Iubire, medicină și miracole

Reflecții și gânduri despre

Iubire, medicină și miracole

Sunt câteva lucruri pe care sunt fericit să vi le împărtășesc, de când am scris Iubire, medicină și miracole.

M-am retras din practicarea chirurgiei în 1989, deoarece în acea vreme mai mulți profesioniști din domeniul îngrijirii sănătății era dornici să-mi asculte mesajul. Din momentul în care au înțeles că munca mea avea o bază științifică, ei erau dornici să o accepte. Nu a mai trebuit să mă tot explic, dar puteam în schimb să-mi împărtășesc experiența și să ajut astfel mai mulți oameni prin ceea ce învățasem. Cu zece sau cu douăzeci de ani în urmă, dacă ascultau, erau mai dispuși să pună în discuție validitatea lucrurilor pe care le spuneam. Eu apăream în toate acele emisiuni de dezbateri ca o sursă de conflict și de controversă. Erau multe neînțelegeri privind afirmațiile pe care le făcusem despre rolul bolii în viața unei persoane. Am irosit mult timp apărându-mă și explicând ce am vrut să spun. Ceea ce încercam să spun era că boala are asupra vieții unei persoane efecte care depășesc dimensiunea fizică. Existau efecte secundare benefice și o libertate de a trăi, pe care unii oameni o obțineau datorită bolii, deoarece îi făcea să conștientizeze că sunt muritori. Din moment ce noi toți suntem muritori, de ce unii oameni au nevoie să se îmbolnăvească pentru a avea libertatea să-și trăiască viețile lor unice și să resimtă efectele secundare benefice?

Astăzi, profesioniștii sănătății și moderatorii emisiunilor de dezbateri solicită informații. Eu sunt mai des o sursă de inspirație și nu de inflamație. Atât medicii, cât și pacienții au nevoie de vindecare și sunt mult mai pregătiți să asculte și să învețe astăzi. De fapt, recent am citit o carte foarte emoționantă scrisă de un medic a cărui soție a murit de cancer. În carte, el îmi cere scuze. Acum, el și eu nu ne-am întâlnit niciodată și nu are pentru ce să-și ceară scuze, în afara convingerilor lui anterioare. Mesajul pe care îl împărtășește prin cartea sa este următorul: a învățat că familia lui a avut o experiență unică și grea, nu doar un diagnostic pentru care cineva a prescris un tratament. Învățăturile și meditațiile mele au fost importante pentru el și pentru soția lui, în timp ce au trăit acea experiență. Deodată speranța și iubirea au devenit terapii complementare foarte importante.

Înainte de a scrie această introducere, am recitit cărțile mele publicate până acum și nu am fost dezamăgit de ceea ce am citit. Există multe informații importante și utile în aceste cărți. Ele sunt manuale bune de pregătire pentru cei care se confruntă cu adversitatea. Astăzi sunt chiar mai înțelept, datorită experienței mele avansate cu adversitatea și prin ceea ce am învățat de când am scris aceste cărți și am înființat Grupul Pacienților Excepționali Bolnavi de Cancer, în 1978. Doresc să împărtășesc ce am învățat în acest timp.

Unul din lucrurile pe care le-am învățat este că nu am descoperit nimic nou despre comportamentul de supraviețuire. Mesajul este străvechi și poate fi găsit în cuvintele profeților din vechime și ale celor care luptă să supraviețuiască dificultăților de astăzi, de la pacienții excepționali la membrii Alcoolicilor Anonimi și la pușcașii marini. Ș;tiința și medicina au confirmat desigur, prin cercetări recente, profilul de personalitate și psihologia asociate comportamentului de supraviețuire și modul cum pot acestea să influențeze chimia corpului și capacitatea sa de vindecare.

Informațiile despre vindecare și supraviețuire ne fuseseră transmise de mii de ani de toți marii profeți și conducători spirituali. Ceea ce am învățat este că mesajul lor seamănă cu al meu. Când găsim o temă comună în scrierile vindecătorilor, știm că există adevăr în ele. Dacă ar fi să rescriu astăzi cărțile mele, m-aș asigura că includ mesajele acestor vindecători și cele mai recente dovezi științifice privind avantajele acestui tip de comportament și stil de viață.

Dacă ar fi să rescriu cartea Iubire, medicină și miracole, aș putea să iau în calcul schimbarea titlului în Efectele secundare ale cancerului. Vindecarea este dificilă, la fel ca orice schimbare pe care trebuie să o facem în viață. Eu și alții am învățat totuși că efectele secundare ale cancerului ar putea să nu fie exclusiv rele. Da, cancerul poate ucide și noi tindem să vedem efectele secundare ca probleme, însă există și efecte secundare bune. Conștientizarea faptului că suntem muritori ne poate face să ne trezim și să trăim o viață autentică, plină se semnificații. Vă pot citi un articol intitulat „Mulțumesc lui Dumnezeu că am cancer”. „Mulțumesc lui Dumnezeu” este pentru timpul pe care cancerul i l-a oferit autorului să învețe despre frumusețea, bunătatea și iubirea care există pentru noi și trebuie să le împărtășim. Aceste efecte secundare pot produce și o prelungire a vieții.

Rățușca cea urâtă a trebuit să facă multe eforturi personale pentru a se regăsi pe sine, pentru a-și regăsi frumusețea și a-și vindeca viața. Ea nu avea sprijin din partea familiei sau a profesioniștilor sănătății, care să o ajute să găsească stima de sine și iubirea. A găsit-o reflectând. Eu simt că un pacient nu ar trebui să treacă prin aceeași luptă. Familia și profesioniștii din domeniul medical ar trebui să fie capabili să educe și să instruiască oamenii în legătură cu comportamentul de supraviețuire adecvat atunci când adversitatea, sub forma bolii, apare în viața lor. Problema nu este să trăim veșnic și să-l punem la încercare pe Dumnezeu, ci să utilizăm toate forțele fizice și emoționale de care dispunem pentru vindecare. Mintea și corpul nu sunt unități separate, ci formează un sistem integrat. Felul în care acționăm și ceea ce gândim, mâncăm și simțim au toate legătură cu sănătatea noastră. Medicii ar trebui să fie capabili să-i învețe acest comportament pe pacienții lor. Eu petrec acum mai mult timp decât oricând învățându-i pe alții și cei mai recunoscători pacienți ai mei sunt cei care îmi mulțumesc că i-am învățat cum să facă față greutăților vieții, nu doar aspectelor fizice.

Educația medicală nu se ocupă de multe din dificultățile cu care trebuie să se confrunte medicii și pacienții lor. Medicii trebuie să fie buni tehnicieni și să știe cum să prescrie tratamente și medicamente, dar pentru ca vindecarea să aibă loc, ei trebuie să incorporeze în tratamentul lor și filosofia și spiritualitatea. Noi trebuie să simțim, așa cum trebuie să gândim. Când existența unui om este amenințată, sunt mai multe probleme și întrebări cu care avem de luptat, în afara medicamentelor de luat sau a operației ce ar trebui făcută. Așa cum scria o doamnă, avem nevoie de o societate de investiții reciproce – pacientul și medicul investind unul în celălalt.

Deci cum să manifești un comportament de supraviețuitor și cum să găsești un doctor bun, care știe să-și folosească expertiza și să fie învățătorul tău? Întreabă-l pe doctor dacă a fost criticat vreodată de familia lui, de pacienți sau de asistente. Dacă vă răspunde că a fost criticat, acel doctor este bun și trebuie folosit. De ce? Fiindcă este o persoană de la care ai o speranță. Nu critici o persoană despre care nu crezi că este dornică să asculte, să învețe și care speri să se schimbe. Așa cum spunea poetul persan Rumi: „Criticile îmi lustruiesc oglinda”. Medicii buni înțeleg acest lucru. De asemenea, asistentele îi cunosc pe medicii capabili, grijulii, din experiența lor cu ei, deci întrebați-le care este părerea lor și nu ezitați să spuneți cu voce tare dacă nu sunteți tratați cu respect. Comportamentul supus nu este un comportament de supraviețuire. Căutați să fiți o ființă umană, nu un diagnostic sau un număr într-un salon.

Am amintit că, în timp ce îmi revedeam cărțile anterioare, m-am simțit satisfăcut de conținutul lor. Următorul meu sentiment a fost pur și simplu să-mi amintesc numeroșii oameni minunați și plini de iubire care au fost și încă sunt învățătorii mei. Acum, când nu mai stau alături de ei mai multe ore în fiecare săptămână, le simt lipsa, și recitindu-le întâmplările ajung într-adevăr să le înțeleg mult mai clar.

Atât de multe religii și filosofii ne spun cum să ne găsim calea. Ceea ce încearcă toate să ne spună este să fim atenți la sentimentele și trăirile noastre și să le lăsăm să ne călăuzească. Dacă ne ignorăm corpul și mesajele lui, la un moment dat vom suporta consecințele. Două dintre mesajele lui Iisus Hristos rezumă foarte bine acest lucru: „Cel care caută să-și salveze viața și-o va pierde și cel care este dornic să-și piardă viața și-o va salva”. Eu interpretez aceste cuvinte ca însemnând că ne pierdem viața autentică atunci când o facem să depindă de solicitările altora sau când devenim ceea ce vor alții să fim pentru a le obține iubirea sau pur și simplu pentru a continua să aibă grijă de noi. Atunci când conștientizăm că suntem muritori, refuzăm să trăim viața care ne omoară și începem să trăim și să fim noi înșine. La nivel practic, s-ar putea să fie nevoie să ne schimbăm ocupațiile, să ne mutăm în altă locuință, să ne vindecăm ori să punem capăt unor relații, să găsim o nouă atitudine și un nou rost în viață și să lucrăm pentru adevăratul Dumnezeu.

