Cararea imparatiei si Psaltirea lui David. Vol. 4 (Psalmii 101 – 150) - Pr. Arsenie Boca
PSALMUL 101
Scurtă prezentare: Acest psalm reprezintă o rugăciune a omului suferind.
Este un strigăt către Dumnezeu al celui doborât de boală, de febră,
care, in necazuri fîind, trebuie să suporte și uneltirile vrăjmașilor
săi. O tradiție creștină veche atribuie acest psalm rugăciunii lui
Hristos, rostită în vremea Sfintelor Patimi. Aceasta este rugăciunea
săracului cand se mâhnește și înaintea Domnului își pune gândurile sale;
este potrivită oricărui om care se luptă cu felurite primejdii.
(Fericitul Teodoret al Kirului).
Prin „sărac" trebuie să înțelegem pe omul care are trebuință de ajutor
de la Dumnezeu (Cuviosul Eftimie Zigabenul). Sfinții Părinți văd
semănate în această cântare davidiană mai multe profeții despre Hristos.
Este corect ca acest psalm să fie încadrat în rândul celor
penitențiali, deoarece personajul central recunoaște că suferă din cauza
păcatelor sale.
Cuvinte cheie: boală, suferință, uneltiri ale vrăjmașilor, scăpare din primejdii.
împărțire: lamentare cu privire la suferința proprie (v. 1-13);
lamentare cu privire la suferința întregului popor credincios și a
cetății Sionului (v. 14- 24); Domnul este invocat ca ajutor tare și
împlinitor al celor ce țin de sfârșitul veacurilor (v. 25-29).
Strigare aici nu numește intensitatea glasului, ci dispoziția minții (Sf. loan Gură de Aur).
Primul verset al psalmului: Doamne, auzi rugăciunea mea, și strigarea
mea la Tine să ajungă!" (Psalm 101,1) dezvăluie și tema centrală a
acestei creații davidiene.
Prin „strigare", Sfinții Părinți înțeleg rugăciunea care se face cu
mintea din inimă, spre deosebire de rugăciunea care se face doar verbal.
Părintele Arsenie Boca în binecuvântatele sale tâlcuiri și predici,
subliniază că aici este vorba mai degrabă de o strigare a conștiinței.
„întoarcerea feței” la care face referire versetul al doilea al
psalmului (Psalm 101,2} este o aluzie la un obicei vechi al celor
necredincioși care se întorceau cu spatele pentru a nu auzi sau vedea
pe oamenii credincioși in timpul când se roagă.
Versetele următoare (Psalm 101,3-8) abundă in figuri de stil, menite să
sublinieze gradul înaintat de suferință al celui care Il cheamă pe
Dumnezeu prin rugăciune. Stihurile în care se pomenește de atacuri ale
vrăjmașilor asupra celui suferind (Psalm 101,9-10) fac referire la
„cenușa ce ține loc de pâine și lacrimile (plânsul) care țin loc de
băutură".
Aceste versete sunt tâlcuite de Sfinții Părinți astfel: „toate oasele
omului se fac unul; sau toate gândurile omului se fac unul după
Dumnezeu. Căci, alipindu-se de carne, aceasta se înduhovnicește, urmând
gândului celui după Dumnezeu. Și dacă se naște în inima lui bucuria
Duhului, aceasta hrănește sufletul și îngrașă trupul și le întărește pe
amândouă, încât nu se mai moleșesc și nu mai slăbesc în putere [...].
Unul ca acesta vine degrabă la puținătatea hranei și a băuturii. Căci
lacrimile i se fac lui Pâine. Și așa ajunge să se hrănească cu Duhul
Sfânt" .
Preacuviosul Părinte Arsenie Boca, în memorabila prelegere
„încercările", publicată în Cărarea împărăției, subliniază că David
însuși a renunțat la tronul ferecat cu aur pentru a se îmbrăca cu sac și
a se așeza plângând, pe cenușă.
în vremea pocăinței lui David, cenușa i-a fost hrană la propriu.
„Sfântul Ardealului" arată aici că suferința este pentru creștin un mare
pedagog: Cu cât cineva stă mai sus pe scara răspunderilor obștești, cu
atât îi poartă și Dumnezeu o iubire și o grijă mai mare… |
Adevăr Divin
