării acestei boli, obișnuiam să merg în camera mea pentru a mă odihni, simțind însă că mă aflu în fața plutonului de execuție. Nu-mi convenea deloc faptul că mă simțeam atât de epuizată în fiecare zi și nu doream să mă confrunt cu disperarea mea. De aceea, mi-am creat mici ritualuri pentru a-mi ușura tranziția de la „trebuie să merg înainte” la „trebuie să mă odihnesc și să mă vindec”. Mi-am pus astfel la încercare toate convingerile și practicile spirituale.

Mânia este o altă reacție comună după ce faza de negare începe să pălească. În timp ce mă retrăgeam zilnic în camera mea pentru a mă odihni, a mă ruga și a mă gândi, mi-am dat seama cât de furioasă eram din cauza nașterii lui Marion, a bolii mele, a morții mamei și a întregii catastrofe care mi-a afectat familia. Nu îmi doream să îmi asum responsabilitatea pentru vindecarea mea sau să învăț ceva din suferința lui Marion. Îmi doream un singur lucru: să revin la situația de dinainte și să dau vina pe cineva, pe oricine, numai pe mine nu. Practic, nu mai rămânea decât Dumnezeu. Atunci mi s-a luat un văl de pe ochi și am înțeles că sub această atitudine copilărească se ascundea o vinovăție secretă pe care o purtam de multă vreme în suflet, legată de moartea tatălui meu. Cu această ocazie, am înțeles că voi rămâne prinsă în capcana tiparului durerii și al vinovăției atât timp cât voi continua să cultiv această vinovăție care mi-a dominat viața încă din copilărie.

Așa se face că am intrat într-o perioadă din ce în ce mai profundă de introspecție, lucrând cu o gamă largă de procedee de vindecare, maeștri și instructori, inclusiv cu eroicul meu soț, până când principalul meu maestru a devenit în mod natural boala mea. Pe măsură ce am învățat să îmi privesc boala în lumina adevărului și a lucidității amplificate, am experimentat o mare iubire de sine și o creștere a iubirii mele față de Dumnezeu. Am descoperit că atât timp cât nu mai dau vina pe cineva (nici măcar pe mine), pot discuta cu Dumnezeu. Singură în camera mea, mi-am exprimat toate durerile, toate confuziile și conflictele mele de zi cu zi cu viața. După ce țipam, plângeam sau mă rugam în tăcere pentru claritate și curaj, trăiam adeseori o stare de ușurare și mă abandonam stării de oboseală și de somn care urmau.

Prin urmare, mi-am abandonat voința și frustrările personale legate de scleroza mea multiplă și de boala lui Marion, de toate pierderile pe care le-am suferit, de vinovăție și acuzații – lăsându-mă purificată de flăcările realității (ceea-ce-este). Cu această ocazie, am început să îmi caut sufletul prin cenușa trecutului. Am descoperit astfel că sufletul necesită mult mai mult timp și interiorizare din partea noastră decât îi oferim noi, datorită programului nostru foarte strâns. Înainte să mă îmbolnăvesc de scleroză multiplă, treceam întotdeauna peste invitația șoptită de a „fi” pur și simplu, căci aveam foarte multe de făcut. Am început să observ astfel că o bună parte din activitățile pe care le facem zilnic nu sunt altceva decât o modalitate de a evita vocea delicată, dar profundă a sufletului. De bună seamă, nu vreau să spun cu asta că tot ce am făcut în trecut – toată munca mea, creșterea copiilor, viața de familie, dansul și teatrul – au reprezentat un mod de a evita viața mea interioară. Dimpotrivă. Tocmai de aceea a fost călătoria mea către vindecare atât de fascinantă și de complexă. În perioadele mele cele mai bune, mă analizez cu atenție pentru a vedea ce aspecte personale aleg să manifest și pe care le-am lăsat pentru totdeauna în spate.

La ora actuală am ajuns să prețuiesc toate nuanțele disperării, dar și toți fiorii de bucurie, lucru pe care altădată nu eram capabilă să îl fac. Desigur, încă mă mai rătăcesc pe străduțele laterale ale grijilor legate de bani, ale conflictelor personale, ale grijilor legate de copii sau de sănătate, dar de cele mai multe ori sunt perfect mulțumită cu felul în care evoluează scenariul vieții mele. M-am confruntat deja cu câteva din cele mai rele temeri și am devenit mai bună, mai smerită și mai răbdătoare, și implicit mai plină de iubire. Mă trezesc în fiecare dimineață și indiferent dacă reușesc sau nu să ajung la baie fără să mă împiedic în picioarele mele butucănoase și amorțite, rostesc o rugăciune de recunoștință pentru tot ceea ce îmi iese în cale. Nu îmi pot imagina o viață diferită de cea pe care am avut-o, așa cum nu mi-o pot imagina fără soțul sau fără vreuna din fiicele mele.