Viața voastră este păstrată în corpul vostru. Al doilea mesaj al lui Iisus Hristos: „Dacă nu manifești ceea ce se află în lăuntrul tău, ce nu manifești te va distruge. Dacă dai naștere la ce se află în lăuntrul tău, ceea ce vei da naștere te va mântui”. El vorbește despre sentimente și despre amintirile corpului și are dreptate.

Primele scrieri spirituale ne spun să stăm liniștiți și să ascultăm. Kabbala ne dă instrucțiuni specifice despre cum să auzim glasul lui Dumnezeu și să ne luminăm, astfel încât înțelepciunea noastră să poată fi folosită pentru a-i ajuta pe alții. Supraviețuitorii își găsesc timp să stea liniștiți și să asculte. Puteți să-i spuneți meditație, imaginație, vizualizare, relaxare sau ținerea unui jurnal, dar toate acestea înseamnă să-ți găsești timp să stai liniștit și să asculți vocea lăuntrică și vocea care ți se adresează. Adesea am această experiență când ies să alerg ori să merg cu bicicleta singur, atunci când nimic nu mă distrage. Faceți-vă timp să ascultați. Dacă ascultați, veți învăța care este misiunea voastră aici și veți fi capabili să muriți plini de bucurie, știind că ați servit în felul vostru și că ați împlinit motivele pentru care ați fost creați. Supraviețuitorii se ocupă de aspectele spirituale, esențiale și emoționale ale vieții lor. Când ne promitem să trăim iubirea necondiționată, altruistă, începe adevărata vindecare. Atunci nu ne mai străduim să schimbăm oamenii, ci ne consacrăm oamenilor. Iubirea însăși este o forță vindecătoare miraculoasă. Într-un sens, este miracolul și motivul pentru care existăm. Deci întrebați-vă ce lecție aveți de învățat aici și învățați acea lecție în timp ce împărțiți iubire lumii. Amintiți-vă că orbirea iubirii face lucruri mărețe pentru înlăturarea rănilor lumii.

Noi spunem că iubirea este oarbă fiindcă ea ne ajută să vedem lumea într-un mod semnificativ pentru supraviețuire. Orbirea iubirii este terapeutică, deoarece ne permite să funcționăm fără să păstrăm în noi imaginile greutăților vieții. Ea spune oamenilor: „Dacă nu puteți iubi, cel puțin folosiți-vă uitarea pentru a putea trăi o viață mai liniștită, incapabili să vă amintiți toate lucrurile pe care oamenii le-au făcut să vă enerveze. Sunt aici să vă ajut să supraviețuiți și la fel este și Creatorul nostru”. Dacă Dumnezeu nu ar fi fost energie inteligentă și plină de iubire, nici unul dintre noi nu ar fi aici și acum. Capacitatea de vindecare este înnăscută în noi și în toate ființele vii. Dumnezeu nu joacă la curse. Ne deranjează când bacteriile devin rezistente la antibiotice, dar nu prin capacitatea noastră de a deveni rezistenți față boli. Amândouă sunt mecanisme de supraviețuire puse acolo de Creatorul nostru pentru a susține viața în mod echilibrat.

Nu trăiți un rol. Trăiți o viață autentică. Mulți oameni mor atunci când nu mai pot să lucreze din cauza bolii. Ei nu văd relațiile ca fiind o altă rațiune de a trăi. Pe de altă parte, o mamă cu nouă copii s-ar putea să nu moară din cauza nașterii copiilor, ci atunci când copiii părăsesc casa părintească. Descoperiți-vă viața și trăiți-o. Nu trăiți un rol.

Vă rog să vă amintiți că informațiile nu schimbă pe nimeni. Inspirația da. Găsiți-vă rațiunea de a trăi, rostul vieții. Lăsați-vă inspirați și urmați revelația și transformarea. Eu am găsit doar câteva informații care vă pot ajuta să vă schimbați. Este vorba de faptul că sunteți muritori și că veți muri într-o zi. Prin urmare, nu faceți ceva să nu muriți, ci faceți lucruri care vă întăresc calitatea vieții și s-ar putea să fiți surprinși cât de mult veți trăi. Acceptați că veți muri și luați decizii privind felul în care doriți să vă petreceți timpul limitat pe care îl aveți. Atunci nu trebuie să mergeți la terapie în ceruri pentru a trata amărăciunea și resentimentele pentru toate lucrurile pe care le-ați făcut și apoi să muriți oricum.

Învățați din înțelepciunea altora și bucurați-vă de experiența vieții. Amintiți-vă că Biblia se încheie cu Revelații și nu cu Concluzii, iar terminarea unei școli este doar un început, nu un sfârșit. Vă rog să primiți această carte ca pe o revelație și să-mi permiteți să vă fiu călăuzitor pentru transformare și pentru o viață liniștită, plină de iubire și de vindecare. Începeți acum.

Reflecții și gânduri despre Iubire, medicină și miracole ix

Introducere 1

I. ATENȚIA ACORDATÃ CORPULUI 9

1. Ascultătorul privilegiat 11

2. Parteneriatul vindecării 39

3. Boala și mintea 77

4. Dorința de a trăi 118

II. INCLUDEREA MINȚII 149

5. Începutul călătoriei 150

6. Focalizarea minții pentru vindecare 175

7. Imaginile în boală și vindecare 188

8. Să devii excepțional 194

9. Iubire și moarte 248

Anexă 272

Despre autor 283

3

Cei mai mulți dintre noi sunt nevoiți să ducă o viață plină de duplicitate

permanentă, sistematică. Sănătatea îți va fi afectată dacă, zi de zi, spui

exact opusul a ceea ce simți, dacă te umilești în fața lucrurilor care nu-ți plac

și te bucuri de ceea ce nu-ți aduce decât nefericire. Sistemul nostru nervos nu e doar o ficțiune, este o parte din corpul nostru fizic și sufletul nostru există în spațiu

și este în lăuntrul nostru, precum dinții din gură. Nu poate fi violat

la nesfârșit fără pedeapsă.

- BORIS PASTERNAK, Doctor Jivago

Boala și mintea

Neglijarea legăturii dintre minte și corp de către medicina tehnologică este de fapt o scurtă aberație din perspectiva întregii istorii a artei vindecării. În medicina tradițională tribală și în practica occidentală de la începuturile sale în opera lui Hipocrate, nevoia de a opera prin mintea pacientului a fost întotdeauna recunoscută. Până în secolul al XIX-lea, autorii din domeniul medical rareori nu reușeau să observe influența mâhnirii, disperării sau descurajării asupra începutului sau rezultatului unei boli, dar nici nu ignorau efectele vindecătoare ale credinței, încrederii și păcii sufletești. Mulțumirea era considerată o pre-condiție pentru sănătate.

Medicul modern a dobândit atât de multă putere asupra anumitor boli prin medicamente, însă a uitat totuși tăria potențială din lăuntrul pacientului. Un prieten medic mai în vârstă mi-a spus recent că a citit jurnalul unui unchi al său, tot medic. În primii ani, autorul jurnalului nota întotdeauna ce se întâmpla la nivelul individului înaintea unei boli sau la nivelul comunității înainte de izbucnirea unei epidemii, dar pe măsură ce medicina a devenit mai tehnologică, această parte a istoriei a devenit din ce în ce mai puțin importantă pentru el și în final a fost complet omisă. Conștientizarea puterilor minții a fost pierdută, fiindcă medicina a eliminat toate datele „soft”, informațiile care nu sunt ușor de cuantificat sau nu sunt socotite științifice.

MINTEA – BENIGNÃ SAU MALIGNÃ

O parte a efectului minții asupra sănătății este directă și conștientă. Amploarea modului în care ne iubim pe noi înșine determină dacă mâncăm cum trebuie, dormim suficient, fumăm, folosim centura de siguranță, facem exerciții fizice și așa mai departe. Fiecare din aceste alegeri este o afirmație despre cât de mult ne îngrijim de viața noastră. Aceste decizii controlează circa 90% din factorii care determină starea noastră de sănătate. Problema este că motivația majorității oamenilor de a-și asigura aceste condiții de bază este modificată de atitudini ascunse conștientizării de zi cu zi. Ca urmare, mulți dintre noi avem intenții amestecate.

Să ne gândim, de exemplu, la Sara, o femeie care a venit la mine cu un cancer la sân, acum câțiva ani; fuma atunci când am intrat în rezerva ei de spital. Acțiunea ei spunea clar: „Vreau să mă scapi de cancer, dar sunt nehotărâtă dacă vreau să trăiesc, deci cred că voi risca un al doilea cancer”. Mă privea jenată și a spus: „Bănuiesc că o să-mi spuneți să mă las de fumat”.

„Nu, i-am spus eu. O să-ți spun să te iubești singură. Atunci te vei lăsa de fumat”.

S-a gândit o clipă și mi-a răspuns: „Bine, mă iubesc. Doar că nu mă ador”. (În cele din urmă, Sara a ajuns să se adore și a renunțat la fumat).

