Înțelepciunea angelică despre divina providență

pag. 18-19

...cutare sau cutare lucru, care este perceput ca fiind una cu binele, el este ceva [real]; această unire cu binele nu se realizează altundeva decât în înțelegere, iar totalitatea înțelegerii se referă la adevăr.
La fel stau lucrurile și în privința voinței: voința fără cunoaștere, fără percepție și fără chibzuință asupra a ceea ce vrea omul, nu este ceva [real]; însă împreună cu acestea trei ea devine ceva [real]. Totalitatea voinței îi aparține iubirii și se referă la bine, iar totalitatea cunoașterii, a percepției și a gândirii îi aparține înțelegerii și se referă la adevăr. De aici rezultă în mod evident că ”a vrea” nu este ceva [real], dar că a vrea cutare sau cutare lucru este ceva [real].
La fel stau lucrurile și în ceea ce privește orice folosință, pentru că folosința este binele; folosința, dacă nu a fost determinată spre ceva cu care să fie una, nu este o folosință, așadar nu este ceva [real]. Folosința își extrage din înțelegere caracterul său de a fi ceva [real]; prin urmare, ceea ce este unit cu folosința sau ce îi este adăugat se referă la adevăr, căruia folosința îi datorează calitatea sa.
Potrivit acestor câteva explicații se poate vedea că binele lipsit de adevăr nu este ceva [real], tot astfel cum nici adevărul fără bine nu este ceva [real]. Se spune că binele împreună cu adevărul și adevărul împreună cu binele sunt ceva [real], de unde rezultă că răul împreună cu minciuna și minciuna împreună cu răul nu sunt ceva [real], căci acestea din urmă sunt opusele celor dintâi, și opusul distruge - aici, el distruge caracterul de a fi ceva [real]. Dar vom mai aborda acest subiect în cele ce urmează.

12. însă există o căsătorie a binelui și a adevărului în cauză, și există o căsătorie a binelui și a adevărului, în funcție de cauză, în efect.
Căsătoria binelui și a adevărului în cauză este căsătoria voinței și a înțelegerii, sau a iubirii și a înțelepciunii; această căsătorie există în tot ceea ce ființa umană vrea și gândește (iar, prin urmare, în tot ceea ce ea conchide și își propune). Această căsătorie pătrunde în efect și îl produce; dar, în decursul manifestării efectului, aceste două aspecte par a fi distincte, pentru că atunci ceea ce este simultan se manifestă ca și cum ar fi secvențial. De exemplu, atunci când ființa umană își manifestă voința și se gândește să se hrănească, să se îmbrace, să-și facă o locuință, să pornească o afacere sau o anumită lucrare, să poarte o discuție etc, atunci în același timp ea mai întâi vrea și gândește (sau conchide și își propune), ambele concomitent. însă după ce determină manifestarea acestor două aspecte în efecte specifice, atunci acțiunile se succed una după alta, continuând însă să formeze un UH unitar în voință și în gândire.
Folosințele întipărite în aceste efecte aparțin iubirii sau binelui, Itf mijloacele de obținere a folosințelor aparțin înțelegerii sau adevărului. Cu toții putem obține confirmarea acestor exemple generale prin exemple specifice, cu condiția de a percepe în mod distinct ceea ce se referă la binele iubirii și ceea ce se referă la adevărul înțelepciunii; totodată, trebuie să percepem în mod distinct modul în care ele se reflectă în cauză și modul în care ele se reflectă în efect.

13. Am spus odată că iubirea constituie viața omului, dar nu m-am referit la iubirea separată de înțelepciune, sau la binele separat de adevăr în cauză, pentru că iubirea separată (iubirea în sine), sau binele separat (binele în sine), nu este ceva [real]. De aceea, acea iubire care constituie viața intimă a omului, cea care vine de la Domnul, este iubirea contopită cu înțelepciunea; iar acea iubire care constituie viața profundă a omului, în măsura în care el este capabil să se deschidă față de ea, nu este iubirea însăși de la nivelul cauzei, ci iubirea însăși din efecte; căci iubirea nu poate fi înțeleasă fără calitatea ei, iar calitatea ei este înțelepciunea.
Calitatea sau înțelepciunea nu poate fi generată decât de ființa ei reală subiacentă, care este iubirea. De aceea, ele sunt un tot unitar, și la fel sunt și binele și adevărul. Așadar, întrucât adevărul provine din bine, la fel cum înțelepciunea provine din iubire, iată de ce cele două luate împreună sunt numite ”iubire” sau ”bine”, căci iubirea în forma sa este înțelepciunea, iar binele în forma sa este adevărul; orice calitate provine din formă și nu de altundeva.
Potrivit acestor explicații, putem vedea acum că de fapt binele este bine numai în măsura în care a fost unit cu adevărul său, iar adevărul este adevăr numai în măsura în care a fost unit cu binele său.

14. VI. Binele iubirii neunit cu adevărul înțelepciunii nu este binele în sine, ci este un bine aparent; iar adevărul înțelepciunii neunit cu binele iubirii nu este adevărul în sine, ci este doar un adevăr aparent. Adevărul este că nu există nici un bine care să fie binele în sine dacă nu este unit cu adevărul său, și nici un adevăr care să fie adevărul în sine dacă nu este unit cu binele său. Cu toate acestea, există un bine separat de adevăr și un adevăr separat de bine - acestea se regăsesc la cei ipocriți și la lingușitori, la cei răi de orice fel și la cei care se află în...