Învăț să privesc sănătatea și boala, slăbiciunea și puterea, ba chiar viața și moartea ca pe cele două fețe ale aceleiași monede. De fapt, tocmai acceptarea morții m-a ajutat să aleg în sfârșit viața. Un alt lucru pe care l-am învățat este că viața nu este niciodată de tip sau-sau, ci și-și, sau chiar mai mult. Nu este vorba de viață sau de moarte, ci de viață și de moarte, de sănătate și de boală, de bine și de rău. Întotdeauna există ambele extreme, și ceva în plus. Învăț astfel să iubesc condiția umană, să spun da tuturor aspectelor vieții, să lucrez cu ele și să aleg realitatea așa cum este – în fiecare zi.

Recent, Judi și Richard au adus-o pe Marion la petrecerea noastră de Revelion. Nu o văzusem pe Marion de câțiva ani, de când a fost înscrisă de părinți la o școală pentru copii cu nevoi speciale. La început aproape că nu am recunoscut-o. Avea 16 ani și era o domnișoară în toată regula, la fel ca orice elevă de pension venită acasă în vacanță. Când am îmbrățișat-o, s-a uitat la mine cu aceiași ochi pe care i-am admirat când era micuță, cu privirea aprigă a unei pisici sălbatice. Fără să schimbe vreuna din micile amabilități, așa cum se obișnuiește de regulă la petreceri, Marion m-a luat de mână și m-a condus la ușa din spate.

- Vrei să vezi luna? Astăzi este lună plină și urmează să fie o eclipsă, fapt care se întâmplă destul de rar, mi-a spus ea cu un ton dramatic.

- Sigur că vreau, i-am răspuns, ieșind împreună cu ea din casa aglomerată.

- Trebuie să ne îndepărtăm de lumini, mi-a explicat Marion, trăgându-mă către deal, în noaptea înghețată.

Cerul părea animat din cauza vântului și a luminii lunii. Norii iluminați feeric de lună treceau pe deasupra crengilor goale ale copacilor. Marion părea să se simtă foarte în largul ei în întunericul vag luminat. Ochii ei de pisică sălbatică străluceau la fel de puternic ca și luna.

- Vezi? mi-a arătat ea cerul.

A început să râdă din toată inima când o umbră din ce în ce mai densă a început să se formeze la marginea lunii. Am râs amândouă. În casă, oaspeții erau adunați în jurul șemineului, bând și mâncând. Eu stăteam pe dealul din spatele casei, râzând înghețată în fața spectacolului oferit de lună. Eram însoțită de o fată care a cunoscut teroarea naturii în corpul ei și care acum se simțea reconciliată cu noaptea. M-am simțit curajoasă alături de ea. Am continuat să râdem, după care Marion m-a luat de mână și ne-am întors împreună în casa încălzită.

Teribila grație

Prin anii 60, un tânăr profesor de psihologie pe nume Richard Alpert a fost dat afară din postul de profesor la Harvard. Fiu al unui magnat al căilor ferate din Boston, savant eminent și profesor de geniu, Alpert a fost primul profesor din secolul XX care a fost concediat de la Harvard. Cercetările sale radicale alături de Timothy Leary legate de folosirea LSD pentru vindecare psihologică și pentru expansiunea conștiinței nu i-au atras lui Alpert simpatia comunității științifice extrem de rigide a epocii.

Alpert și-a văzut de viață, schimbându-și numele în Ram Dass. A fost botezat astfel de un guru din India, care a văzut în el o persoană capabilă să se ridice la înălțimea acestui nume, care înseamnă „slujitorul lui Dumnezeu”. Și Alpert a făcut-o, devenind un ghid spiritual pentru o întreagă generație de aspiranți. În anul 1971, revoluționara sa carte, Fii aici, acum, a fost lucrarea de limbă engleză care s-a vândut în cele mai multe exemplare, depășind chiar și populara carte a lui dr. Spock: Îngrijirea copiilor. Mai mult decât Beatles-șii și decât Dalai Lama, Ram Dass merită creditul pentru traducerea înțelepciunii și practicilor spirituale străvechi ale Orientului pe înțelesul occidentalilor.

