pag. 24-25
Astfel, ego-ul și teribilismul
infantil se dezumflă treptat, pentru a face loc unei anumite smerenii
și dorinței de a progresa în toate domeniile (în familie, la școală și
în viață).
În copilărie
Există riscul ca un copil să se simtă descurajat și doborât de
eșecuri, precum și de confruntarea cu cei egali cu el. Atunci, copilul
poate dezvolta o imagine negativă despre sine și își poate asuma un rol
negativ, acela de Joser” (ratatul), un rol drag americanilor și
japonezilor, două popoare pentru care competiția este regula, iar
reușita este o obligație. Fără a ajunge la această extremă, cei mai
mulți copii dezvoltă o imagine inegală despre ei înșiși, alcătuită din
câteva puncte forte și din numeroase puncte slabe. Atunci când aceste
puncte slabe influențează comunicarea si relația cu ceilalți, copiii
devin inhibați și timizi (de exemplu, situația din Franța indică faptul
că 90% dintre copii sunt inhibați și timizi).
În adolescentă
Timiditatea pare să se dezvolte mai mult în adolescență. Este vorba
despre ”complexul homarului”, descris de Francoise Dolto: adolescentul
devine fragil din cauza transformării lui accelerate, când se produce un
dezechilibru, corpul său și inteligența sa de adult fiind asociate unei
maturități emoționale de copil. Atunci, el se protejează jucând rolul
personajului dur (carapacea de homar) pentru a-și masca
hipervulnerabilitatea (carnea fragedă a crustaceului). Din fericire,
această timiditate se diminuează treptat, până când dispare aproape
complet (de exemplu, doar 10% dintre adulții din Franța își păstrează
timiditatea).
La vârsta adultă
Timpul lucrează așadar în favoarea stimei de sine, întrucât permite
dezvoltarea și instruirea în permanență. Corpul crește, se dezvoltă și
se formează, până când atinge apogeul, în jurul vârstei de 20 de ani,
fie că vorbim de statură și forță sau de inteligență și frumusețe. Dacă
nu aveți încă această vârstă, relaxați-vă! Dacă ați trecut de ea, fără
să fi dobândit o bună stimă de sine, ar trebui să vă întrebați ce v-a
lipsit.
Vârsta de 20 de ani corespunde, grosso modo, trecerii la vârsta
adultă, la viața activă și la independența financiară, materială și
afectivă. Asta înseamnă că stima de sine îngheață în acest punct?
Nicidecum. Fiindcă, dacă părinții încetează să mai fie idealul spre care
aspiră copilul (ceea ce nu este neapărat valabil pentru toată lumea),
acest ideal este interiorizat, iar mecanismul comparației și aprecierii
continuă până la moarte.
Stima de sine - o problemă de echilibru?
Nevoia de stimă de sine, de recunoaștere sau de punere în valoare
este una naturală, ”normală” și sănătoasă, dar, uneori, această nevoie
de stimă de sine ne orbește, ne manipulează și ne face să devenim
orgolioși, îngâmfați. Obsesia pentru imaginea de sine (pozitivă) sau
pentru cum ne vedem pe noi înșine se numește ego. Ego-ul nu este altceva
decât o obsesie pentru imaginea noastră (pozitivă), un fel de ”dorință
de a face o impresie bună”. Rămâne de aflat când... |
Adevăr Divin
