Scurtă istorie a infinitului

pag. 24-25

...săgețile cu două vehicule, unul aflat în mișcare, iar celălalt staționar, însă cum Zenon a folosit o săgeată, eu aș prefera să-i fiu fidel. Întrebarea lui Zenon este: cum putem face deosebirea? Cum ne vorbește săgeata despre diferență? Cum de știe prima săgeată că trebuie să-și schimbe poziția în următorul moment, pe când cealaltă, aparent identică în instantaneul nostru, stă nemișcată?
Este o problemă minunată, dacă cea cu Ahile și broasca-țestoasă poate părea doar o chestiune de semantică, aceasta chiar ne dă de gândit. De fapt, lui Zenon nu i s-a putut răspunde cu adevărat până ce un alt mare gânditor nu și-a imaginat la rândul său cum să oprească ceva. Trebuie să facem un salt înainte cu 2400 de ani pentru a-l întâlni pe Albert Einstein întins pe o pajiște, lăsând lumina soarelui să-i pătrundă printre gene.
Relaxându-se într-un parc din orașul elvețian Berna într-o zi de vară de la începutul anilor 1900, Einstein și-a imaginat că poate opri un fascicul de lumină nu printr-un instantaneu temporal, ci călătorindu-i alături cu aceeași viteză. Astfel, din punctul de vedere al lui Einstein, lumina ar fi stat pe loc. Este ca și cum v-ați afla într-un automobil lângă care un camion circulă cu exact aceeași viteză - din perspectiva dumneavoastră camionul nu se mișcă. Însă reveria lui Einstein de a opri lumina reprezenta o problemă reală, căci mecanismul pe care fizicianul scoțian James Clerk Maxwell îl folosise cu aproximativ 50 de ani înainte pentru a explica comportamentul luminii, nu permitea acest lucru.
Explicația lui Maxwell depindea de sprijinul reciproc, ca într-un dans neîntrerupt, al electricității și magnetismului, interacțiune care nu putea funcționa decât la o singură viteza - viteza luminii. Dacă ar fi fost posibil să încetinească, fragila legătură dintre electricitate și magnetism ar fi dispărut, iar lumina ar fi încetat să mai existe.
În cazul în care Maxwell avea dreptate, așa cum presupunea Einstein, lumina nu putea continua să existe decât păstrându-și viteza, iar Einstein a făcut un remarcabil pas înainte considerând că lumina se va deplasa întotdeauna cu aceeași viteză, indiferent de cât de repede ne-am mișca noi către ea sau alături de ea. Dacă în mod obișnuit adunăm vitezele atunci când ne îndreptăm spre un obiect care se deplasează, sau le scădem atunci când călătorim în aceeași direcție cu acesta, lumina reprezintă un caz special, care nu se supune acelorași reguli. Este ideea aflată în centrul noțiunii de relativitate specială, care, convenabil pentru noi, face ca săgeata lui Zenon să nu mai fie o problemă. Căci în scurt timp a devenit evident pentru Einstein că atribuind luminii o singură viteză (de circa 300000 de kilometri pe secundă) natura aparentă a realității se modifică.
Combinând viteza constantă a luminii cu ecuațiile de bază ale mișcării, care rămăseseră neschimbate de pe vremea lui Newton, el a fost capabil să demonstreze că mișcarea poate schimba aspectul unui obiect. Oricând, caracteristici la prima vedere stabile, cum ar fi dimensiunea, masa și însăși curgerea timpului, pot părea diferite pentru un observator în raport cu obiectul observat. Efectul nu devine |oarte clar decât dacă ne apropiem de viteza luminii, dar este întotdeauna prezent. Einstein a fost în măsură să arate că deplasarea la orice viteză modifică atât felul în care privești, cât și pe cel în care ești privit. Mișcarea îți transformă lumea și astfel săgeata poate ”ști” că se află în mișcare, fiindcă lumea pe care o vede nu arată la fel ca lumea văzută de săgeata nemișcată.
Relativitatea lămurește și paradoxul final și cel mai puțin evident al lui Zenon. Acesta, numit ”Stadionul”, închipuie două rânduri de oameni care trec, unul pe lângă altul, deplasându-se în direcții opuse. Un atlet aflat într-unul dintre cele două rânduri va trece pe lângă de două ori mai mulți din celălalt rând decât dacă ar alerga pe lângă un rând nemișcat. Chiar dacă există o limită fizică a vitezei sale, el pare că o poate dubla. Într-un fel, înțelegerea mai bună pe care o avem despre relativitate justifică părerile lui Zenon. El folosea exemplele pentru a arăta că ideea de mișcare cu o anumită viteză este lipsită de sens. Și avea dreptate, pentru că nu putem spune că ne mișcăm cu o anumită viteză decât în raport cu ceva.