L-am cunoscut pe Ram Dass de foarte mulți ani, mai întâi ca adeptă a lui după ce s-a întors din India la începutul anilor 70, mai târziu ca și colegă, în anii în care organiza tabere spirituale la Institutul Omega, fiind invitat în comitetul nostru director, iar și mai târziu ca prietenă, căci el m-a ajutat să trec cu bine peste furtunile divorțului meu. Ceva mai recent, Ram Dass a avut el însuși nevoie de ajutor, lucru destul de inedit pentru el, căci a fost întotdeauna cel care a oferit ajutor, nu l-a cerut. La ora actuală se află în mijlocul propriului său Proces Phoenix, fapt pe care îl recunoaște singur. Prin urmare, învață să fie neajutorat.

Marea majoritate a oamenilor nu îl cunosc pe Ram Dass decât ca autor al cărților sale sau ca personaj pe care îl văd de la distanță ținând o conferință. Ei îl cunosc ca un om de geniu, înțelept și plin de compasiune. Îl cunosc și eu în această ipostază, dar îi cunosc și alte fațete. Îl cunosc ca un bărbat căruia nu îi place să depindă de nimeni, care părăsește scena dacă o relație devine prea complicată și care este obișnuit să dețină controlul. De fapt, cunosc doi Ram Dass: unul care rostește câteva cuvinte bine alese, suficiente pentru a-mi inunda colțurile cele mai întunecate ale minții cu lumină și care a jucat un rol decisiv în propriul meu Proces Phoenix. Când am intrat în flăcări, el a fost ancora mea. Eram conștientă că dacă lucrurile se vor încinge prea tare și aveau să devină prea dureroase, el avea să fie lângă mine. Când am renăscut din cenușă, el m-a ajutat să îmi păstrez cursul și să fiu onestă atunci când doream să dau vina pe alții. Pe scurt, m-a orientat întotdeauna către adevărul momentului prezent și către cel al cosmosului.

Al doilea Ram Dass mă înfuria adeseori. M-am certat adeseori cu el în ședințele comitetului director și mi-am ridicat exasperată brațele în sus în timpul taberelor în care s-a opus oricărei încercări de organizare a mea. M-a acuzat că îmi place să controlez totul. I-am răspuns că avea probleme cu femeile puternice, că îi plăcea să se joace de-a băiatul independent, atribuindu-mi rolul de mamă excesivă. Ani la rând am dansat împreună acest dans al aprecierii reciproce, care nu ne-a împiedicat însă când și când să ne ținem la distanță unul de celălalt. L-am auzit spunând odată în fața unei audiențe de o mie de oameni: „Interacțiunile umane reflectă un dans între iubire și teamă”. Nu aș fi putut descrie eu însămi mai bine relația mea cu el.

Apoi s-a întâmplat ceva care l-a transformat pe Ram Dass, inclusiv relația mea cu el. Totul a început într-o seară din anul 1997, când se afla în pat acasă la el, în California, gândindu-se cum să încheie o carte pe care o scria pe tema procesului de îmbătrânire. „În timp ce stăteam acolo în întuneric, scrie el în cartea sa Încă aici, m-am întrebat de ce mi se părea atât de incomplet ceea ce am scris, ca și cum nu aș fi reușit să dau o tușă finală textului, făcându-l să pară integral. Am încercat să îmi imaginez cum ar arăta viața mea dacă aș fi foarte bătrân – nu o persoană activă de 65 de ani, care călătorește nonstop prin lume ca maestru și conferențiar, îndeplinindu-și rolul public asumat – ci ca o persoană de 90 de ani (să zicem), care nu mai vede bine și nu se mai ține ușor pe picioare… Am încercat astfel să mă pun la unison cu starea de bătrânețe”. În mijlocul acestui proces de imaginație a sunat telefonul. S-a ridicat ca să răspundă la telefon, dar picioarele nu l-au mai ținut, așa că s-a împiedicat și a căzut. A ridicat apoi receptorul, cu mâinile tremurânde, dar nu a putut spune nimic. Prietenul lui de la celălalt capăt al firului și-a dat seama că ceva nu era în regulă, așa că l-a întrebat pe Ram Dass dacă avea nevoie de ajutor. Nu a primit însă nici un răspuns. „Ciocănește o dată în aparat dacă ai nevoie de ajutor, i-a spus prietenul, și de două ori dacă nu ai nevoie”. Ram Dass a ciocănit de nenumărate ori răspunsul pentru „nu”, dar prietenul lui a sunat la Salvare.

