În drum spre casă

În numai câteva luni, Sonia Choquette a văzut cum viața i se clatină din temelii. Decesul fratelui și al tatălui, destrămarea căsniciei, pierderea unor relații de prietenie și profesionale au aruncat-o în valurile acide ale mâniei și resentimentelor. Puterile ei intuitive păreau neputincioase în fața acestui tsunami nimicitor. Așa că s-a întors la o sursă veche a liniștii și păcii interioare: pelerinajul ca purificare de slăbiciuni fizice și emoționale și ca reconectare cu energiile autentice. Detaliile acestei experiențe tensionate sunt redate cu umor, pasiune și autenticitate în pagini pline de înțelepciune și savoare. Deși călătoria Soniei este unică, învățăturile asimilate pe drum sunt universale.

„A trebuit să mă întorc în starea novicelui – să mă confrunt cu toată nefericirea și durerea pe care credeam că le lăsasem în urmă și să reînvăț, de la început, lecțiile fundamentale ale smereniei și compasiunii. Am fost capabilă să realizez asta prin practica pelerinajului – mai precis, parcurgând Camino de Santiago, o călătorie de peste 800 de kilometri peste Pirinei, dintr-un capăt al nordului Spaniei în celălalt. Doar prin acest proces al sacrificiului și al renunțării de sine am fost capabilă să mă reconectez cu sinele meu autentic și să-mi recâștig sentimentul de pace interioară.” (Sonia Choquette)

Sonia Choquette este cunoscută în întreaga lume pentru cărțile și învățăturile ei spirituale, pentru activitatea de consultant extrasenzorial și de îndrumător vizionar transformațional. A studiat la Universitatea din Denver și la Sorbona, în Paris, și are un doctorat obținut la Institutul American de Teologie Holistică. A scris 19 cărți despre trezirea intuitivă, creșterea personală și creativă și capacitățile de conducere înnăscute, cea mai importantă dintre acestea fiind Întreabă-ți ghizii, bestseller New York Times. Cărțile Soniei au fost publicate în 40 de țări și traduse în 37 de limbi, incluzând-o astfel în topurile celor mai citiți experți și autori din domeniul său.
În 2012, Sonia a fost numită Liderul Anului de către Asociația de Psihologie Holistică Globală, primind și Premiul pentru Serviciu Uman de Excepție din partea Primului Parlament Global al Spiritualității Umane din Hyderabad, India.

Cuvinte de apreciere
pentru cartea În drum spre casă ................................................5

Prefață .......................................................................................9

Partea I – UMILINȚA

Moarte ......................................................................................13

Humpty Dumpty ......................................................................18

Spirala descendentă..................................................................25

Un pelerinaj? ............................................................................28

Decizia .....................................................................................34

Pregătirea .................................................................................37

Două rucsacuri și numărătoarea inversă ..................................46

Scăpând de presiune.................................................................53

Împachetatul.............................................................................55

Ultima noapte acasă .................................................................58

De la Chicago la Paris ..............................................................62

Pe locuri, fiți gata... ..................................................................68

Partea a II-a – VINDECAREA

Ziua 1. De la Saint-Jean-Pied-de-Port până la
Roncesvalles 26 k.........................................................................77

Ziua 2. De la Roncesvalles până la Zubiri 22 km ....................87

Ziua 3. De la Zubiri până la Pamplona 20 km .........................99

Ziua 4. De la Pamplona până la Puente la Reina 23 km ........111

Ziua 5. De la Puente la Reina până la Estella 21 km .............122

Ziua 6. De la Estella până la Los Arcos 20 km ......................131

Ziua 7. De la Los Arcos până la Logroño 26 km ...................144

Ziua 8. De la Logroño până la Nájera 30 km.........................149

Ziua 9. De la Nájera până la Santo Domingo de la Calzada

21 km .....................................................................................156

Ziua 10. De la Santo Domingo până la Belorado 22 km .......164

Ziua 11. De la Belorado până la San Juan de Ortega 24 km ....171

Ziua 12. De la San Juan până la Burgos 22 km .....................186

Ziua 13. De la Burgos până la Hornillos del Camino 20 km ...192

Ziua 14. De la Hornillos del Camino până la Castrojeriz

18 km .....................................................................................199

Ziua 15. De la Castrojeriz până la Frómista 25 km ...............205

Ziua 16. De la Frómista până la Carrión de los Condes

19 km .....................................................................................213

Ziua 17. De la Carrión până la Calzadilla de la Cueza 17 km .. 221

Ziua 18. De la Calzadilla de la Cueza până la Sahagún

22 km .....................................................................................229

Ziua 19. De la Sahagún până la El Burgo Ranero 17 km ......238

Ziua 20. De la El Burgo Ranero până la Mansilla de las

Mulas 19 km ..........................................................................245

Ziua 21. De la Mansilla de las Mulas până la León 19 km....251

Ziua 22. De la León până la Mazarife 24 km ........................257

Ziua 23. De la Mazarife până la Astorga 30 km ....................264

Ziua 24. De la Astorga până la Rabanal del Camino 19 km ....271

Ziua 25. De la Rabanal până la Ponferrada 32 km ............... .277

Ziua 26. De la Ponferrada până la Villafranca del Bierzo

23 km .....................................................................................282