Era o replică bună, dar ea exemplifica o problemă importantă pe care mulți oameni o au cu ei înșiși. Iubirea de sine a ajuns să însemne doar vanitate și narcisism. Mândria de a exista și hotărârea de a ne îngriji de propriile nevoi și-au pierdut rostul. Totuși, o adorare de sine pozitivă, fără rezerve, rămâne esența sănătății, cel mai important atu pe care un pacient trebuie să-l dobândească pentru a deveni excepțional. Stima de sine și iubirea de sine nu sunt păcate. Ele ne fac viața o bucurie, în loc să fie o trudă.

Totuși, mintea nu acționează doar prin alegeri conștiente. Multe din efectele ei sunt resimțite direct în țesuturile corpului, fără să fie conștientizate de către noi. Să ne gândim la câteva din expresiile noastre obișnuite: „Îl doare în gât/fund. Dă-te jos din spatele meu. Această problemă mă mănâncă de viu. Îmi frângi inima”. Corpul răspunde la mesajele minții, fie că sunt conștiente sau inconștiente. În general, acestea pot să fie mesaje de „viață” sau de „moarte”. Sunt convins că avem nu doar mecanisme de supraviețuire, cum ar fi reacția „luptă sau fugi”, ci și un mecanism de „moarte”, care ne oprește în mod activ mecanismele de apărare, încetinind funcțiile corpului și ducându-ne spre moarte, atunci când simțim că viața noastră nu mai merită să fie trăită.

Fiecare țesut sau organ din corpul nostru este controlat de o acțiunea complexă a substanțelor chimice care circulă prin sânge, hormonii secretați de grandele noastre endocrine. Acest amestec este controlat de „glanda maestru”, glanda pituitară (sau hipofiză), situată în mijlocul capului, chiar la baza creierului. Producerea hormonilor pituitari este controlată, la rândul ei, de secrețiile chimice și de impulsurile primite de la hipotalamusul aflat în apropiere. Această glandă minusculă reglează cea mai mare parte a proceselor inconștiente de întreținere a corpului, cum ar fi bătăile inimii, respirația, presiunea sanguină, temperatura și altele.

Fibrele nervoase intră în hipotalamus din aproape toate regiunile creierului, astfel încât procesele intelectuale și emoționale care se petrec oriunde în creier influențează corpul. De exemplu, acum vreo cinci ani, cercetătorii privind dezvoltarea copilului au descoperit „nanismul psihosocial”, un sindrom obișnuit în care o atmosferă emoțională nesănătoasă de acasă împiedică dezvoltarea fizică a copilului. Când un copil este prins într-un „schimb de focuri” de ostilitate și se simte respins de părinții săi, crescând astfel cu o stimă de sine redusă, centrul emoțional al creierului, numit sistemul limbic, acționează asupra hipotalamusului pentru a opri producția hormonilor de creștere ai glandei pituitare.

Sistemul imunitar constă din peste douăsprezece tipuri diferite de globule (celule) albe concentrate în splină, timus, noduli limfatici și care patrulează întregul corp prin sistemele sanguin și limfatic. Acestea sunt împărțite în două grupe principale. Globulele din grupul B produc substanțe chimice care neutralizează toxinele produse de agenții patogeni, ajutând corpul să-și mobilizeze mijloacele de apărare. Globulele din grupul T sunt alcătuite din celule „ucigașe”, care distrug bacteriile și virușii invadatori.

Cercetările recente au arătat că există nervi necunoscuți până acum care leagă timusul și splina direct de hipotalamus. Alte studii au arătat că globulele albe răspund direct la o parte din neurotransmițători, acele substanțe chimice care transmit mesajele de la un nerv la altul.

Dovezile anatomice privind controlarea directă a sistemului imunitar de către creier au fost confirmate în studii pe animale. Două grupuri de oameni de știință au folosit în mod independent tehnicile de condiționare ale lui Pavlov pentru a schimba răspunsul imunitar. La Centrul Medical al Universității din Rochester, psihiatrul Robert Ader și imunologul Nicholas Cohen au dat în mod repetat apă îndulcită cu zaharină unor cobai împreună cu un medicament imunosupresor. Mai târziu, ei au reușit „să păcălească” animalele să-și suprime propriile răspunsuri imunitare, dându-le doar apă îndulcită. Lucrând pentru Institutul Național al Sănătății, dr. Novera Herbert Spector a condiționat cobai în mod asemănător, determinându-i să-și întărească răspunsurile imunitare atunci când erau expuși la vapori de camfor.

Sistemul imunitar este deci controlat de creier fie indirect, prin intermediul hormonilor din sânge, fie direct prin nervi și neurotransmițători. Una din explicațiile cele mai larg acceptate ale cancerului, teoria „supraviețuirii”, afirmă că celulele canceroase se dezvoltă în corpurile noastre tot timpul, dar sunt distruse în mod normal de globulele albe înainte de a se putea dezvolta formând tumori periculoase. Cancerul apare atunci când sistemul imunitar este suprimat și nu mai poate face față acestei amenințări de rutină. Rezultă că orice tulbură controlul creierului asupra sistemului imunitar va stimula malignizarea.

Ruptura apare în primul rând prin sindromul cronic de stres descris prima dată de Hans Selye în1936. Amestecul de hormoni eliberați de glandele suprarenale, ca parte a răspunsului de tip „luptă sau fugi”, suprimă sistemul imunitar. Acest lucru era firesc atunci când era vorba de amenințările ocazionale cu care se confruntau strămoșii noștri, când erau atacați de animalele sălbatice. Totuși, când tensiunea și anxietatea mențin permanent răspunsul imunitar activ, hormonii reduc rezistența față de boli, slăbind chiar nodulii limfatici. Mai mult, există acum dovezi experimentale că „emoțiile pasive”, cum ar fi mâhnirea, sentimentele de eșec și reprimarea mâniei, produc o hipersecreție a acestor hormoni, care suprimă sistemul imunitar.

Încă nu înțelegem toate căile prin care substanțele chimice din creier influențează emoțiile și gândurile, dar este evident că starea minții noastre are un efect imediat și direct asupra stării corpului nostru. Ne putem schimba corpul ocupându-ne de felul în care (ne) simțim. Dacă ne ignorăm disperarea, corpul primește un mesaj de „moarte”. Dacă ne confruntăm cu durerea și cerem ajutor, atunci mesajul este „Este greu să trăiesc, dar doresc să trăiesc” și sistemul imunitar ne menține în viață.

Eu folosesc două instrumente principale pentru schimbarea corpului – emoțiile și vizualizarea. Avem două căi prin care putem face ca mințile și corpurile noastre să comunice între ele. Emoțiile și cuvintele noastre transmit corpului ceea ce așteptăm de la el și, prin vizualizarea anumitor schimbări, noi putem ajuta corpul să realizeze ce dorim. Atât emoțiile, cât și vizualizarea sunt transmise în mod evident prin sistemul nervos central și se pot baza pe cercetările întreprinse de Robert Becker, un chirurg ortoped și cercetător.

Becker a studiat sistemele electrice ale corpului. Cercetările sale au dus la folosirea electricității pentru vindecarea fracturilor. Becker a observat că pacienții hipnotizați pot produce, la comandă, modificări ale voltajului în anumite zone ale corpului. Dacă aceste voltaje controlează procesele chimice și celulare ale vindecării, așa cum crede Becker, atunci avem o explicație științifică pentru vindecările prin hipnoză și pentru efectul placebo. Este bine cunoscut, de exemplu, faptul că pacienții hipnotizați își pot vindeca negii. Așa cum scria Lewis Thomas în cartea The Medusa and the Snail (Meduza și melcul):

Nu poți sta acolo sub hipnoză, preluând sugestii și făcându-le să acționeze cu atâta acuratețe și precizie, fără să accepți existența a ceva care să semene foarte mult cu un controlor. Nu m-ar înșela în privința influenței complicate asupra centrilor inferiori, fără să trimită un set foarte detaliat de specificații, peste capul meu.

O anumită inteligență sau altceva știe să scape de negi și acesta este un gând tulburător.

De asemenea, este o problemă minunată, ce trebuie rezolvată. Gândește-te doar ce am ști, dacă am înțelege clar ce se întâmplă atunci când un neg este înlăturat prin hipnoză … am afla despre un fel de super-inteligență care există în fiecare dintre noi, infinit mai deșteaptă și având o cunoaștere tehnică mult mai avansată decât înțelegerea noastră actuală. Ar merita să avem un Război împotriva Negilor, o Înfrângere a Negilor, un Institut Național al Negilor etc.

Bioelectricitatea s-ar putea să ne permită într-o zi să ajungem direct la acel „controlor”, să înțelegem exact cum și de ce tumorile scad uneori, când pacienții sunt convinși că o metodă de tratament neortodoxă – hipnoza, dieta, rugăciunea, meditația – va funcționa. Așa cum mi-a scris odată Becker: „Efectul placebo nu este doar real, ci și foarte important, iar metodele voastre s-ar putea să fie mult mai eficiente decât credeți”.