Când a sosit ambulanța, Ram Dass se afla încă pe podea. „Zăceam acolo, scrie el, încă prins în ‚visul’ meu legat de vârsta foarte înaintată, căzut la pământ din cauză că nu m-au mai ținut picioarele… Următoarea mea amintire se referă la un grup de pompieri care îl priveau în față pe bătrânul căzut, în timp ce eu observam scena de parcă m-aș fi uitat de pe margine”. În următoarele ore, în timp ce a fost dus la spital și tratat pentru o hemoragie cerebrală masivă, el a continuat să asiste de pe margine, absolut fascinat, la agitația din jurul său.

Abia mai târziu, când a început să simtă durerea, a înțeles Ram Dass gravitatea situației în care se afla. Numai 10% din cei care suferă un astfel de atac cerebral supraviețuiesc. Fiind cel care era – o persoană experimentată în arta rugăciunii și a lucidității, care a propovăduit ani la rând acceptarea suferinței – el a căutat sensul supraviețuirii sale. Exista cu siguranță un motiv pentru care continua să se afle în viață, iar el a încercat să descopere acest motiv.

După trei internări în spital și sute de ore de reabilitare, scrie el, am început să mă obișnuiesc cu viața mea de după atacul cerebral. Eram acum o persoană într-un scaun cu rotile, parțial paralizată, care avea nevoie de îngrijire 24 de ore din 24, spre marele meu disconfort. Întreaga mea viață i-am ajutat pe alții, ba chiar am colaborat la scrierea unei cărți intitulate Cum pot fi de ajutor? Iar acum eram nevoit să accept ajutorul altora… Boala mi-a spulberat imaginea de sine și a deschis poarta către un nou capitol din viața mea… Atacul cerebral a acționat ca o sabie de samurai, separând între ele cele două jumătăți ale vieții mele. El a demarcat în mod clar două etape. Într-un fel, a fost ca și cum aș fi trăit două încarnări într-o singură viață: acesta de acum sunt eu, iar cel de dinainte a fost „el”.

Nu l-am revăzut și nu am discutat cu „el” (fostul lui eu) câțiva ani buni. Ultima mea comunicare cu Ram Dass s-a produs printr-o scrisoare pe care i-am trimis-o după o ședință a comitetului director. I-am scris ca să mă plâng de ceva ce a spus în timpul ședinței și care m-a rănit. Nu mi-a răspuns niciodată. Când a venit data următoare să predea un curs la Institutul Omega, eu eram plecată din oraș. Apoi și-a dat demisia din comitetul director, așa că nu am mai avut motive să mă întâlnesc cu el. În sfârșit, a avut atacul cerebral.

În timpul recuperării sale, prietenii comuni m-au informat în legătură cu progresul lui. La început a fost conectat la un tub de oxigen. Nu putea vorbi sau mânca. Avea partea dreaptă complet paralizată. Doctorii nu știau dacă va mai putea merge sau vorbi vreodată. Prietenii lui s-au adunat lângă el. Eu nu am făcut-o, căci eram ocupată cu propriile mele probleme. Cu o săptămână înainte de atacul cerebral al lui Ram Dass, tata – care se ținea excelent la cei 85 de ani ai săi, arătând probabil mai bine decât voi arăta vreodată eu la o vârstă comparabilă cu a lui – s-a dus la schi, așa cum făcea adeseori, după care s-a întors acasă, și-a mâncat cina și s-a culcat lângă mama, dar nu s-a mai trezit niciodată. A murit din senin, fără ca cineva să bănuiască ceva. El a fost unul din cei 90% care nu supraviețuiesc unui atac cerebral masiv.

Luni la rând, în inima mea nu a mai existat loc pentru altceva decât pentru enorma durere pe care am simțit-o în urma pierderii tatălui meu. Nu puteam nici măcar suporta să mă gândesc la Ram Dass limitat la scaunul său cu rotile, învățând să vorbească din nou și confruntându-se cu durerea fizică și cu propriile pierderi. A venit însă un timp când am început să îmi doresc cu disperare să îmi revăd vechiul prieten, sperând că avea să îmi ierte absența.