Ziua 27. De la Villafranca până la O Cebreiro 28 km ...........290

Ziua 28. De la O Cebreiro până la Triacastela 21 km ............297

Ziua 29. De la Triacastela până la Sarria 21 km ....................304

Ziua 30. De la Sarria până la Portomarín 23 km ...................309

Ziua 31. De la Portomarín până la Palas de Rei 23 km .........315

Ziua 32. De la Palas de Rei până la Arzúa 28 km ..................321

Ziua 33. De la Arzúa până la Amenal 23 km .........................328

Ziua 34. De la Amenal la Santiago de Compostela 15 km .... 336

Postfață ..................................................................................343

Mulțumiri ...............................................................................345

Despre autoare .......................................................................346

Prefață

Mă numesc Sonia Choquette și, în cea mai mare parte a vieții mele, am fost consilier intuitiv, ghid și mentor spiritual.

Încă din adolescență am ajutat oameni să se înalțe, le-am arătat o cale de rezolvare a problemelor și i-am îndrumat către găsirea soluțiilor. A face aceste lucruri pentru alții sunt darul, pasiunea și scopul meu; și, timp de 35 de ani, am avut onoarea de a fi de folos pentru zeci de mii de oameni, prin consultații individuale, cursuri, website-ul meu și peste 20 de cărți.

Învățând încă din copilărie din provocările vieții și din norocul de a fi avut parte de mentori pricepuți, mi-am ascuțit cele cinci simțuri la un nivel înalt; de asemenea, mi-am trezit al șaselea simț, care mi-a fost de mare folos. Fie că predau sau consiliez, sunt ghidată atât de intuiție, cât și de experiențele mele trecute. Nu mă bazez pe teorie, ci mai degrabă pe ceea ce am învățat prin experiența practică.

Am călătorit prin întreaga lume, împărtășind instrumente și tehnici pentru a-i ajuta pe alții să depășească obstacole, să-și vindece suferințe, să-și descopere pasiunea, să-și activeze și să-și urmeze intuiția și să-și ducă țelurile la îndeplinire. Și m-am bucurat de fiecare minut, simțindu-mă extrem de recunoscătoare pentru binecuvântarea de a putea fi de folos într-un mod care mă împlinește și îmi aduce enorme satisfacții.

Niciodată nu am permis vreunui lucru să mă oprească, să-mi încetinească înaintarea, să-mi stea în cale sau să mă blocheze într-un colț – și nici nu i-am învățat pe alții să facă asta –, înfruntând viața fără temeri, cu capul înainte, în loc să fug sau să o las să mă copleșească. Asta până când, din senin, în decurs de șase săptămâni, atât tatăl, cât și fratele meu au murit, în mod neașteptat... Iar viața mea s-a prăbușit. Tot ceea ce credeam că depășisem, că învinsesem sau că nu mă mai afecta s-a prăbușit asupra mea dintr-odată; și am fost îngropată de vie într-o avalanșă de jale, amărăciune și durere.

Niciunul dintre instrumentele pe care le folosisem în trecut nu mi-a fost de ajutor pentru a mă face să mă simt mai bine sau pentru a-mi găsi echilibrul.

Copleșită de rușine și de senzația eșecului personal, am constatat că nu-i mai pot învăța sau consilia pe alții. În schimb, a trebuit să mă întorc în starea novicelui – să mă confrunt cu toată nefericirea și durerea pe care credeam că le lăsasem în urmă și să reînvăț, de la început, lecțiile fundamentale ale smereniei și compasiunii. Am fost capabilă să realizez asta prin practica pelerinajului – mai precis, parcurgând Camino de Santiago, o călătorie de peste 800 de kilometri peste Pirinei, dintr-un capăt al nordului Spaniei în celălalt. Doar prin acest proces al sacrificiului și al renunțării de sine am fost capabilă să mă reconectez cu sinele meu autentic și să-mi recâștig sentimentul de pace interioară.

Iată povestea mea.

PARTEA I - UMILINȚA

Capitolul 1 – Moarte

Pe 19 august 2008, am primit un apel telefonic disperat de la sora mea mai mare, Cuky (pronunțat precum cuvântul cookie, „prăjitură“), imediat după ora 7 dimineața.

– Oh, Doamne, Sonia, mi-a spus ea ca și când tocmai ar fi primit un pumn în stomac. Bruce a murit!

– Poftim? am zis eu, scuturându-mă din somnul adânc în care mă aflasem cu câteva clipe înainte.

– Bruce a murit.

– Nu! am reacționat eu, șocată. Când? Cum? Ce vrei să spui?

Îi aruncam întrebare după întrebare, confuză și neîncrezătoare.

– A murit în somn noaptea trecută, în Durango.

– Glumești, nu pot să cred așa ceva, am răspuns, profund șocată.

Respirând adânc, vorbind acum extrem de calm, dar încă vizibil zguduită, ea m-a asigurat că e adevărat.