Fie că putem sau nu să ne controlăm toate vindecările cu ajutorul stimulilor electrici, pacienții excepționali – adică potențial toți pacienții – nu ar trebui să aștepte neajutorați mijloace artificiale. Ei pot învăța să se vindece singuri și să rămână sănătoși. Dacă vă pot învăța cum să vă simțiți bine în legătură cu viața voastră, să vă iubiți pe voi, dar și pe alții și să dobândiți pacea minții, schimbările necesare vor putea avea loc. Iubirea și îmbrățișările mele pot părea prostești în pavilion, dar ele sunt științifice. Problema este că noi nu știm încă tehnicile psihologice necesare pentru a porni rapid și eficient procesul de vindecare la toți oamenii. Atât de multe schimbări au loc la nivel inconștient, încât este greu să le măsori clinic fără o testare psihologică foarte atentă. Într-o zi, eu sper să putem prescrie ceva de felul „o îmbrățișare la fiecare trei ore”, în locul unui medicament sau al unui impuls electric, dar deocamdată trebuie să ne întoarcem la considerațiile noastre privind potențialul de a face rău al minții, pentru a putea apoi să găsim un antidot.

SÃ FACEM FAȚÃ STRESULUI

S-a spus adesea că stresul este unul din elementele cele mai distructive din viețile de zi cu zi ale oamenilor, însă este doar o jumătate de adevăr. Felul în care noi reacționăm la stres pare să fie mai important decât stresul însuși. Totul a pornit din experiența lui Hans Selye, savantul care a dezvoltat întregul concept privind stresul și efectele sale asupra corpului.

La vârsta de șaizeci și cinci de ani, Selye a fost diagnosticat cu un sarcom cu celule reticulate, un tip de cancer cu o rată de vindecare extrem de scăzută. Poate că este ultima formă de stres, dar într-un interviu, Selye a discutat cum a reacționat la el într-un mod excepțional:

Eram sigur că o să mor, deci mi-am spus: „Ei bine, acum, e cel mai rău lucru ce ți se poate întâmpla, dar sunt două căi pe care le poți urma; fie te poți considera un candidat jalnic, așteptându-ți rândul să mori și să jelești un an, fie poți încerca să storci cât mai mult din viață ta”. Am ales ultima variantă, pentru că sunt un luptător, iar cancerul îmi oferea cea mai mare luptă din viața mea. Am luat-o ca pe un experiment natural care mă împingea către ultimul test: avem dreptate sau mă înșelam. Apoi s-a întâmplat ceva ciudat. A trecut un an, doi, trei și uite ce s-a întâmplat. S-a dovedit că eu eram acea excepție fericită …

După aceea, am făcut un efort deosebit să-mi reduc nivelul de stres. Trebuie să fiu foarte atent ce spun, fiindcă sunt un om de știință și nu există statistici care să spună dacă stresul este legat de cancer. Alături de cauzele genetice și de mediu ale cancerului, pot să spun doar că relația dintre stres și cancer este mai degrabă complicată. La fel cum electricitatea poate cauza ori preveni încălzirea, în funcție de cum sunt echilibrate elementele, stresul poate declanșa, dar și preveni boala.

(Ziaristul care i-a luat interviul l-a întrebat:) „Unii oameni au descris cancerul ca o boală, ca un mod prin care corpul se respinge pe sine. Acum pentru a duce această premisă cu un pas înainte, s-ar putea ca atunci când oamenii refuză să-și accepte nevoile de bază să fie mai predispuși să dezvolte un cancer? Cu alte cuvinte, dacă o persoană își refuză nevoile de bază, corpul se poate răscula și se poate respinge pe sine?

(Selye a răspuns:) „Nu spun nici da, nici nu. Sunt om de știință, nu filosof. Tot ce pot să spun ca om de știință este că majoritatea bolilor fizice au în mare parte origine psihosomatică”.

Dovezile adunate de când dr. Selye a scris aceste cuvinte sugerează că el a fost excesiv de prudent. În mod special, declanșarea și cursul bolii sunt puternic legate de capacitatea și dorința persoanei de a face față stresului. Formele de stres pe care noi le alegem provoacă un răspuns total diferit la cei care ar vrea să le evite, dar nu pot. Sentimentul de neajutorare este mai rău decât stresul însuși. Probabil din această cauză, numărul de cazuri de cancer este mai mare la negri decât la albi în America, deoarece cancerul este asociat cu mâhnirea și depresia. Cei mai predispuși să moară din cauza unui atac de cord nu sunt conducătorii executivi foarte solicitați, ci mai degrabă cei conduși, subordonații și muncitorii din fabrici, care nu au autonomie și ale căror vieți scurtate dau o nouă semnificație expresiei „plictiseală de moarte”.

Interpretarea stresului este întotdeauna înșelătoare pentru cel care privește din afară, pentru că aceleași circumstanțe pot fi dăunătoare pentru unul și neutre sau chiar benefice pentru altul. Psihiatrul Jerome Frank de la Universitatea Johns Hopkins, citând un studiu efectuat în 1961 de L. E. Hinkle, notează că „stresul vine în principal din interpretarea evenimentelor de către pacient”. În studiul pe termen lung al lui Hinkle, experiențele de viață care par benigne unui observator obiectiv sunt resimțite adesea ca fiind stresante de către pacienți și cei asociați cu boala. Invers, stresul care poate părea insuportabil observatorului – cum ar fi sărăcia, moartea unei rude, alcoolismul în familie – nu sunt de obicei asociate cu boala, dacă pacienții nu le consideră stresante.

Acest lucru este deosebit de adevărat în cazul copiilor. Adulții presupun adesea că toți copiii sunt fericiți, în timp ce unii copii sunt traumatizați de evenimente, chiar dacă nu o arată. Unii copii ajung să se sinucidă când primesc un calificativ B în loc de A pe carnetul de note, pentru că și-au internalizat așteptările părinților sau au reacționat la un comentariu care i-a făcut să simtă că nu sunt iubiți.

Dar mintea științifică este rareori convinsă de studiile psihologice asupra oamenilor. Există mult prea multe variabile pentru ca un cercetător să le poată controla pe toate. Testele pe animale au adus totuși dovezi convingătoare. Pe la mijlocul anilor 1970, regretatul Vernon Riley, de la Seattle”s Pacific Northwest Research Foundation, a realizat o serie de experimente cu o specie de șoareci susceptibili să aibă cancer la sân. Crescând o parte din ei în medii protejate, lipsite de stres, iar altă parte în medii stresante, el a reușit să diferențieze rata cazurilor de cancer de la 7% la 92%.

Un experiment din 1981, realizat de trei psihologi, a dovedit același lucru simulând mult mai bine o experiență umană. Madelon Visintainer și doi colaboratori au injectat trei grupe de șoareci cu celule tumorale vii. Peste o zi, ei au supus șoarecii din două grupe unor șocuri electrice. Stresul a fost administrat astfel încât un grup să nu-l poată evita, în timp ce șoarecii din celălalt grup erau avertizați printr-un semnal și puteau să scape sărind peste o barieră. La grupul neajutorat, 73% au făcut cancer, în timp ce la grupul care avea o șansă de scăpare au fost doar 37%. Procentul a fost puțin mai bun decât al șoarecilor din grupul de control, care nu au fost supuși niciunui șoc.

Nivelul de stres este determinat în mare parte de societate. Culturile care pun mare preț pe o combinație de individualism și competiție sunt cele mai stresante. Cele care par să producă cel mai puțin stres și au ratele cele mai scăzute de cancer sunt comunitățile cu legături strânse, în care relațiile de sprijin și de iubire constituie norma, iar oamenii în vârstă păstrează un rol activ. Credința religioasă și o atitudine deschisă de acceptare față de sexualitate sunt alte două caracteristici comune ale societăților cu o rată redusă de cancer.

O parte din aceste circumstanțe favorizează și longevitatea. Locuitorii din Georgia, din Valea Hunza, membrii comunităților de mormoni din America și ai triburile Abujmarhia din centrul Indiei sunt exemple excelente. Membrii triburilor Abujmarhia se bucură de un mediu nepoluat, au un regim alimentar complet natural, de relații sexuale înainte de căsătorie, începând din adolescență, muncesc relaxat, dar uneori din greu la câmp în timpul zilei, dansează și povestesc seara și se odihnesc suficient. Cancerul este absolut necunoscut în rândul lor.

Trebuie să observăm că aceste societăți nu investesc timp și bani pentru a ajuta copiii cu malformații să supraviețuiască, deci factorii fizici determinați de selecția naturală influențează și numărul de boli. Totuși, factorii externi nu sunt totul. Puritatea mediului și moartea în urma defectelor genetice domină încă alte zone subdezvoltate, dar cancerul este mai obișnuit la triburile care se angajează în mod regulat în războaie decât la cele care trăiesc în pace.

Securitatea rutinei pare să ajute la limitarea bolilor grave. Societățile structurate închise, în care toți membrii știu ce se așteaptă de la ei, chiar atunci când abaterea de la normă nu este tolerată – mormonii, adventiștii de ziua a șaptea și mennoniții din Statele Unite, de exemplu – au rate mai scăzute decât membrii societății mai deschise din jurul lor.

Când oamenii își părăsesc societatea închisă pentru a duce o viață cu mai multe necunoscute, incidența bolilor ajunge repede la nivelul culturii în care se integrează.

Într-o societate ca a noastră, răspunsul la stres este lăsat în seama individului, care trebuie să învețe să se deconecteze psihologic de presiunile externe. Dr. Herbert Benson, de la Facultatea de Medicină a Universității Harvard, a arătat că abilitatea de a menține un nivel sănătos al colesterolului este legată direct de capacitatea de a face față stresului prin relaxare. Cu meditație și exerciții fizice, noi îi putem învăța pe oamenii orientați spre succes și cu sarcini multe (Tip A) să evite atacurile de cord, păstrându-și comportamentul de Tip A. Studii efectuate pe oameni care meditează în mod regulat au arătat că vârsta lor psihologică era mult mai mică decât vârsta reală. Aceste tehnici nu aduc beneficii oamenilor fără motivația de a le folosi. Prima cerință este să-i facem pe oameni să se iubească pe sine suficient pentru a avea grijă de corpurile și de mințile lor.

