Arta alchimiei

pag. 10-11

Ar fi vorba mai întâi despre cauza materială: mineralele sunt compuse din cele patru elemente fundamentale, adică apa, aerul, pământul și focul. Ultimele sunt și ele alcătuite din două amestecuri de bază: sulful și mercurul. Toată această compoziție primordială este împrumutată de Albert cel Mare din fizica arabilor, mai ales din tratatele lui Avicenna, care figurează printre autoritățile ce l-au influențat. Argintul viu, alcătuit din pământ și apă, și sulful, alcătuit din fiecare din cele patru elemente, vor forma apoi, în diverse proporții, diferitele metale.
Albert desemnează apoi cauza eficientă, adică procesul de maturare a metalelor, ca rezidând însele două emanații, cea uscată și cea umedă, despre care vorbește Aristotel în ale sale Meteorologice, și prin care Albert vede acțiunile respective ale sulfului și mercurului.
Cauza formală a alcătuirii metalelor este situată de Albert cel Mare în puterea celestă a strălucirii stelelor, care determină astfel natura metalului format într-un anumit loc și un anume moment temporal. Pentru savanții perioadei respective, această putere celestă este la fel de reală ca și puterea elementară a lumii sublunare. Pentru ei, natura metalelor ar fi formată din amestecul elementelor și din strălucirea stelară specifică solului sau subsolului luat în considerare.
A patra cauză, cea a finalității, este repede îndepărtată de cercetătorul nostru, care se pune astfel de acord cu Aristotel, afirmând că mineralele sunt neînsuflețite și, prin acest fapt, nu pot avea o soartă, un destin sau scop particular, precum vedem la ființele vii. Iată care este orizontul metafizic al științei lui Albert cel Mare.
Problematica alchimiei este abordată în mod direct în cartea a treia a tratatului De Mineralibus, capitol care vorbește despre substanța metalelor (Tractatus primus qui est de substantialibus metallorum). Autorul își începe expunerea prin a preciza faptul că el își adaugă observațiile proprii considerațiilor filosofilor studiați și că a experimentat transmutația metalelor cu ajutorul alchimiei. Apoi autorul trece la studiul posibilităților transmutației cărora le consacră mai multe capitole.
Albert cel Mare ia în considerare, alternativ, două teorii ale fizicii. Prima constă în postularea faptului că nu există decât o singură formă metalică specifică și că aceasta ar fi cea a aurului. Niciun alt metal nu are formă specifică, iată de ce alchimia ar putea să obțină, din fiecare metal, forma specifică a aurului. În acest caz, transmutația ar fi o perfecționare, ba chiar o înnobilare a formei specifice a oricărui metal.
Dar Albert respinge această posibilitate. Mai întâi, el regretă folosirea termenilor metaforici utilizați de alchimiști, procedeu care i se pare neconform cu cutumele filosofiei. Mai apoi, respinge argumentul alchimic, căci, susține el, dacă nu există decât o singură formă substanțială metalică, cea a aurului, cum se poate explica stabilitatea argintului, a cositorului și a tuturor celorlalte...