– Da, draga mea. A murit în somn.

– O, nu! Bruce! am strigat, dându-mi seama că fratele meu ieșise din viața mea pentru totdeauna. Tocmai ce-am vorbit cu el, cu două zile în urmă. Îmi ceruse documentarul Shine a Light, despre Rolling Stones, ca dar pentru ziua lui. Tocmai i-l comandasem. Nu se poate să fi plecat.

– Știu. E de necrezut, mi-a răspuns ea, părând la fel de uluită precum mine.

– Cum ai aflat? am întrebat. Cine ți-a spus?

– Noelle m-a sunat. Prietena lui Bruce a sunat-o și i-a spus. I-a fost teamă să-i sune pe mama și pe tata.

– Ei nu știu încă?

– Ba da, Noelle s-a dus la ei acum o oră și i-a anunțat personal.

Biata Noelle. Întotdeauna a fost copilul care făcea, în familie, lucruri dificile, precum acesta.

– Ei cum sunt? am întrebat, fiindu-mi dintr-odată teamă pentru ei, îndeosebi pentru mama.

Părinții noștri nu mai erau tineri. Oare cum au suportat vestea? Amândoi au avut extrem de multă grijă de Bruce.

– Nu știu. Am să-i sun chiar acum să văd. Tu sun-o pe Noelle.

Am închis telefonul și am rămas cu privirea în gol. Fratele meu avusese o viață dificilă. Se luptase cu schizofrenia, tulburarea bipolară, dependențe și depresia, precum și cu o întreagă pleiadă de boli fizice încă din adolescență. Dar întotdeauna a părut că rezistă și, recent, părea că o duce mult mai bine.

A fost un frate dificil, atât din cauza bolilor sale, cât și din pricina temperamentului încăpățânat. Cu toții îl iubeam foarte mult și făceam tot posibilul să-l ajutăm; însă era dornic să facă lucrurile în felul său, uneori în mod egoist și miop, provocând o mulțime de tensiuni insuportabile în familie, îndeosebi pentru părinții noștri.

În inima sa, era adesea precum un copil. Fusese toboșar și cântase în diverse trupe toată viața. Iar asta îl dusese către probleme cu drogurile, mai mult ca orice; erau parte a lumii sale rock and roll.

Era și artist, poet și un bucătar talentat. Iubea muzica, mâncarea, prietenii, familia și, bineînțeles, o adora pe pisica lui, Fata Iernii. Avea o inimă uriașă și nu se închisese niciodată în sine, în ciuda tuturor provocărilor prin care trecea.

Cea mai importantă realizare a lui Bruce a fost absolvirea facultății cu diplomă în design pe computer, obținută abia de puțin timp. Din cauza afecțiunii sale psiho-afective, îi era greu să se concentreze, însă era hotărât. Doar cu câteva luni înainte, ieșise în față, împreună cu ceilalți absolvenți ai University of Colorado, în Denver, pentru a-și primi diploma. Fusese un moment magnific al vieții sale și eram cu toții mândri de el.

De-a lungul anilor, părinții noștri îl susținuseră în toate modurile. Deși el locuia cu iubita lui, de mult timp părinții, îndeosebi tata, aveau grijă ca viața lui să urmeze cursul potrivit. Întrucât Bruce nu conducea, tata îl ducea la școală, la programările medicale și la cumpărături. De asemenea, îl ajuta să-și plătească facturile și avea grijă de casa unde locuia, proprietatea iubitei lui. Tot timpul era ceva de făcut pentru el, iar asta ne consuma pe toți.

De mulți ani, atât mama, cât și tata vorbeau cu Bruce de mai multe ori pe zi. De fapt, cea mai mare preocupare a tatălui meu era cine va avea grijă de Bruce după moartea sa, în ciuda faptului că îl asigurasem că nu există motive de îngrijorare, întrucât ne vom ocupa cu toții. Însă tata își făcea griji, extrem de mult. Bruce nu constituia o sarcină prea plăcută, iar tata se întreba dacă noi vom putea să ne ocupăm de el cu aceeași răbdare.

În ultimul timp, cu toții eram optimiști în legătură cu Bruce. După ceea ce păruse a fi fost o eternitate de drame și traume, acum arăta că se simte și se comportă mai bine ca oricând, fiind mai capabil să se autosusțină, din toate punctele de vedere.

Iubita lui, cu care avea o relație de mult timp, fusese transferată din Denver în Durango, Colorado, iar el se hotărâse să-și petreacă vara acolo, ca să nu stea departe de ea. Fata obținuse o slujbă bună într-o farmacie, după ce avusese o mulți me de dificultăți emoționale și financiare. Familia mea răsuflase ușurată, încurajată să-i vadă pe amândoi cum se schimbă și devin din ce în ce mai autonomi.

Dincolo de boală și de consumul de droguri, Bruce era un om minunat. Avea cel mai frumos zâmbet din lume și, când îți zâmbea, nu puteai decât să-i răspunzi la fel, pe loc. În copilărie noi doi eram foarte apropiați, el fiind doar cu un an mai mare decât mine. Ne jucam și inventam chestii așa cum numai frații o fac, reușind să intrăm într-o mulțime de încurcături pe măsură ce creșteam.

