Copilul și spiritualitatea

pag. 54-55

...de zi cu zi. Insă procedăm noi la fel și cu spiritualitatea? Mult prea adesea, facem un pas în spate sau îi descurajăm activ să-și cultive snele spiritual, esențialmente îi educăm să întoarcă spatele și să nu cerceteze. Printre cele mai frecvente moduri în care înăbușim dezvoltarea spirituală a copiilor sunt ceea ce aș numi ”cele șapte piedici”. Ne inhibăm copiii ori de câte ori:
1. Le ignorăm trezirea spirituală, întrebările și experiențele. Vocea dumneavoastră conferă realitate unei experiențe pentru copil; dacă un copil nu își aude părintele că discută un subiect, își închipuie că tema e lipsită de importanță.
2. Respingerea realității spirituale. Negarea printr-o declarație definitivă a experienței spirituale a copilului poate pune capăt explorărilor sale deoarece îi semnalizează că experiențele sale spirituale nu participă la legătura părinte-copil.
3. Descurajarea descoperirii spirituale. Un răspuns negativ la explorările spirituale ale copilului dumneavoastră înseamnă o oportunitate pierdută, un moment când ați fi putut să sprijiniți spiritualitatea fragilă, vulnerabilă, pe cale de a se naște a copilului, dar nu ați făcut-o. Nu trebuie să fiți de aceeași părere cu copilul — trebuie doar să fiți interesat, curios și deschis la explorările sale.
4. Reprimarea întrebărilor. Întrebările pe care copilul le pune îl fac să crească. Răspunsul ”nu știu” sau ”nu știu și nimeni altcineva nu știe” pune adesea capăt discuției. Copilul află că spiritualitatea nu e ceva care să merite și nici nu e esențială pentru viața cotidiană.
5. Afecțiunea sau pedeapsa sunt întemeiate pe valori bazate pe performanță, care nu sunt concordante cu valorile spirituale ale dragostei necondiționate și invariabile, toleranței și călăuzirii afectuoase.
6. Neglijarea nevoii de o comunitate care să sprijine spiritualitatea, în sânul căreia copiii pot să-și descopere identitatea și să fie acceptați și apreciați pentru snele lor spiritual.
7. Ignorarea semnelor că o comunitate întreține valori punitive sau anacronice în conformismul lor, care deformează valorile spirituale pentru a le pune în slujba unei dogme.
Oprirea dezvoltării spirituale creează un clivaj de dezvoltare, foarte asemănător celui pe care îl putem constata la un copil care la matematică și știință înțelege materia predată celor mai mari cu trei ani, dar se află sub medie în ce privește aptitudinile emoționale și sociale de bază. De obicei, când vedem că un copil are dificultăți create de clivajul din dezvoltare, încercăm să-l ajutăm: îi dăm meditații la matematică sau la citire, sau îi exersăm aptitudinile sale social-emoționale și pe cea de a repera indicii în expresiile colegilor de clasă, în limbajul lor corporal, în inflexiunile lor vocale. Îl putem învăța să-și descifreze propriile indicii așa încât să-și gestioneze mai bine reacțiile față de oamenii sau situațiile care îi provoacă stres. Nu există vreo astfel de înțelegere largă și sprijin entuziast bine înrădăcinat în școală și societate care să încurajeze dezvoltarea spirituală în copilărie și adolescență. Tindem să vedem dificultățile sau rătăcirile copilului ca defecte sau greșeli care trebuie să fie reparate, dar dacă le-am privi ca provocări la adresa naturii spirituale, răspunsurile noastre ar fi complet diferite și poate mult mai eficace. Aș dori să ofer câteva exemple.

DROGURILE ȘI ALCOOLUL: SCURTÃTURILE SPRE TRANSCENDENȚÃ SUNT CÃI ÎNCHISE

Când copilul ajunge la adolescență, el trebuie să efectueze un travaliu de individuație important, să decidă ce e ”eu și non-eu” de o manieră care să-i ofere senzația intensă a propriului sine ca întreg, ce închide în el sens și-i oferă călăuzire adolescentului. Erik Erikson, strămoșul ideii psihologice a individualii adolescentului, a subliniat că adolescenții caută un sentiment al coerenței care stă la baza scopului.