La un an de la atacul său cerebral, am călătorit în California ca să îl întâlnesc pe „noul” Ram Dass. În timp ce treceam peste podul Golden Gate, mi-am adus aminte de momentul în care l-am întâlnit pentru prima dată pe Ram Dass, când locuiam în San Francisco. Mi-am reamintit de toate experiențele care m-au transformat în cea care sunt astăzi și mi-am dat seama că Ram Dass a jucat un rol important în aproape toate. Din multe puncte de vedere, îmi reamintea de tatăl meu: bărbatul din fața cărării care îndepărta crengile și stabilea ritmul de mers, fără să se uite niciodată înapoi, presupunând că ceilalți călători pot și trebuie să reușească să îl urmeze în propriul lor ritm. Când aveam patru ani, tata m-a dus pe o pantă de schi, mi-a orientat schiurile în jos și mi-a spus: „Urmează-mă!” La 19 ani, după ce am citit cartea Fii aici, acum, m-am trezit din nou pe un vârf de munte, cu ghidul meu spiritual îndepărtându-se de mine și spunându-mi să îl urmez fără să mă uit vreodată în urmă.

Acum tata era mort, Ram Dass era țintuit într-un scaun cu rotile, iar eu trebuia să mă descurc singură. Am mers pe cărarea ce conduce la căsuța lui din Marin County, cu soarele luminos al Californiei strălucind printre frunzele stejarilor. Când m-am apropiat, l-am văzut pe Ram Dass stând pe verandă. Era așezat pe scaunul său cu rotile, cu brațul drept tremurând cramponat de mâner și părul alb ciufulit, la fel ca al lui Einstein. S-a uitat la mine și și-a fluturat mâna cea bună.

- Elizabeth, m-a strigat el fericit. Mi s-a oprit respirația, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Inima mi s-a activat instantaneu. Am simțit că m-am întors acasă după un lung exil.

- Am ajuns acasă, iubitule, am glumit.

- Da, ai ajuns acasă, mi-a răspuns cu sinceritate Ram Dass. Bine ai venit acasă.

Ceea ce a urmat va rămâne pentru totdeauna în conștiința mea ca unul din acele momente foarte rare din viață în care apuci într-adevăr să te odihnești, în care lași jos povara luptei și trăiești o stare de bunăstare care se răspândește ca mierea prin toate cotloanele conștiinței tale. Simțeam că nu am unde altundeva să mă duc, altceva de făcut, altcineva lângă care să fiu, fiind complet cantonată în momentul prezent, în această zi prețioasă, împărtășind aceeași respirație cu un prieten drag. În acea după-amiază am învățat o lecție care avea să îmi servească pentru tot restul vieții. De-a lungul relației mele cu Ram Dass, am fost tot timpul conștientă de cele două laturi ale sale: învățătorul de geniu și prietenul care mă umplea de frustrare. Acum mă aflam însă în fața unui al treilea Ram Dass, mai simplu și mai măreț decât ceilalți doi la un loc. Nu era pur și simplu o latură nouă a aceluiași om, ci însuși sufletul său expus, sinele său real, pe care i-l puteam vedea în sfârșit. Ceilalți doi Ram Dass s-au retras cu respect, ca și cum ar fi fost niște simple apariții superficiale, respectiv ca și cum Ram Dass cel „bun” ar fi fost o stafie temporară alcătuită din daruri genetice și karma-ice, iar Ram Dass cel „rău” un om alcătuit din mecanisme de autoapărare construite și din răni vechi. Acest nou Ram Dass, versiunea lui sufletească, îi conținea pe ceilalți doi, transformați însă într-o ființă integrală și luminoasă. De bună seamă, acest Ram Dass a existat dintotdeauna. Nu era un simplu aspect născut din experiențele sale anterioare. Ceva s-a schimbat inclusiv în mine, permițându-i sufletului meu să îl salute pe al lui, ca și cum amândoi am fi ajuns acasă.

În anii care au urmat aveau să mai urmeze cu siguranță destule alte ocazii de a ne ciocni personalitățile, dar în acel moment de pe verandă, în acea lumină caldă și strălucitoare a soarelui, sufletele noastre au intrat în comuniune, nu doar pentru câteva clipe, ci vreme de două ore, timp în care ne-am ținut de mâini ca doi prieteni de la școală.