Stresul poate fi măsurat. Unul din standarde, dezvoltat de dr. Thomas Holmes și dr. Richard Rahe, folosește o listă de patruzeci și trei de schimbări pentru a evalua probabilitatea de îmbolnăvire. Evaluarea începe cu un istoric al vieții emoționale recente a persoanei, atribuindu-se un anumit număr de „puncte” fiecărei crize din viață, cum ar fi schimbarea sau pierderea locului de muncă, plecarea copiilor la colegiu, căsătoria sau divorțul, mutarea într-o casă nouă și altele.

Valoarea cea mai mare, de 100 de puncte, este legată de cea mai dureroasă pierdere, moartea soțului sau a soției. Acest eveniment traumatic maxim este adesea urmat de un cancer sau de altă boală gravă într-un an sau doi. Studii recente au confirmat că soții sau soțiile supraviețuitoare au sistemele imunitare deprimate cel puțin un an. Alte cercetări au arătat că, într-un interval de o zi, orice stres necontrolat scade eficiența sistemului imunitar al corpului (celulele ucigașe nu mai luptă cu invadatorii).

Noi dovezi sugerează că divorțul poate fi chiar mai devastator la mulți oameni, fiindcă le este greu să accepte că relația s-a terminat cu adevărat. Într-adevăr, oamenii divorțați au rate mai ridicate de cancer, boli de inimă, pneumonie, hipertensiune și moarte accidentală decât persoanele căsătorite, celibatare sau văduve. Bărbații căsătoriți au un sfert din rata cancerelor de plămân a oamenilor celibatari și pot fuma de trei ori mai mult cu aceeași incidență a cancerului de plămân față de celibatari.

De asemenea, răsturnările în carieră pot duce la boli grave. Înfrângerile lui Napoleon, Ulysses S. Grant, William Howard Taft și Humbert Humphrey au fost adesea asociate cu cancerele lor fatale.

Unul din argumentele celor care minimalizează rolul factorilor mentali în cancer a fost faptul că perioada de latență este prea lungă pentru ca mintea să poată juca un rol în cancerul la copii, dar nu există dovezi privind contrariul. Un studiu făcut la Colegiul de Medicină Albert Einstein din Bronx a observat că, la copiii cu cancer, au existat de două ori mai multe crize recente decât la ceilalți copii. Un alt studiu a arătat că 31 din 33 de copii cu leucemie avuseseră o pierdere sau o mutare traumatică în ultimii doi ani înaintea diagnosticării. Psihologii învață acum despre copii că sunt mult mai receptivi decât și-au imaginat până acum și nu aș fi surprins dacă nu cumva cazurile de cancer la copiii mici ar fi legate de mesajele transmise de conflictele părinților sau de dezaprobarea percepută chiar din pântecul mamei. Nu spun asta pentru a crea sentimentul de vinovăție, ci pentru a înțelege participarea noastră în procesul vindecării.

Ocupându-ne de problemele prezentate de cancer, așadar, trebuie să nu uităm efectele pe care această criză le poate avea asupra familiei și prietenilor, în special dacă pacientul moare. Doctorul trebuie să-i ajute pe alții să facă în mod deschis față temerilor și pierderilor, în efortul de a preveni viitoare boli. Atunci când stresul este înfruntat și iubirea este împărtășită, toți – atât familia, cât și pacientul – beneficiază.

DISPERARE TÃCUTÃ

Nu orice persoană care suferă o pierdere tragică sau o schimbare stresantă în stilul de viață dezvoltă o boală. Factorul hotărâtor pare să fie modul în care omul face față problemei. Cei care își pot manifesta deschis sentimentele și își continuă viața pot să rămână sănătoși, în general.

Soțul unei paciente mi-a telefonat odată și m-a întrebat: „Ce i-ați spus soției mele?” Mi-a spus că soția venise acasă și țipase la el ore întregi în legătură cu cei douăzeci de ani de căsătorie - și el credea că fuseseră niște ani destul de buni. I-am spus: „Nu i-am spus nimic soției dumneavoastră, dar ea a înțeles că are cancer și vă împărtășește resentimentele acumulate de-a lungul anilor”. Mânia este o emoție normală, dacă este exprimată atunci când o simțim. Dacă nu este exprimată, se dezvoltă în resentimente sau chiar în ură, emoții care pot fi foarte distructive. O femeie care spune: „Voi face să meargă această căsătorie, chiar dacă mă ucide” s-ar putea să descopere că asta se va întâmpla.

Dacă o persoană se ocupă de mânie sau de disperare, atunci când acestea apar pentru prima dată, boala nu trebuie să apară. Dacă nu suntem preocupați de nevoile noastre emoționale, ne pregătim pentru boala fizică. Totuși, ce credeți că ar alege cei mai mulți dintre noi: să spună vecinilor că trebuie să vadă un psihiatru sau că ar avea nevoie de o operație? Ne simțim jenați să spunem că am înnebunit, dar nu că ne-am îmbolnăvit.

Din fericire, în general, oamenii fericiți nu se îmbolnăvesc. Atitudinea fiecărui om față de el însuși este cel mai important factor în păstrarea sănătății sau în vindecare. Oamenii care sunt împăcați cu ei înșiși și cu mediul în care trăiesc au mai puține boli grave decât ceilalți oameni.

Într-unul din cele mai cuprinzătoare studii privind această „mulțumire”, psihiatrul George Vaillant a urmărit două sute de absolvenți ai Universității Harvard timp de treizeci de ani, corelând starea lor de sănătate cu testele psihologice, în fiecare an. Comparând grupul celor nai fericiți cu grupul celor mai nefericiți, el a consemnat: „Din 59 de bărbați, cu cea mai bună sănătate mentală, evaluată de la 21 până la 46 de ani, doar doi s-au îmbolnăvit grav ori au murit până la vârsta de 53 de ani. Din 48 de bărbați cu cea mai proastă stare de sănătate mentală, evaluată de la 21 până a 46 de ani, 19 s-au îmbolnăvit grav ori au murit”. Cei care erau extrem de satisfăcuți de viețile lor avea o zecime din rata de boli grave sau decese față de semenii lor nesatisfăcuți. Datele rămâneau valabile și atunci când erau eliminate la nivel statistic efectele alcoolului, tutunului, obezității și longevității moștenite – chiar dacă nefericirea poate să contribuie în mod evident la acestea, cu excepția ultimei variabile. Vaillant a descoperit că sănătatea mentală întârzie deteriorarea sănătății fizice la vârsta mijlocie.

Numitorul comun al tuturor depresiilor este lipsa iubirii sau pierderea sensului vieții, cel puțin așa cum sunt acestea percepute din punctul de vedere al persoanei deprimate. Boala funcționează adesea ca o evadare din rutina care a devenit fără rost. În acest sens, boala ar putea fi numită o formă occidentală de meditație.

Unul dintre cei mai obișnuiți precursori ai cancerului este o pierdere traumatică sau o senzație de vid în viața cuiva. Când o salamandră își pierde un membru, îi crește altul. În mod analog, când o ființă umană suferă o pierdere emoțională pe care nu o poate gestiona în mod adecvat, corpul răspunde dezvoltând o nouă creștere. Se pare că, dacă am putea reacționa la pierdere prin dezvoltare personală, am putea preveni ca acea creștere să devină malignă. De asemenea, cercetătorii au observat că, dacă infestează cu cancer piciorul sau coada unei salamandre și apoi o parte este amputată lângă tumoare, apare un nou membru sau o nouă coadă și celulele canceroase redevin normale. Noi știm că și corpul omenesc încearcă să se vindece de unele forme de cancer, cum ar fi neuroblastoma, transformând celulele maligne în celule sănătoase, în același fel, dar și atacându-le. Principala mea sarcină ca medic este deci să vă ajut să vă transformați într-o nouă persoană pentru a putea să rezistați dezvoltării nedorite și necontrolate a bolii.

Dacă vă transplantez un rinichi și vă dau medicamente care vă inhibă sistemul imunitar, grefa va fi acceptată. Mai târziu s-ar putea să aflăm că rinichiul conținea celule canceroase. Atât rinichiul, cât și cancerul vor continua să se dezvolte. Dacă elimin medicamentele care împiedică respingerea rinichiului de către corp, noul organ va fi distrus, dar și cancerul. Un sistem imunitar viguros poate învinge cancerul, dacă nu este împiedicat și elevarea emoțională către o mai mare acceptare și împlinire de sine va ajuta la menținerea unui sistem imunitar puternic.

Efectele depresiei asupra sistemului imunitar apar adesea foarte repede, dacă rămân sechelele unei boli anterioare. Arnold, un pacient care avusese melanom și acesta intrase în remisie timp de șapte ani, a venit la mine cu un nodul limfatic care îi reapăruse la subraț. L-am întrebat ce se întâmplase în viața lui în ultimele șase luni. Mi-a spus că își crescuse singur toți copiii, deoarece soția lui era bolnavă mintal. Ultimul copil, un băiat de care era foarte apropiat, tocmai se căsătorise și părăsise casa părintească. A fost atât de deprimat de plecarea fiului său, încât a plâns săptămâni întregi.

