Școli care învață

pag. 50-51

Dacă școala a fost o instituție ce-a generat o mentalitate specifică erei mașinilor, ar putea fi de asemenea și punctul central al creării unor societăți mai curând orientate spre învățare și mai inteligente din punct de vedere sistemic. Adevărul este că timpul potrivit pentru inocularea gândirii sistemice este atunci când suntem foarte tineri: atunci când intuițiile instinctive despre interdependență ne sunt încă vii și înainte ca subiectele academice fragmentate să ne transforme în maeștri ai reducționismului. Timpul pentru a dezvolta deprinderi de cercetare și reflecție este, de asemenea, atunci când suntem tineri, nu după treizeci de ani de condiționare instituțională îndreptată spre a impresiona oamenii cu cât de deștepți suntem. Este tragic faptul că pentru majoritatea dintre noi școala nu reprezintă un loc în care să ne putem aprofunda credințele și sentimentul identității. Dacă ar fi așa, gândiți-vă la impactul de lungă durată pe care l-ar avea!
Este puțin probabil ca asemenea schimbări să se producă înainte să înțelegem mai profund asumpțiile de bază care stau la baza școlii erei industriale. Acesta este ADN-ul sistemului nostru școlar contemporan și până când nu va fi recunoscut și înțeles va continua să țină pe loc cu mâna-i de fier orice eforturi de schimbare fundamentală.

Premisele erei industrialeîn materie de învățare

Este important să specificăm de la început faptul că majoritatea educatorilor probabil nu vor fi de acord, din principiu, cu aceste asumpții. Prin majoritatea educatorilor, mă refer la toți cei implicați, de la membrii consiliilor de administrație ai școlilor până la manageri și profesori. Nici părinții nu sunt adesea de acord cu acestea. Totuși, sistemul pare să încorporeze aceste asumpții și toată lumea se comportă de parcă ar fi adevărate — chiar dacă ar prefera să se poarte diferit. Aceasta vine din puterea modelelor mentale comune care nu au fost analizate critic — din forța ”teoriilor-în-uz”, cum le numește sociologul Chris Argyris, —, care adesea sunt cu 180 de grade diferite de teoriile și credințele adoptate conștient de oameni.
1. Copiii sunt deficitari, iar școlile îi repară
Cu ani în urmă, am auzit un educator spunând ceva ce mi-a rămas în minte: ”Noi nici nu avem idee despre traumele pe care un copil le suferă la școală”. Despre ce traume vorbea?
Câți dintre noi am învățat la școală că nu putem picta? Câți dintre noi nu ne aducem aminte cum profesorul ne-a spus să nu cântăm împreună cu ceilalți copii pentru că nu avem voce? Și câți nu am aflat că nu eram buni la matematică? Sau la limba engleză? Eu cred că puțini dintre noi au scăpat de această autoetichetare. Cu toate că poate a trecut mult timp de când am încetat să ni le reamintim, purtăm în interior aceste autoevaluări, acompaniate adesea de strategii de evitare pentru a ne masca lipsurile.
Aceste traume apar pentru că o valoare fundamentală a erei industriale este conformismul. O linie de asamblare care produce o varietate continuă și imprevizibilă nu va fi considerată eficientă. Dar exact asta face natura: generează o varietate infinită. Atenția sporită pentru standardizare din gândirea de tip linie de asamblare duce în mod natural la a-i vedea pe copii ca pe niște ”materii prime” slab instruite din care sistemele școlare fabrică produse finite educate. În afara școlilor, învățarea decurge în mod activ și natural pentru oameni — ne angajăm constant în învățare trăindu-ne viața de zi cu zi. Dar în cadrul școlii, învățarea este văzută altfel. Edward Joyner, fost director al Corner Project de la Universitatea Yale și expert în dezvoltarea personalului, o numește ”perspectiva educațională a deficitului” — o atitudine prezentă deopotrivă în rândul profesorilor și al părinților, care cred că treaba școlilor este să corecteze neajunsurile înnăscute ale elevilor. (Vezi Partea a XI-a, cap. 1) Educatorii nu țin discursuri care susțin explicit ”perspectiva deficitului”, însă fiecare elev o simte, iar ea se extinde în mod natural de la autoevaluări specifice la unele generale. Copiii care iau note de cinci sau de șase la primul lor test la matematică cel mai probabil vor ajunge la concluzia că nu doar răspunsurile lor sunt greșite, ci că ei înșiși sunt ”în neregulă”. Nu durează mult până când evaluările din sala de clasă devin autoevaluări devastatoare: ”Nu sunt în regulă. Ceva este greșit în legătură cu mine. Nu am ceea ce trebuie pentru a reuși în viață”. Aceste temeri sunt întărite de un sistem de conducere care investește ”sistemul” educațional cu o putere unilaterală și care determină ce anume se studiază, cum trebuie să fie studiat și cine are puterea de a declara succesul sau eșecul. Nu este de mirare că majoritatea copiilor interiorizează o concluzie simplă: ”Aici nu sunt respectat”.
”Perspectiva deficitului” este deosebit de dăunătoare pentru că este greu de negat. Este dificil pentru un copil să-i spună unui adult că nu se simte respectat cât timp adultul crede că acest lucru este normal, pentru că și el a avut parte de aceeași lipsă de respect pe când era copil. Când își văd colegii tratați cu aceeași lipsă de respect, subiectul este și mai greu de discutat. Mai mult decât atât, după cum spune Chris Argyris, ”faptul că ceva nu e discutabil îl face indiscutabil”. Aceasta este emblema tuturor disfuncțiilor culturale nechestionate și cel mai rău este atunci când sunt implicați și copiii. Ei învață că nu pot vorbi despre faptul că nu pot aduce în discuție lipsa de respect pe care o simt.
Părinții trăiesc și ei propria formă de perspectivă a deficitului; atunci când performanțele copiilor lor nu sunt cele așteptate, ei concluzionează că au eșuat...