pag. 20-21
Spiritul omului, Spiritul lui Dumnezeu
Criza religioasă pe care o traversăm în prezent provine din zdruncinarea încrederii în dreptatea divină.
Este cel puțin paradoxal ca un creștin să poată să-și piardă
credința, sau să poată să aibă o îndoială în dreptatea divină, din
simplul motiv că lumea nu funcționează potrivit rațiunii sale. Oare
credința creștină nu este tocmai credința, pe care ne-o revelează Isus
Christos, în Realitatea divină care învinge moartea, nonsensul și
solitudinea omului? Marile crize din vremea noastră nu au ele oare o cu
totul altă semnificație? Nu ar trebui ele să-l conducă pe om să
descopere noi surse de credință care nu ar țâșni fără catastrofele din
existența sa și fără prăbușirea credințelor din prima copilărie? Poate
că omul trebuie să fie provocat pentru a intra în majoratul său
”spiritual”, pentru a fi pregătit să audă ”consolatorul”, spiritul
adevărului divin din el însuși? Incredibilele dezordini și bulversări pe
care le traversăm nu sunt ele ca ocazia unui apel unic adresat omului
de a se întoarce în el însuși si a asculta cu atenție ceea ce vocea sa
secretă și interioară îi spune pe tema realității aparente a unei lumi
în suferință, și ceea ce îi revelează pe tema Realității care nu este
din această lume, și care îl saltă deasupra tuturor suferințelor de
aici?
”Eu nu mai cred de acum înainte decât în propria mea experiență!” -
această exclamație din ce în ce mai frecventă țâșnește din inima celui
care și-a pierdut credința, ea nu exprimă doar o neîncredere, o sfidare,
ci mai degrabă este disperare. O disperare care, dacă este suportată
fără a o ocoli, ascunde totuși în fondul ei o mare șansă. Dacă omul este
pregătit să se deschidă cu adevărat și complet experienței sale
interioare, el devine și capabil să arunce cătușele unui raționalism
steril cât și, uneori, pe cele ale unei credințe moarte care, în loc să
fie trăită în cuvintele și imaginile transmise prin tradiție, s-a
pietrificat în ele. Astfel, în acest loc al experienței sale interioare,
el are posibilitatea să audă ceva care îi va ilumina spiritul uman.
Grație sursei sacre din ființa sa, omul are posibilitatea de a trăi
experiențe interioare, de a suporta metamorfoze, și de a trezi forțe
active care fac dovada unei realități mai profunde decât cea reflectată
de construcția propriului său spirit.
Omul poate face experiențe ale unei Realități din el care, dacă se
lasă pătruns de ea, îl eliberează de teama de moarte, îl face să accepte
ceea ce este insuportabil rațiunii sale; și dacă este căzut în cea mai
mare izolare, abandonat de toți, eliberează în el o misterioasă prezență
de iubire. Cel care trece printr-o asemenea experiență este îndreptățit
să spună că un spirit salvator trăiește în ființa sa profundă, în
mijlocul dureroasei sale existențe cotidiene. El presimte acolo ceva
care vine de cu totul altundeva și pe care, în toată umilitatea, aproape
că nu îndrăznește să-l... |
Adevăr Divin