Disperarea îi afectase lui Arnold sistemul imunitar, permițând celulelor canceroase rămase, care fuseseră ținute sub control până atunci, să se înmulțească din nou. Ca parte a terapiei sale, am adunat copiii și restul familiei, pentru a-i ajuta să-i planifice noi interese și activități sociale, dar și pentru a găsi modalități prin care ceilalți să poată rămâne aproape de el. El a fost capabil să înțeleagă pericolul fizic de a cădea în disperare și milă de sine. A început să participe la menținerea propriei stări de sănătate învățând să facă față problemelor emoționale inevitabile din viața sa. În cele din urmă, a murit din cauza bolii, dar timpul care i-a mai rămas de trăit a fost plin de fericire, el bucurându-se de iubirea familiei, a unor prieteni noi și chiar a unei prietene.

Depresia, așa cum este definită de psihologi, implică în general mutarea sau renunțarea. Simțind că actualele condiții și posibilitățile viitoare sunt intolerabile, persoana deprimată „intră în grevă” față de viață, făcând din ce în ce mai puține lucruri și pierzându-și interesul față de oameni, muncă, pasiuni etc. O astfel de depresie este puternic legată de cancer. Dr. Bernard Fox din Boston, de exemplu, a observat că bărbații deprimați sunt de două ori mai predispuși la cancer decât oamenii normali. Un studiu efectuat pe gemeni identici, dintre care unul singur avea leucemie, a arătat că fratele bolnav fusese deprimat grav sau suferise o pierdere emoțională înainte, în timp ce fratele sănătos nu avusese probleme. Totuși, există o formă specifică de depresie chiar mai strâns legată de agravarea stării de sănătate.

Pacienții deprimați tipici, prin renunțarea la activitatea normală, oferă cel puțin un răspuns la ceea ce ei percep drept o situație insuportabilă. Reacția este negativă, dar cel puțin este o reacție de revenire la normal. Mulți oameni, totuși, își continuă rutina zilnică și par să fie fericiți în manifestările lor exterioare, în timp ce viața lor lăuntrică și-a pierdut complet rostul. Aceste persoane sunt rareori diagnosticate clinic cu depresie, deoarece reușesc să funcționeze în continuare. Starea lor este „disperarea tăcută” a personajului Walter Mitty, creat de scriitorul James Thurber, blând și amabil în aparență, dar plin de mânie și de frustrare nerecunoscută în interior.

O pacientă bolnavă de cancer, numită Sandy, de exemplu, mi-a scris o scrisoare lungă, explicându-mi cum fusese condiționată să fie un „preș de șters picioarele” cea mai mare parte a vieții sale. În adolescență se pregătise să fie cântăreață și actriță, studiind chiar într-un grup important de teatru experimental. Mi-a povestit că, de fiecare cată când cobora de pe scenă plină de entuziasm, mama ei îi spunea: „A fost bine. Continuă și poate că data viitoare vei juca mai bine”. Mama ei părea să întâmpine fiecare spectacol cu ideea: „Data viitoare vezi dacă poți să-mi aduci o notă de 10”. Sandy avea un corp deosebit de frumos, dar mama ei întotdeauna îi spunea: „Nu mânca asta, nu mânca aia, pentru că o să te îngrași”. Spre sfârșitul adolescenței, încrederea ei în sine era atât de joasă, încât abia mai cânta în ultimul rând în corul bisericii și foarte curând nici măcar acolo.

Apoi, imediat ce a terminat liceul, Sandy s-a căsătorit:

Nu ne-am cunoscut deloc unul pe altul, până când era prea târziu. Fiind catolică, a trebuit să fac tot posibilul ca lucrurile să meargă bine. Am avut trei copii, la distanță de trei ani unul de altul … Soțul meu avea două servicii. Eu lucram ocazional făcând curățenie, de câte ori puteam. Mama era la noi în fiecare zi „să vadă de copii” și îmi tot amintea că nimeni nu mă va angaja, fiindcă eram prea grasă și că, în plus, ce aș putea face eu să câștig bani? Când îi aminteam că lucrasem ca secretară la biroul unui avocat … ea închidea discuția spunând: ”Ei bine, nu poți să-ți iei serviciu până când copiii nu merg la școală. Eu nu pot să am grijă de ei, e prea mult de muncă și îți interzic să aduci în casă persoane străine care să-mi crească nepoții”.

Sandy se îmbolnăvea mereu și mama ei îi amintea permanent cât de obosită trebuia să fie și cât de nerecunoscătoare era pentru tot ce făcuse mama ei pentru ea. Soțul a început să vină foarte târziu, iar când ajungea acasă, era beat și o bătea. Când i-a cerut să divorțeze, el a urcat toată familia în mașină, s-a dus pe marginea unei stânci abrupte și a amenințat că vor ajunge în prăpastie, dacă nu îi promite că nu va mai vorbi despre despărțire. I-a promis, apoi și-a respectat cuvântul.

Cu toate că a încercat să salveze aparențele, Sandy a decis, la nivel inconștient, să fie bolnavă. A făcut flebită și a rămas țintuită la pat tot timpul, fără să mai aibă relații cu soțul ei. După ce soțul ei a murit într-un accident auto, flebita i s-a vindecat în câteva zile. Mai târziu, în a doua căsătorie, în care ea avea din nou rol secundar, Sandy a făcut un cancer la sân. În acel moment, ea și-a redirecționat viața și astăzi se simte bine.

Studiind mai mult de două decenii aspectele mentale ale cancerului, psihologul experimental Lawrence LeShan a condus personal studiile asupra a 455 de pacienți de cancer și terapia aprofundată a 71 de cazuri „terminale”. El a găsit că această stare de „disperare” (numită astfel pentru a o deosebi de forma mai obișnuită a depresiei) precedase boala în 68 din cele 71 de cazuri ale pacienților aflați în terapie și doar 3 din 88 de alți clienți care nu aveau cancer. În cartea The Will to Live (Voința de a trăi), Arnold Hutschnecker scria: „Depresia înseamnă în mare parte să te lași în seama morții și se pare că boala canceroasă este manifestarea disperării la nivel celular”.

Relația dintre cancer și emoțiile reținute a fost pusă pe baze științifice cu peste treizeci de ani în urmă, atunci când internistul D. M. Kissen a studiat un grup de fumători, comparându-i pe cei care aveau cancer la plămâni cu cei care aveau alte boli. Kissen a descoperit că pacienții bolnavi de cancer aveau căi mai ineficiente de eliberare emoțională și a ajuns la concluzia că o persoană, cu cât își reprima mai mult emoțiile, cu atât avea nevoie de mai puține țigări pentru a face cancer.

Lucrând cu paciente care aveau cancer la sân, Mogens Jensen de la Facultatea de Psihologie a Universității Yale a arătat că pacienții „defensivi-represivi” mureau mai repede decât pacienții cu o perspectivă mai realistă. Aceștia sunt cei care zâmbesc, nu-și recunosc disperarea și spun: „Mă simt foarte bine”, chiar dacă știi că au cancer, soțiile lor i-au părăsit, copiii lor sunt dependenți de droguri și casa tocmai le-a ars. Jensen simte că acest comportament „dereglează” și epuizează sistemul imunitar, din cauza mesajelor confuze.

Prin urmare, când un pacient îmi spune că se simte bine, trebuie să știu dacă este adevărat sau așa vrea să pară. Trebuie să fim atenți când evaluăm un pacient care spune despre cancer că nu este o boală stresantă. S-ar putea să nu fie, dacă este o soluție pentru problemele vieții. Apoi, dacă cineva înfruntă boala cu „pacea minții” în loc de teamă, aceasta poate deveni un stres provocator mai degrabă decât unul distructiv. Rezultatele vor fi diferite și ele nu vor fi interpretate în mod adecvat, dacă nu măsurăm atent atitudinile prin testări psihologice.

Jensen a mai observat că pacienții cu imaginație și visători, care avea întotdeauna atitudini pozitive, în sensul de a nega boala și posibilitatea de a muri, aveau șanse mai mici de supraviețuire. Tehnicile de vizualizare nu dau rezultate la oamenii care neagă, fiindcă ei nu pot să-și accepte boala și, prin urmare, nu pot participa la lupta împotriva ei. Atunci când desenează, defensivii-represivii se reprezintă cu zâmbete largi, portretizând boala în afara corpului lor, pe o altă pagină, sau își ilustrează propriile corpuri cu imagini de oameni sănătoși tăiate din reviste. O astfel de femeie mi-a spus: „Nu sunt o artistă bună, așa că l-am pus pe fiul meu de zece ani să-mi facă o pictură”. (Mai târziu, când am întrebat-o cum se aștepta să se vindece de cancer, dacă nu a avut nici măcar curajul să facă o pictură, a făcut singură tabloul.)

Psihiatrul George Engel a cercetat dovezile și a ajuns la concluzia că factorul cel mai important în manifestarea disperării este de obicei o schimbare de mediu față de care pacientul se simte neajutorat – cu alte cuvinte, are un sentiment de deznădejde și de neajutorare. Moartea bruscă urmează adesea după aceste schimbări. Uneori moartea survine foarte rapid, ca atunci când un sot de cincizeci de ani moare și soția supraviețuitoare moare peste câteva minute.