Totul a început să se schimbe în jurul vârstei de 10 ani, când a primit primul său set de tobe. Eu am fost lăsată cu ochii în soare pentru rock and roll. Bruce cânta într-o trupă împreună cu celălalt frate al nostru, Neil; apoi, de-a lungul anilor, a ajuns să cânte în mai multe trupe. Din nefericire, acea lume a adus cu ea o mulțime de droguri, ceea ce m-a îngrozit de moarte. Eu am fugit; el s-a scufundat în ea.

Le-a încercat pe toate, iar unele au pus stăpânire pe el, devastându-i mintea și trupul. În cele din urmă, Bruce a cedat și a avut nevoie de îngrijire medicală și tratament, pentru minte și trup, ca să-și recupereze sănătatea și viața. Dar în momentul în care s-a decis să se însănătoșească, a ieșit de pe traiectoria dificilă și părea că reușește, treptat, îndeosebi cu ajutorul tatălui meu.

Am avut mari speranțe și am fost extrem de încântați atunci când s-a hotărât să se mute în Durango. Asta ne-a arătat că se simte puternic și încrezător, ieșind de sub susținerea zilnică a părinților.

Odată ajuns acolo, a început să facă yoga pentru a-și trece timpul și a se menține în formă. A slăbit vreo 18 kg, lucru extraordinar, întrucât se îngrășase din cauza medicamentelor pe care le lua pentru problemele sale psihice continue. Era mândru de asta și părea mai fericit decât fusese de mult timp.

De fapt, cu două zile în urmă avusesem probabil cea mai satisfăcătoare conversație cu el, după mulți ani de zile; iar acum, auzind că a murit, îmi era aproape imposibil să asimilez asta.

Stând în tăcere, m-am rugat pentru spiritul lui Bruce și tranziția sa pașnică. Apoi am ridicat receptorul și am făcut o rezervare pentru un zbor către Denver. Era timpul să merg acasă și să-l pregătesc pentru odihna veșnică. […]

Capitolul 2 - Humpty Dumpty

La puțin timp după moartea lui Bruce și a tatălui, viața mea a început să se dezintegreze. Nu cea profesională – aceasta reprezenta singurul domeniu al vieții mele unde găseam mângâiere, chiar putere. Indiferent că lucram individual cu clienți, țineam cursuri sau vorbeam la evenimente, atunci când mă aflam în fluxul serviciului pentru alții eram una cu spiritul meu și la milioane de kilometri depărtare de suferință și nefericirea mea în creștere. Când lucram sau predam, eram fericită. Problema era că nu puteam lucra 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, deși au fost zile în care aproape am reușit asta.

Pe măsură ce șocul inițial și tristețea provocată de cele două pierderi începeau să se estompeze, m-am trezit consumată de mânie.

În vârful listei cu țintele furiei mele era Bruce. Fratele meu adusese atât de multă durere familiei, atât de mulți ani, din cauza dependențelor sale, încât moartea sa fusese doar încă un glonț în inimile noastre.

Încercasem să fiu bună și iubitoare cu el în timpul vieții sale, dar egoismul și dependențele sale îmi făcuseră sarcina asta extrem de dificilă.

De-a lungul anilor, îi ignorasem cea mai mare parte a comportamentului său insuportabil, spunându-mi că, spiritual vorbind, ceea ce aveam de făcut era să-l iubesc și să-l susțin, în ciuda acțiunilor sale. La urma urmei, nu era sănătos din punct de vedere fizic și emoțional. Am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a fi o soră bună, dar el era atât de manipulator și de egoist, încât mă dezgustase de nenumărate ori.

Dar nu îi spusesem niciodată. În schimb, am încercat doar să-l iubesc și să-l accept așa cum era. Am reușit să fac asta cât timp a trăit. Deci acum eram îngrozită că, dintr-odată, nu mai pot face asta.

Aveam atât de multă furie reprimată la adresa lui, încât asta mă lăsa fără respirație.

Și mi-era rușine. Nu trebuia să fiu furioasă pe el. Pentru Dumnezeu, era mort! Trebuia să simt iubire necondiționată pentru el și să mă bucur că și-a găsit pacea.

Dar asta nu putea tăgădui haosul, drama și manipularea pe care, atât de des și pentru atât de mult timp, comportamentul său le adusese asupra familiei – iar asta mă făcea să fiu atât de furioasă. De ce a trebui să fie atât de nemernic și să-i facă pe ceilalți să nu aștepte nimic ce la el? De ce a trebuit să trăiască scutit de pedeapsă pentru toate modurile în care ne provocase suferință nouă, celorlalți? Regula tacită a familiei (sau, poate, doar a mea) era aceea că eu, cea mai puternică și mai norocoasAă, trebuia să fiu bună, iubitoare, să ofer, să nu judec, să accept – și să nu am nici măcar o reacție negativă la adresa comportamentului său intolerabil. Și, când a trăit, reușisem oarecum să mă descurc cu asta. Însă acum se pare că aveam o intensă reacție negativă întârziată la adresa lui, pe care nu puteam să mi-o reprim.

