pag. 54-55
...de zi cu zi. Insă procedăm
noi la fel și cu spiritualitatea? Mult prea adesea, facem un pas în
spate sau îi descurajăm activ să-și cultive snele spiritual,
esențialmente îi educăm să întoarcă spatele și să nu cerceteze. Printre
cele mai frecvente moduri în care înăbușim dezvoltarea spirituală a
copiilor sunt ceea ce aș numi ”cele șapte piedici”. Ne inhibăm copiii
ori de câte ori:
1. Le ignorăm trezirea spirituală, întrebările și experiențele.
Vocea dumneavoastră conferă realitate unei experiențe pentru copil; dacă
un copil nu își aude părintele că discută un subiect, își închipuie că
tema e lipsită de importanță.
2. Respingerea realității spirituale. Negarea printr-o declarație
definitivă a experienței spirituale a copilului poate pune capăt
explorărilor sale deoarece îi semnalizează că experiențele sale
spirituale nu participă la legătura părinte-copil.
3. Descurajarea descoperirii spirituale. Un răspuns negativ la
explorările spirituale ale copilului dumneavoastră înseamnă o
oportunitate pierdută, un moment când ați fi putut să sprijiniți
spiritualitatea fragilă, vulnerabilă, pe cale de a se naște a copilului,
dar nu ați făcut-o. Nu trebuie să fiți de aceeași părere cu copilul —
trebuie doar să fiți interesat, curios și deschis la explorările sale.
4. Reprimarea întrebărilor. Întrebările pe care copilul le pune îl
fac să crească. Răspunsul ”nu știu” sau ”nu știu și nimeni altcineva nu
știe” pune adesea capăt discuției. Copilul află că spiritualitatea nu e
ceva care să merite și nici nu e esențială pentru viața cotidiană.
5. Afecțiunea sau pedeapsa sunt întemeiate pe valori bazate pe
performanță, care nu sunt concordante cu valorile spirituale ale
dragostei necondiționate și invariabile, toleranței și călăuzirii
afectuoase.
6. Neglijarea nevoii de o comunitate care să sprijine
spiritualitatea, în sânul căreia copiii pot să-și descopere identitatea
și să fie acceptați și apreciați pentru snele lor spiritual.
7. Ignorarea semnelor că o comunitate întreține valori punitive sau
anacronice în conformismul lor, care deformează valorile spirituale
pentru a le pune în slujba unei dogme.
Oprirea dezvoltării spirituale creează un clivaj de dezvoltare,
foarte asemănător celui pe care îl putem constata la un copil care la
matematică și știință înțelege materia predată celor mai mari cu trei
ani, dar se află sub medie în ce privește aptitudinile emoționale și
sociale de bază. De obicei, când vedem că un copil are dificultăți
create de clivajul din dezvoltare, încercăm să-l ajutăm: îi dăm
meditații la matematică sau la citire, sau îi exersăm aptitudinile sale
social-emoționale și pe cea de a repera indicii în expresiile colegilor
de clasă, în limbajul lor corporal, în inflexiunile lor vocale. Îl putem
învăța să-și descifreze propriile indicii așa încât să-și gestioneze
mai bine reacțiile față de oamenii sau situațiile care îi provoacă
stres. Nu există vreo astfel de înțelegere largă și sprijin entuziast
bine înrădăcinat în școală și societate care să încurajeze dezvoltarea
spirituală în copilărie și adolescență. Tindem să vedem dificultățile
sau rătăcirile copilului ca defecte sau greșeli care trebuie să fie
reparate, dar dacă le-am privi ca provocări la adresa naturii
spirituale, răspunsurile noastre ar fi complet diferite și poate mult
mai eficace. Aș dori să ofer câteva exemple.
DROGURILE ȘI ALCOOLUL: SCURTÃTURILE SPRE TRANSCENDENȚÃ SUNT CÃI ÎNCHISE
Când copilul ajunge la adolescență, el trebuie să efectueze un
travaliu de individuație important, să decidă ce e ”eu și non-eu” de o
manieră care să-i ofere senzația intensă a propriului sine ca întreg, ce
închide în el sens și-i oferă călăuzire adolescentului. Erik Erikson,
strămoșul ideii psihologice a individualii adolescentului, a subliniat
că adolescenții caută un sentiment al coerenței care stă la baza
scopului. |