Lui Ram Dass îi era greu să formeze fraze fluente. Cuvintele îi veneau greu pe limbă, fiecare separat de cel de dinainte, ca niște gânduri solitare și goale stând singure și stingherite pe scenă, în lumina reflectoarelor, dezgolite de costumele obișnuite ale limbajului. De cele mai multe ori Ram Dass se lupta să își găsească cuvinte pentru a-și exprima gândurile, dar când și când reușea să formeze o frază întreagă, rafinată și subtilă, în limbajul care l-a făcut faimos. La începutul vizitei, în timp ce Ram Dass se lupta să își găsească cuvintele, completam eu spațiile goale în locul lui. După un astfel de schimb ciudat de cuvinte, mi-a trântit una din replicile sale acide pentru care era vestit cândva: „Vorbesc mai lent acum. De aceea, oamenii îmi completează frazele și își răspund singuri la propriile întrebări”.

L-am întrebat cum a fost cu atacul cerebral și ce s-a întâmplat după. Mi-a răspuns la câteva dintre ele. Când nu își putea găsi cuvintele, îi terminam eu frazele, răspunzându-mi astfel singură la întrebări. Mi se părea amuzant să caut cuvinte pentru a completa frazele unui orator de geniu. Mă simțeam o impostoare, ca și cum i-aș fi furat gândurile, transformându-le în cuvinte. Mi-a pus și el o serie de întrebări, legate de viața mea, de copii și de soțul meu. M-a complimentat în legătură cu o carte pe care tocmai o publicasem. În trecut nu ar fi făcut niciodată acest lucru. M-a rugat să îi descriu pe larg circumstanțele legate de o fotografie a mea cu familia pe care i-am trimis-o de Crăciun dintr-o călătorie în Irlanda.

- Arătați cu toții ca niște maimuțe bete, s-a distrat el. Păreți atât de fericiți.

- Ram Dass, i-am spus, cred că atacul cerebral te-a făcut mai uman, o ființă umană mai reală, care își afișează sufletul etern.

Ochii i s-au umplut de lacrimi. Mi-a strâns mâna în a lui.

- A fost o grație, mi-a răspuns. Atacul cerebral este o grație de la Dumnezeu, ce-i drept, una foarte aprigă.

Am stat o vreme în tăcere, digerând acele cuvinte.

- Înainte… înainte de atac, a continuat Ram Dass în limbajul lui întrerupt, înaintea – grației fericite… a grației pline de iubire… mi s-au întâmplat foarte multe lucruri bune. A urmat apoi atacul… am pierdut multe… dar și foarte multă grație… o grație aprigă.

- Înțeleg, i-am răspuns. Ce anume ai pierdut? Ce ți-a luat această grație aprigă?

- Egoul, mi-a răspuns Ram Dass, făcând un gest de tăiere a gâtului. Egoul… s-a dus. Nu mai am nimic de pierdut. Când egoul dispare, poți vedea în sfârșit cine ești cu adevărat.

Chiar dacă îi terminam singură gândurile, nu doar cuvintele, m-am uitat în ochii lui Ram Dass și am înțeles ce dorea să îmi spună. Îmi spunea practic: „Acesta este eul meu real. Te rog să nu uiți niciodată că dincolo de comportamentul meu uman – de eul meu bun și de eul meu rău, de egoul meu care se luptă să supraviețuiască – există sufletul meu, care încearcă să se contopească cu al tău”. Îmi spunea de asemenea că dincolo de comportamentele învățate ale oamenilor și de excentricitățile lor ciudate strălucește întotdeauna un suflet, gata oricând să stabilească un contact cu sufletul tău, dacă prinde prilejul să se strecoare printr-o crăpătură a carapacei egoului. Ce bine ar fi să nu avem neapărat nevoie de o grație aprigă pentru a ne deschide inima.

Mai târziu, am citit în noua carte a lui Ram Dass o descriere mai coerentă a grației aprige:

Pentru a putea percepe atacul cerebral ca pe o grație, am avut nevoie de o schimbare a perspectivei de la cea a egoului la cea a sufletului. Cândva mă temeam de atacurile cerebrale, dar acum am descoperit că teama de atac este mai rea decât atacul propriu-zis… Grația m-a ajutat să înțeleg plenar acest lucru. Principalul lucru care s-a s