M-am rugat ca aceste emoții să dispară, dar ele nu se clinteau, și, din acest motiv, eram dezamăgită de mine însămi. A fi atât de furioasă pe fratele meu mort nu se potrivea cu imaginea mea de sine, de învățător și ghid spiritual, iar asta mă făcea să mă simt jenată.

Dacă lăsam să observe cineva că nutresc astfel de sentimente, îndeosebi profesori sau colegi spirituali, eram imediat admonestată.

Mi se spuneau lucruri precum „Iartă-l“, „Nu-l judeca“, „A fost în karma ta să ai un frate ca el“, „Fii recunoscătoare că n-ai fost tu în locul lui“, „Sunt surprins că simți asta, având în vedere că tu ar trebui să știi mai bine cum stau lucrurile“. În esență, auzeam aceleași cuvinte pe care mi le spuneam mie însămi când el trăia. Acum, aceste cuvinte doar mă făceau și mai furioasă.

Mă retrăgeam rușinată și fierbeam și mai mult în tăcere când eram singură.

Mă simțeam îndeosebi furioasă pe mine însămi pentru că-i încredințasem emoțiile mele conflictuale soțului meu, Patrick.

Deseori, în loc să mă asculte pur și simplu, el îmi aproba reacția față de comportamentul inacceptabil al lui Bruce din toți acești ani. Tot ceea ce voiam să aud era „Îmi pare rău, Sonia“, dar aceste cuvinte n-au venit niciodată.

Eram extrem de furioasă că el nu reușea să mă aline în marea mea durere. De ce nu putea doar să mă strângă în brațe și să mă asigure că totul va fi bine? De ce nu putea vedea că atât de multe pierderi, toate neașteptate, mă sufocau cu amărăciune și confuzie? În loc de asta, el se retrăgea, lăsându-mă să mă lupt cu durerea de una singură.

În plus față de acest coșmar al furiei, eram mânioasă și pe tatăl meu. Toată viața fusesem o „fată bună“ și făcusem tot ce-mi stătuse în putere ca să-l iubesc și să-i fiu alături. Dar mulți ani – și pentru motive pe care nu le puteam înțelege deloc –, el a părut indignat pe mine și mă lăsase să văd asta. Deseori, când eram copil, își pierdea cumpătul și mă plesnea; iar când am crescut, mi-a spus că nu am fost dorită întrucât o supăram pe mama. Când ceea ce făceam a început să apară în cărți și deveneam tot mai cunoscută, mi-a spus că nu trebuie să vorbesc despre asta când veneam în vizită. Nu îmi era permis să vorbesc despre cărțile și cursurile mele, nici despre alte lucruri în care înregistram succes, întrucât se temea că asta ar fi pus-o în umbră pe mama.

Nu am înțeles niciodată aceste condiționări, dar am fost de acord cu ele. Doar că acum mă înfuriau. Ce tip de control ciudat exercitase asupra mea în toți acești ani? Era ca și când mi-ar fi alungat lumina, ceea ce mă rănea îngrozitor, deși nu manifestasem asta niciodată, nici în fața lui, nici în fața mamei. Pur și simplu, am respectat această dorință absurdă și extrem de dureroasă și am încercat să fiu iubitoare cu el în ciuda tuturor tensiunilor.

[…]

Ziua 34

De la Amenal la Santiago de Compostela

15 km

Când a sunat alarma, afară era întuneric beznă și n-am știut unde mă aflu. Visam că luam parte la o ceremonie religioasă, sărbătorind sosirea mea pe un nou tărâm, după ce fusesem pe o corabie ani în șir. În visul meu, clopoțelul suna ca parte a unei ceremonii solemne. Începând să mă trezesc, mi-am dat seama că ceasul meu deșteptător era cel care suna. L-am oprit și am stat în întuneric câteva momente, înainte de a-mi aminti că astăzi începea drumul către Santiago.

„Cât de adecvat“, am spus cu voce tare, aprinzând lumina și gândindu-mă la visul meu. „Sper cel puțin să ajung într-un nou tărâm.“

Mi-am privit ceasul: 4 dimineața. Era momentul să mă pun în mișcare.

Picioarele mă dureau atât de tare, încât trebuia să pășesc extrem de ușor pe ele în drumul către duș.

„Picioare, vă rog să nu mă lăsați acum“, am spus, amintindu-mi una dintre melodiile mele disco favorite, „One Nation Under a Groove“. Am intrat în baie și am lăsat apa fierbinte să-mi curgă pe față și spate. Ahhh! Era atât de bine. „Nu pot să cred că o să ajung în Santiago peste doar câteva ore. Cât de ireal poate fi?“ continuam să vorbesc cu mine însămi.

M-am uscat și m-am îmbrăcat rapid. Îmi aranjasem, cu o seară înainte, tot ceea ce urma să îmbrac, împreună cu bețele, mănușile și eșarfa, moneda de la tata, cristalul primit de la șaman, precum și crucea de lemn de la Patrick 2, cântărețul. Așa că am avut nevoie doar de câteva minute pentru a fi gata.