Atât bărbații, cât și femeile pot suferi de deznădejde, dar pentru că rolurile lor sunt adesea divergente, situațiile care o declanșează sunt adesea diferite. Bărbații se îmbolnăvesc de obicei după ce și-au pierdut serviciul ori s-au pensionat, pentru că ei s-au identificat cu munca lor, în mod tradițional, mai puternic decât femeile. Tatăl meu a făcut un cancer pulmonar la puțin timp după pensionare. La început, i-a fost greu să recunoască semnificația pensionării. Din fericire, după operație, a fost capabil să-și împlinească viața și boala nu a mai reapărut de peste douăzeci de ani.

Bărbații sunt în general mai capabili să-și exprime mânia, în timp ce femeile tind să și-o reprime și devin deprimate. Pentru ele, schimbarea are loc, în general, în casă. Așa cum mi-a scris o femeie care a făcut cancer după ce copiii ei au părăsit casa părintească: „Aveam un gol în mine și cancerul l-a umplut”.

Cauza ar putea să fie pur și simplu o nemulțumire crescândă față de rolul de casnică, dacă acest rol nu este perceput ca fiind împlinitor. Nu rolul în sine, ci mai degrabă senzația de a fi prinsă în capcană. Femeile casnice au cu 54% mai multe cancere decât restul populației și cu 157% mai multe decât femeile care lucrează în afara casei. Atunci când aceste rezultate au fost date publicității pentru prima dată, de către dr. William Morton de la Universitatea din Oregon, mulți cercetători au presupus că trebuie să fie un factor cancerigen în bucătărie și s-au făcut multe studii, fără a se ajunge la vreun rezultat. Acum, s-ar putea să existe unele substanțe carcinogene în multe bucătării americane, dar o analiză statistică ulterioară a dezvăluit că servitorii angajați au mai puține cazuri de cancer decât femeile casnice, în ciuda faptului că ambele categorii lucrează în bucătărie. Totuși, cele mai mari fonduri de cercetare sunt încă alocate pentru a căuta cauze la nivel chimic. Mai puțin s-a luat în considerație posibilitatea ca riscul crescut de cancer al femeilor casnice s-ar putea să se datoreze sentimentului că ele sunt prinse în capcană și faptului că adesea ele simt că nu-și trăiesc viața pe care și-ar dori-o.

Într-o baladă numită „Miss Gee”, W. H. Auden exprima în mod sfâșietor relația dintre boală și o viață lipsită de iubire, frustrată.

S-a dus cu bicicleta la doctor

Ș;i i-a spus doctorului:

„O, doctore, am o durere în suflet

Ș;i nu mă simt foarte bune”.

Doctorul Thomas a consultat-o bine,

Apoi a mai consultat-o puțin;

S-a dus la chiuvetă și a spus:

„De ce n-ați venit până acum?”

Doctorul Thomas stătea la cină,

Deși soția chemase servitoarea să strângă.

El făcea biluțe din pâine și a spus:

„Cancerul e tare nostim”.

„Nimeni nu-i cunoaște cauza;

Deși unii pretind că o fac;

E ca un asasin ascuns

Așteptând să lovească din nou”

Femeile fără copii sunt lovite

Ș;i bărbații când ies la pensie;

Este ca și cum ar fi un ventil

Pentru focul lor creator înăbușit”/

Un psihiatru mi-a spus odată: „Nu orice lucru care rimează este adevărat”, dar eu sunt mai degrabă de acord cu punctul de vedere al lui Lawrence LeShan. Înainte de a începe o nouă cercetare, el citește pentru a vedea dacă poeții și artiștii nu cumva au exprimat deja aceeași idee. Dacă descoperă ceva, el pornește cercetarea, știind că se află pe calea cea bună.

Lipsa eliberării emoționale este o temă obișnuită în istoricul medical al pacienților bolnavi de cancer. Acesta este probabil motivul pentru care cancerul este mai des întâlnit în mănăstiri decât în închisori; în închisoare, cel puțin poți să-ți manifești frustrările. Unul dintre pacienții lui LeShan era un fost șef de gașcă ce a făcut boala Hodgkin”s atunci când și-a încheiat viața palpitantă – înconjurat de susținători și de pericol. Membrii găștii au crescut și s-au risipit. Tânărul se simțea plictisit de viață și nu răspundea la tratament. Pe măsură ce lucrurile se lămureau, LeShan l-a încurajat să se înroleze la formația de pompieri, unde ar fi găsit din nou camaraderie bărbătească și pericol. Curând corpul său a început să răspundă și boala a cedat. O nouă problemă a apărut când i s-a oferit o avansare. Soția lui dorea să accepte, dar el se temea că o muncă la birou i-ar pune în pericol însănătoșirea. Timpul îi va spune dacă a elevat suficient pentru a alege calea potrivită.

Într-o anumită măsură, deci, cancerul nu este o boală primară. Parțial, este o reacție față de o serie de circumstanțe care slăbesc sistemele de apărare ale corpului. Iată de ce, atunci când un medic tratează cancerul sau o altă boală fără să se asigure că tratamentul cuprinde întreaga viață a pacientului, poate să apară o nouă boală. Din moment ce fiecare om este influențat de schimbările externe, un tratament într-adevăr eficient trebuie să-l facă pe pacient să devină acel tip de persoană care poate trăi fericit și comod, în ciuda stresului. Acest proces nu se încheie niciodată, dar corpurile noastre pot beneficia de acest proces. Nu trebuie să fii sfânt pentru a te vindeca. Efortul de a ajunge la sfințenie aduce destule recompense. Așa cum scria Richard Bach, autorul cărții Jonathan Livingston Seagull: „Este o încercare să afli că misiunea ta pe pământ s-a încheiat. Dacă tu ești încă viu, misiunea ta nu mai este”.

PROGRAMAREA PERSONALITÃȚII

Când era tânără, mama mea avea hipertiroidie și cântărea 41 de kilograme. Dar voia cu disperare să aibă un copil. S-a dus la mulți obstetricieni, dar toți i-au spus că trupul ei nu ar rezista și că probabil ar muri dacă ar rămâne însărcinată. După mai mulți ani în care starea ei nu s-a îmbunătățit, ea și tatăl meu au hotărât că merita să-și asume riscul de a avea un copil. În acel moment, mama a devenit un pacient excepțional: a început să împărtășească speranțele și temerile ei cu doctorii, tratându-le atât la nivel emoțional, cât și intelectual, iar mama și tatăl meu și-au luat răspunderea deciziei de a avea un copil.

În cele din urmă, părinții mei au găsit un obstetrician dornic să o ajute pe mama să aibă o șansă. I-a spus că o poate ajuta în încercarea de a duce o sarcină la termen, dacă ea ar putea să aibă vreo șase kilograme în plus. Mama avea un atu minunat acasă – o mamă evreică. Ea și-a dus fiica acasă, a așezat-o pe o canapea și a hrănit-o permanent timp de trei luni. Mama a luat greutatea necesară, a rămas însărcinată și m-a născut pe mine. Hipertiroidia ei a dispărut după nașterea mea și părinții mei au avut norocul unui copil sănătos.

Nașterea a fost traumatică. La început trăsăturile mele erau puternic deformate din cauza forcepsului. Când mă plimba cu căruciorul, mama mă acoperea pentru a mă ascunde. Vecinii o opreau, ridicau vălul și începeau să spună: „O, ce drăguț …”, până aruncau o privire, vedeau că expresia obișnuită nu se prea potrivea și plecau surprinși. Nu există nici o fotografie din primele mele luni de viață, care să dovedească ce spun eu. A intervenit bunica, mi-a uns și mi-a masat viața până când deformările s-au vindecat, alinând suferința mamei și continuând să ne iubească necondiționat.

Deci eu am primit mesajul că eram iubit necondiționat, chiar mai mult decât copiii care intrau în viață în circumstanțe mai ușoare și mai bune. Ș;tiam că mă bucuram de susținerea și de iubirea părinților mei, indiferent ce aș fi ales să fac. Sunt absolut convins că sentimentul de susținere cu care am crescut mi-a dat convingerea că puteam să fiu ce doream și m-a călăuzit către dorința de a dărui și de a vindeca.

Aceste prime experiențe m-au făcut să fiu un supraviețuitor. Viața a devenit un o serie d obstacole pe care eu întotdeauna am simțit că puteam să le depășesc. Dacă eu nu eram o valoare pentru alții, știam că pot conta pe familia mea și părinții m-au ajutat să-mi dezvolt stima față de mine însumi. Într-un anumit fel, a fost un handicap pentru mine ca medic, deoarece nu mi-am dat seama ce se întâmpla în viețile altor oameni.

Cea mai dură lecție pentru mine a fost să învăț că majoritatea pacienților mei nu erau „produsul” unei astfel de iubiri. Aș estima că 80% dintre pacienții mei au fost nedoriți ori au fost tratați cu indiferență atunci când erau copii. Chiar și șoarecii de laborator, atunci când sunt separați prematur de mama lor, devin mai predispuși la cancer. Ș;oarecii care sunt frecvent mângâiați când sunt mici devin mai puțin predispuși la boli. Cât de deosebită era experiența mea de a celor care aud: „Noi întotdeauna ne-am dorit un băiat, nu o fată” sau „Tatăl tău era beat – noi nu mai doream copii„ sau chiar „Mai bine avortam decât să te am pe tine”. Asemenea mesaje creează sentimentul că viața lor nu merită trăită. Atunci o boală devine ceva meritat, iar tratamentul este nemeritat. Pentru astfel de oameni, boala poate fi calea de a satisface în sfârșit dorința părinților – sau a lui Dumnezeu, din moment ce mulți oameni poartă o povară de vină din perspectiva religiei lor și consideră că bolile pot fi văzute ca pedepse pentru păcate. În cele din urmă, li se pare că singura cale prin care pot fi într-adevăr buni sau demni de iubire ar fi să moară.

