pag. 44-45
Iar înțelegerea greșită de
către părinți a acestei terminologii a devenit atât caraghioasă, cât și
tristă, așa cum arată o altă situație povestită de Ole: ”În cea de a
treia zi de școală, acum câțiva ani, părinții dintr-o familie nou-venită
la școala noastră au cerut să se întâlnească cu mine pentru că erau
îngrijorați de «o situație gravă de agresiune», din grădinița noastră.
M-am alarmat și i-am invitat imediat să discutăm. Agresiune la
grădinița?. Mi-am scos agenda și m-am așezat atent să-i ascult. S-a
dovedit că puștiul lor fusese lovit în cap cu o lopățică din plastic
când se juca la groapa de nisip. Îmi dădeam oare seama de ceea ce se
întâmplase? voiau ei să știe. Răspunsul a fost nu. Mai târziu, aveam să
aflu că educatoarea observase incidentul, venise imediat și discutase
separat cu ambii copii implicați. Apoi i-a adus laolaltă, astfel încât
agresorul să-și poată cere scuze, și i-a trimis rapid înapoi la joacă și
i-a urmărit cum se joacă fericiți împreună, până la sfârșitul pauzei.
Cu alte cuvinte, lucrurile s-au rezolvat corespunzător. Dar acești
părinți care se aflau în biroul meu voiau să se ia măsuri. Voiau ca
«teroristul», celălalt copil, să fie mutat în altă clasă, cu toate
consecințele disciplinare care se impuneau. Chiar au sugerat că poate
copilul «cel rău» ar trebui suspendat sau exmatriculat. Copiii erau la
grădiniță și învățau cum să se joace în nisip, sub supravegherea unui
adult. Ce le pot spune unor astfel de oameni?”, întreabă retoric Ole.
”Nici nu știu cu ce să încep măcar.” A reușit să găsească totuși
cuvintele potrivite pentru a le vorbi acestor părinți speciali. Dar
problema persistă în școlile de pretutindeni.
Fără riscuri - la terenul de joacă
Locurile de joacă par să amenințe cu furtuna perfectă - accidente,
răpiri, copii răi -, așa că, dacă te duci azi pe acolo, vei găsi mai
mult ca sigur o grămadă de părinți pregătiți să prevină toate aceste
rele. Noi, americanii, avem o înclinație specială către nararea și
încurajarea jocului, cum a descris-o Pamela Druckerman în Bringing Up
Bebe, în care compară stilul american de creștere a copiilor cu cel
francez. În Franța, joaca autonomă și independentă este foarte
apreciată, astfel încât adulții stau indiferenți sau vorbesc între ei pe
margine. În Statele Unite, stimularea constantă a narației și
încurajarea pot fi epuizante atât pentru părinți, cât și pentru copii și
pot face joaca mai puțin amuzantă, după părerea lui Druckerman.
Când scriitoarea Suzanne Lucas s-a mutat din Philadelphia în Elveția
cu cei doi copilași ai săi, diferența la locul de joacă era uluitoare.
Prima dată când l-a dus pe cel de cinci ani la un loc de joacă elvețian,
ea a fost uluită de echipamente, printre care se numărau și tiroliene,
pentru a merge din pom în pom, plăci din lemn, cuie și ciocane, pentru a
construi căsuțe în pom. Lucas a stat fix sub fiica sa tot timpul,
”stresată la maximum” să o vadă jucându-se cu toate lucrurile acelea
periculoase. Apoi s-a uitat împrejur și a văzut că era singurul părinte
de lângă locul de joacă. ”Nu e vorba că ceilalți părinți stăteau pe o
bancă și citeau o carte”, mi-a spus Lucas. ”Eram SINGURUL părinte de la
locul de joacă.”
Părinții americani și cei care se ocupă de copii sunt implicați
activ în joc - sunt la leagăne, sub scara orizontală, sau pe o parte a
toboganului, cum făceam eu și soțul meu cu Sawyer, cu mâinile pregătite
să-l prindem dacă ar cădea sau să nu cumva să se zgârie. Psihologul
Wendy Mogel scrie despre lecțiile de viață importante care se trag din
încercări și erori, în The Blessing of a Skinned Knee, dar părinții
americani din secolul XXI par să pună semnul egal între o creștere
”bună” sau ”de succes” a copiilor și asigurarea absenței oricărei
dureri,... |