L-am pregătit pe Trișor și l-am privit spunând: „Îți vine să crezi? Eu am mers pe jos, iar tu ai călătorit de-a lungul întregii țări, Trișorule. Sunt impresionată. Tu nu?“

L-am privit apoi pe Pelerin: „Și tu, micul meu prieten. Aproape am ajuns acasă.“

Apoi, deși mi-era greu, mi-am introdus picioarele îngrozitor de dureroase în ghete. „Au!“ Cumva, la această oră a dimineții, mă dureau mai mult decât de obicei. „Aproape gata“, le-am spus tălpilor, încurajându-le. „Vă promit o lungă și bine meritată odihnă după asta. Și, când unghiile de la picioare vor crește, vor primi o pedichiură.“

„Mda, sigur“, mi-au răspuns ele, neimpresionate. „Doar termină odată, bine?“

Le-am mângâiat cu blândețe. „Știu. Rezistați, azi e ultima zi.“

Apoi mi-am adunat totul și am coborât. Trebuia să fiu foarte atentă să nu fac zgomot în hol; fiind atât de devreme, nu voiam să trezesc pe cineva. Aveam trei etaje de coborât, deci era complicat; însă m-am descurcat.

Când am ajuns jos, era întuneric beznă, cu excepția luminii din cafeneaua de lângă recepție. Am intrat și am văzut-o pe doamna care mă servise seara trecută. Mă aștepta să mă ducă la celălalt hostel, unde încheiasem ieri drumul pe Camino, ca să-mi pot continua călătoria. Mi-a spus că acolo puteam lua și micul dejun.

Am pus Trișorul pe bancheta din spate, împreună cu bețele, și, înainte de a pleca, am deschis Pelerinul pentru a mă asigura că mica borsetă se află acolo. Da. Deci eram gata de plecare.

Celălalt hostel era doar la câteva minute distanță, lucru binevenit – voiam să iau micul dejun înainte de plecare și mă apropiam încet de ora 6. Dacă voiam să ajung la timp pentru slujba pelerinilor de la catedrală, trebuia să încep mersul până atunci, nu mai târziu.

Odată întoarsă la hostel, l-am lăsat pe Trișor la recepție, mi-am ștampilat pașaportul și m-am așezat puțin, pentru o delicioasă cafea cu lapte și un croasant cald cu ciocolată. Chiar atunci mi-am amintit că trebuia să mă întâlnesc cu Patrick aseară, la hostel. M-am întrebat pe unde ajunsese și dacă o să-l mai văd vreodată. Fusese o binecuvântare și susținere pentru mine în timpul călătoriei împreună.

Îl iubeam mult și m-am rugat să apuc să-l mai văd. Apoi mi-am luat un măr și am plecat.

Cerul era senin și plin de stele. Am căutat Calea Lactee. Nu mă pricepeam la astronomie, dar am văzut-o, luminându-mi drumul și îndrumându-mă acasă.

Mergând, nu știam la ce să mă gândesc, așa că, în schimb, m-am rugat.

Sfântă Mamă Divină,

Nu-mi vine să cred că fac ultimii pași către Santiago. A fost o călătorie incredibilă către miezul sufletului meu și înapoi; și, datorită ei, mă întorc acasă iertată, întreagă, vindecată și în pace. Nu credeam că o să mă vindece în acest fel. Sunt atât de recunoscătoare! Îți mulțumesc pentru toate binecuvântările și, te rog, dă-mi îndrumare și în restul călătoriei. Nu pot găsi cuvinte pentru a exprima ce simt în inimă; așa că, restul drumului, rugăciunea mea va fi în tăcere.

Amin... și mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!

Pe drum, am simțit milioanele de pelerini care merseseră pe Cale înaintea mea și am știut că mă însoțeau până la Santiago. Inima mea tăcea, ascultându-l pe Dumnezeu, plină de smerenie și recunoștință, iar spiritul îmi era pe deplin liniștit.

Soarele s-a ridicat, iar cerul a explodat în nuanțe de roșu și portocaliu strălucitoare. Păsările au început să cânte, întâmpinând această minunată zi. Mi-era limpede, până la final, că nu putea fi mai perfect de-atât.

Mergând, contemplam puterea iertării. Ea îmi transformase, de fapt, totul în ființa mea. Dar știam, de asemenea, că nu era ceva care se petrecuse în mod accidental. Iertarea, cel puțin pentru mine, crescuse pas cu pas. A trebuit să-mi simt și să-mi onorez rănile înainte de a le putea elibera. De ani de zile încercam să iert prin intermediul clișeelor spirituale; dar, în ciuda idealurilor mele ambițioase, reușisem doar să-mi îngrop și mai adânc rănile în oase. Mergând, împreună cu durerea mea, m-am eliberat de ele. Întotdeauna dorisem să iert. Dar numai când am fost pe deplin cu durerea mea, când am mers cu ea zi după zi, aceasta a început să se ușureze și să-mi părăsească trupul, permițându-mi să mă deschid către înțelegerea sporită a modului în care oamenii se rănesc unii pe ceilalți, inclusiv pe sine. Așa am descoperit compasiunea și am putut să iert și să sper că voi fi iertată.