Una din pacientele mele se numea Jan și era actriță la New York încă din adolescență. Mama ei o avertizase mereu să-și protejeze sânii, fiindcă erau foarte importanți pentru înfățișarea ei. Îi spunea să nu se culce pe burtă și când dansa, trebuia să fie foarte atentă să nu o lovească nimeni. Firește că Jan a făcut un cancer la sân ți nici nu se gândea la operație. În schimb, a încercat fiecare tratament alternativ oferit de piață. I-am spus că, dacă și-ar putea concentra energia incredibilă pe una sau două opțiuni și ar învăța să se iubească pe sine, ar avea o șansă foarte mare să se vindece. Dar la fel ca mulți actori, ea trăiește mai ales pentru aprobarea celorlalți. Ea spune: „Dacă nu aud aplauze, cum știu că sunt iubită?” A murit din cauza bolii, arzându-și energia pentru a găsi un miracol din afară.

Miracolele pornesc din interior. Nu mai sunteți copilul neiubit. Puteți renaște, respingând vechile mesaje și bolile generate de ele. Când alegeți să vă iubiți, veți avea zile în care nu sunteți exact ce ați dori să fiți, dar puteți învăța să vă iertați. Nu vă puteți schimba neajunsurile până când nu vă acceptați așa cum sunteți, în ciuda neajunsurilor. Accentuez acest lucru, deoarece mulți oameni, în special cei cu risc mare de cancer, sunt dispuși să-i ierte pe alții și să se crucifice pe ei înșiși. Eu văd că noi toți suntem perfect de imperfecți și vă cer să ne acceptăm așa cum suntem. După cum spunea Elisabeth Kübler-Ross: „Eu nu sunt okay, tu nu ești okay, dar este okay”.

Capitolele următoare vă vor arăta cum se face reprogramarea personalității, dar permiteți-mi să vă dau câteva exemple din experiența mea. Problema – răul de mare – este fără îndoială minoră și banală în comparație cu cancerul, dar principiile sunt aceleași, iar întâmplarea m-a învățat cât de puternică și de periculoasă este mintea, potențial.

Într-o vară, citeam o carte ai cărei autori recomandau o tehnică pentru slăbit prin care trebuia să vizualizezi că te simți bolnav când se apropie cina. Eram entuziasmat să încerc toate aceste exerciții și avusesem un rău de mare cumplit, din copilărie, de fiecare dată când marea era agitată. Deci m-am gândit să folosesc ideile din carte și să-mi imaginez că am rău de mare de fiecare dată când mă așezam la masă. Din ziua următoare, eram amețit și vomitat, având o afecțiune numită labirintită. Imaginația îmi afectase organul echilibrului. A trebuit să stau în pat trei sau patru zile. Boala mea imita desigur cele mai grave crize de rău de mare pe care le-am avut vreodată. Vă sugerez cu tărie să nu aveți niciodată gânduri negative despre corpul vostru, nici măcar pentru un scop pozitiv, cum ar fi să slăbiți. Imaginea din mintea voastră are mari șanse să devină multe prea reală.

Pe măsură ce am învățat mai mult despre legătura minte-corp, am început să înțeleg că mă programasem să am rău de mare încă de la vârsta de cinci ani. Atunci m-am dus cu tatăl meu la pescuit, am avut prima criză de rău de mare și am presupus că voi avea mereu. Familiei mele și mie ne plăcea destul de mult să mergem cu barca și să pescuim, încât am continuat să încercăm an de an, dar disconfortul meu ne strica distracția. La fel cum multora dintre pacienții mei tratați prin chimioterapie li se face rău pe drumul spre cabinetul oncologului, mie începea să mi se facă rău de mare în timp ce ne îndreptam spre barcă. Am hotărât să nu mai am niciodată astfel de crize și, prin meditație, m-am reprogramat să nu mai am rău de mare. În vara următoare, am reușit să-mi duc soția și copiii la pescuit de mai multe ori fără nici un fel de problemă. De fapt, la una dintre ieșirile în larg, marea era agitată și eu eram atât de încântat de succesul meu, încât i-am ținut pe toți până când ei au început să aibă senzația de greață.

Pentru a deveni excepționali în îngrijirea corpului, trebuie să ne gândim la convingerile noastre despre el, mai ales la cele care sunt atât de profunde, încât nu le conștientizăm în mod normal. Dacă o persoană reușește să treacă de la prezicerea bolii la anticiparea însănătoșirii, ea „toarnă temelia vindecării”.

Am avut o pacientă, o femeie fragilă numită Edith, care avea o greutate de doar 38 de kilograme. Ea mi-a spus: „Nu am nevoie de voi și de grupul vostru. Mama întotdeauna mi-a spus când eram mai mică: «Ești mai costelivă, dar orice s-ar întâmpla, o să treci peste toate. O să trăiești nouăzeci și trei de ani și atunci va trebui să treacă cu buldozerul peste tine»”. Edith a supraviețuit unui atac de cord, unui ulcer duodenal perforat, morții soțului ei și unui cancer la sân care îi invadase cutia toracică. Acum este în viață, la peste șase ani de la operație. De fiecare dată când se întâmplă ceva, ea aude cuvintele mamei sale.

Dacă noi toți ne-am programa copiii în acest fel, am forma supraviețuitori. Ca părinți, noi suntem, într-un sens, primii hipnotizatori ai copiilor noștri și le putem da sugestii post-hipnotice pozitive.

În schimb, condiționarea negativă este mult prea obișnuită. De-a lungul anilor, am observat că părinții mei tindeau să aibă aceleași boli pe care le avuseseră părinții lor și să moară la aceeași vârstă. Eu socotesc condiționarea un factor cel puțin la fel de puternic precum predispoziția genetică (eu o numesc „genetică psihologică”), deoarece am văzut oameni care au schimbat scenariul atunci când au devenit conștient de el. Când un pacient spune resemnat: „Am aflat prima dată despre cancerul meu în martie, am avut o recidivă în martie și acum suntem din nou în martie”, iar persoana face a doua recidivă și moare în mai puțin de o lună, începi să vezi că e vorba de ceva mai mult decât de genetică. Fatalismul poate fi fatal. Prea mulți oameni cred că le este scris să rejoace scenariile părinților lor. Așa cum mi-a spus o asistentă după una din conferințele mele: „Cred că mi-ați salvat viața. Mă așteptam să mor de cancer, fiindcă și mama și tata au murit de cancer. Niciodată nu mi s-a întâmplat să mă gândesc că nu ar trebui să fac și eu la fel”.

Recent am tratat un pacient numit Henry, al cărui tată obișnuia să rupă pagina cu necrologuri din ziar, precum și orice altă pagină pe care era menționată vreo boală. Acum Henry se confrunta cu cancerul. Panica lui era incredibilă, dar m-am străduit să-l conving să facă operația și acum se simte bine. Totuși teama creată de faptul că părinții lui nu l-au învățat niciodată cum să înfrunte boala era într-un enorm contrast față de Arthur, alt pacient care a venit la cabinetul meu în aceeași zi cu Henry. Arthur făcea parte din grupul oamenilor de știință creștini și venise pentru că familia lui insistase. Chiar dacă starea lui era mult mai gravă decât a celuilalt bărbat, teama lui era mult mai mică.

„Genele” psihologice pot la fel de utile sau de dăunătoare ca genele fizice. Adesea văd acest lucru atunci când analizez desenele unui părinte și ale unui copil, amândoi bolnavi de cancer. Este incredibil cât de mare poate fi asemănarea. Adesea desenul unuia este un duplicat al celuilalt, deși nici unul nu a văzut desenul celuilalt. Un părinte deznădăjduit, neajutorat va avea un copil deznădăjduit și neajutorat.

ORGANE ȚINTÃ

Configurarea psihologică din anii de formare joacă un rol important în determinarea posibilității de a avea sau nu o boală gravă. Efectele sale sunt totuși mult mai specifice, pentru că determină ce boală va apărea, dar și când și unde anume.

Să vedem experiența lui Lee, un psiholog care ne-a ajutat să desfășurăm o parte din ședințele noastre de la grupul Pacienților Excepționali Bolnavi de Cancer. Problemele lui au început cu o răgușeală persistentă care a fost diagnosticată în cele din urmă ca fiind un carcinom laringian. Medicul i-a spus că tratamentul recomandat era larigoctomia, adăugând: „Singurele lucruri pe care nu le vei putea face vor fi să cânți și să faci scufundări subacvatice”. Medicul încerca să-l liniștească, asigurându-l că schimbările în stilul lui de viață vor fi nesemnificative, dar nici el nu l-a întrebat pe Lee despre viața lui, nici Lee nu i-a povestit vreodată. Să cânte și să facă scufundări s-a întâmplat să fie chiar cele mai plăcute moduri de a-și petrece timpul liber.

Lee era nefumător, astfel încât localizarea tumorii sale era neobișnuită. Ca urmare a muncii cu bolnavii excepționali și datorită pregătirii sale de psiholog, el a înțeles că trebuie să fie vorba de câțiva factori psihologici. I-am sugerat că gâtul său ar trebui să aibă o imp