Nu-mi aducea liniște să mă ascund de furia mea, să o neg sau să mă agăț de ea. Nu-mi aducea pace să mă agăț de ea în mod ipocrit. Nu-mi aducea pace să mă ascund, de rușine, pentru durerea pe care o provocasem și nici să-mi justific comportamentul. Unicul lucru ce-mi aducea pace era să-mi simt experiența umană pe deplin și să accept că, indiferent ce se întâmplase, în această viață sau în oricare alta, dincolo de ea toți oamenii fac ceea ce consideră ei că este corect sau necesar în acel moment; și, din acest motiv, cu toții suntem, în același timp, victime și agresori. Cu toții suntem răniți și rănim pe altcineva în același timp. Și, din acest motiv, aveam compasiune pentru noi toți.

Am învățat, de asemenea, că nu poți forța iertarea. De fapt, m-am simțit mai rănită de către aceia care păreau să mă facă să-mi fie rușine că nu iert repede decât de aceia ce mă răneau. Nu puteam ierta întrucât mi se spusese că așa trebuie să mă simt. Nu acesta era modul în care funcționa iertarea pentru mine sau alții. Iertarea nu putea veni împreună cu scurtătura spirituală care îmi ignora sentimentele sau accepta ca alții să-mi spună cum să mă simt. Trebuia să trec prin toate pentru a ierta.

Nimic nu este atât de grav încât să nu poată fi iertat. Am fost rănită și am rănit. Și totuși, știam că sunt un spirit minunat, iubit de Dumnezeu. Cu toții suntem. Iar asta mi-a adus alinare.

Acum înțelegeam pe deplin ce a vrut Hristos să spună pe cruce: „Iartă-i, tată, că nu știu ce fac.“ În starea mea rănită, eu nu știam cât de adânc i-a afectat pe alții comportamentul meu. Iertându-i pe toți ceilalți, am înțeles că și eu am nevoie să fiu iertată. Acest pelerinaj era, cu adevărat, Calea Iertării. M-am rugat în tăcere și recunoștință pentru eliberarea mea și am cerut eliberarea din suferință a tuturor oamenilor din viața mea și a întregii lumi.

Drumul era amețitor, cu straturi de nuanțe verzi printre copaci și mușchi de a căror existență habar n-am avut până acum. Cerul era limpede precum cristalul, o altă binecuvântare, având în vedere norii întunecați și ploaia care mă însoțiseră aproape întregul drum de la St. Jean. Ș;i inima îmi era senină. Îl simțeam pe tata mergând cu mine, la fel și pe fratele meu. Îmi simțeam, de asemenea, minunații ghizi spirituali. Erau străbunii mei, cavalerii, îngerii mei păzitori, pelerinii ce parcurseseră drumul înaintea mea. Voalul dintre această lume și tărâmurile spirituale fusese dat la o parte, iar spiritul meu se contopise cu spiritele gingașe ce mă înconjurau. Mă simțeam mai apropiată de mine însămi ca niciodată. Nu doar ca sinele meu temporal, din acest corp și această viață. Eram conectată cu sinele meu real, mergând în integralitatea naturii mele divine. Nu mă mai luptam, nu mai eram rănită sau înfricoșată de nimic. Tot ceea ce trebuia să fac era să continui să merg în iubire și totul avea să fie bine. Eram pe deplin sigură de asta.

Câteva ore mai târziu, am intrat în suburbiile orașului Santiago.

Mi-a stat inima puțin, copleșită de emoție. Trecând râul și croindu-mi drum spre centrul orașului, am început să plâng în hohote, fără să mă pot opri. Am privit în față și am văzut, în depărtare, turnurile Catedralei Sfântul Iacob. Era Orașul meu de Smarald.

Ajunsesem!

Curând, am remarcat un semn, „Bine ați venit în Santiago“, aflat la o intersecție foarte aglomerată, cu o săgeată galbenă indicând spre centrul istoric al orașului. Încă nevenindu-mi să cred că ajunsesem, în sfârșit, m-am uitat cu atenție la indicatoarele galbene, nedorind să mă pierd în acest oraș mare și amețitor, la capătul călătoriei mele. Mergeam încet, mai aveam încă 20 de minute până la începutul slujbei. Aveam să reușesc. În ciuda durerilor din picioare, mi-am sporit ritmul.

Zece minute mai târziu îmi croiam drum prin centrul istoric al orașului, atrasă de sunetul cimpoaielor ce se auzea de sub o colonadă ce ducea la catedrală. Apropiindu-mă, am văzut că interpretul poartă straie și însemne medievale. Apoi am văzut și alți oameni îmbrăcați în costume medievale, îndrumându-i pe pelerini către biserică. Era ceva turistic, dar mi-a plăcut la nebunie. Ei au devenit noile mele indicatoare pentru a ajunge în piața centrală; acolo, în fața mea, stătea catedrala, cea mai măreață pe care am văzut-o vreodată.

Simțeam o profundă venerație la vederea ei, ca și pentru faptul că ajunsesem aici, în sfârșit. Am inspirat adânc. „Am reușit, Sonia“, am spus. „Suntem aici.“

După câteva clipe, am urcat pe trepte, am intrat și m-am găsit într-o mare de oameni, inclusiv multe chipuri familiare, întâlnite pe cale. Am râs și ne-am îmbrățișat, cuprinși de încântare față de locul unde ajunsesem în sfârșit.

Biserica era plină ochi și mi-am dat seama că, dacă vreau un loc înainte de începerea slujbei, ar fi fost bine să-l caut de pe acum.

Am început să înaintez către altar, încercând să ajung cât de aproape puteam, în ciuda mulțimii. Deodată, am auzit o șoaptă lângă mine:

– Sonia, stai aici.

Surprinsă, m-am întors și am văzut-o pe Sarah, una dintre femeile alături de care călărisem până la O Cebreiro.

– Sarah! Îți mulțumesc! i-am răspuns, încântată să am loc chiar în partea laterală a naosului, privind direct către altar.

Slujba a început imediat după aceea. Mă emoționa faptul că mă aflu printre pelerini din 165 de țări, adunați acolo în acea zi.

Preotul care a oficiat liturghia a fost extraordinar, iar predica sa mi-a mers direct către inimă.

– Acum, că ați parcurs Camino, puteți să vă continuați viața în grația lui Dumnezeu. Inima voastră va fi mai ușoară, întrucât v-ați eliberat de trecut.

La sfârșit ne-a spus:

– Buen Camino, dragi pelerini! Înseamnă „Să aveți un drum bun“. Duceți mai departe binecuvântările Camino și nu vă opriți aici. Buen Cami no pentru totdeauna!

Înainte de încheierea slujbei, au mai ieșit 12 preoți, care au ridicat marele Butofumeiro, o uriașă torță cu un anumit fel de tămâie, folosit în vechime pentru a-i purifica pe pelerini și a îndepărta mirosul greu de pe urma călătoriei.

A fost nevoie de toți 12 pentru a o ridica sus, deasupra mulțimii, și a o legăna dintr-o parte în alta a catedralei. Era o priveliște incredibilă, una pe care eram binecuvântați că o trăim, întrucât torța nu era ridicată în fiecare zi. Dorisem să apuc să o văd și nu-mi venea să cred cât de norocoasă fusesem.

Fumul umpluse catedrala cu mirosul său sacru, imprimând acest moment și mai adânc în creierul și celulele corpului meu. La sfârșit, am primit comuniunea și binecuvântarea. Am mai stat o vreme după încheierea slujbei, apoi m-am așezat la coadă, împreună cu ceilalți, pentru a atinge statuia Sfântului Iacob.

Am ieșit din biserică uluită, îndreptându-mă către biroul de unde mi-am luat Compostela, certificatul oficial care atestă încheierea pelerinajului. Când am pășit în față, mi-au cerut numele și l-au scris în latină.

– Felicitări, mi-au spus, introducând certificatul într-un recipient special, pentru a-l proteja pe drumul de întoarcere.

– Mulțumesc, le-am răspuns, mândră să-l țin în mâini.

M-am întors apoi în fața catedralei, unde am văzut și mai mulți colegi pelerini. Erau Kate și Alice, Linda, Clint și Dean. Erau Hans și Peter, chiar și Eric, cel căruia îi dădusem haina mea acum câteva săptămâni. Era minunat să-i văd pe toți. Apoi, din mulțime, îndreptându-se în fugă către mine, cu un zâmbet larg pe față, a venit Camino Patrick. Am țipat și ne-am îmbrățișat făcând piruete în aer.

– Am reușit, Patrick! am strigat. Noi doi, bătrâneii, am reușit!

A râs. Am făcut poze, am dansat, ne-am îmbrățișat. Apoi s-a terminat. Venise momentul să port flacăra iertării înapoi acasă, în Chicago. Pentru ultima oară, am îmbrățișat și sărutat pe toată lumea, apoi m-am hotărât să iau prânzul împreună cu Patrick. După aceea, ca un capriciu, ne-am dus să ne facem tatuaje cu simboluri Camino, el pe antebraț, eu pe fiecare labă a piciorului.

– Nu vreau să uit asta, Patrick, mă chirceam în această ultimă durere pe care bietele mele picioare trebuiau să o suporte, când mi-a venit rândul. Asta îmi va aminti să nu uit.

A venit apoi momentul să ne despărțim. Patrick urma să meargă la Finisterre, deci mai trebuia să parcurgă vreo 150 de kilometri.

Eu aveam să iau un zbor foarte matinal pentru a mă întâlni cu fetele mele în Viena, pentru un seminar pe care-l țineam peste câteva zile, deși abia puteam să mă deplasez.

Stând în ploaia torențială, ne-am privit și am zâmbit.

– Buen Camino, Patrick, am spus, îmbrățișându-l pentru ultima oară. Drum bun!

– Și ție, Sonia, mi-a răspuns. Buen Camino!