Anatomia melancoliei

pag. 74-75

Nemulțumiri, griji, necazuri etc. Cauze

Nemulțumirea, grijile, necazurile, neplăcerile sau orice alte lucruri care vor produce înrăutățirea stării de spirit, mâhnirea, supărarea și dezorientarea ar putea foarte bine să se rezume la acest apogeu (așezat în mod nepotrivit aici, după modul de apreciere al unora), și cu toate că Aristotel definește în Retorica sa aceste griji la fel cum procedează și cu invidia, impulsul de întrecere etc, tot după tristețe, eu cred că am putea la fel de bine să îi găsim locul în această înșiruire de pasiuni intense. Aceasta deoarece, la fel ca în cazul celorlalte pasiuni, atât cauzele, cât și simptomele acestei boli produc aceleași neajunsuri și sunt în cea mai mare parte însoțite de chin sufletesc și de suferință.
O cauză generală, o cauză permanentă, o nenorocire de nezdruncinat pentru toți oamenii o reprezintă nemulțumirea, grijile, nefericirea. Dacă nu ar exista nicio altă suferință care să afecteze omul în această viață (oare există cineva într-o asemenea situație?), doar gândul îndreptat spre existența acestei nefericiri comune tuturor ar fi îndeajuns să îl facă pe om sătul de viață, să creadă că nu poate fi niciodată în siguranță, ci permanent în pericol, pradă tristeții, mâhnirii și nedreptății. Din primul ceas de viață în această lume, după cum descrie Plinius cu atâta eleganță, ”el se naște cu trupul gol și de la bun început, sloboade un scâncet, apoi este înfășat și legat strâns în legături de pânză, de parcă ar fi un prizonier, fără să aibă vreo scăpare, și tot astfel își continuă întreaga existență până la sfârșitul vieții”.
Lucrețiu îl compară cu un marinar care s-a zbuciumat să iasă la liman, cu trupul despuiat, azvârlit pe țărm în urma unui naufragiu, înfrigurat și nemângâiat, pe un tărâm străin. Nici statutul, nici vârsta, nici categoria căreia îi aparține nu îl poate face să se simtă în siguranță în fața acestei nefericiri comune. ”Un om născut din femeie are o viață scurtă și plină de necazuri”. ”Iar în tot timpul cât carnea stă lipită de el, se va simți nostalgic, iar în tot timpul cât sufletul sălășluiește în el, nu va înceta să plângă.” ”Toate zilele sale sunt triste, iar pribegiile sale, motive de amărăciune si, tot astfel, inima lui nu va cunoaște odihnă în noapte.” ”Tot ce poartă cu el în ființa sa este durere și nefericire a sufletului.” Involuție, evoluție, regres, ieșire din penumbră, în cea mai mare parte se aseamănă. Orbirea ne cuprinde chiar de la început, zbaterea la mijloc, mâhnirea la sfârșit, greșeala e în tot și în toate.
Există zi care să se înalțe deasupra noastră fără să ne aducă o umbră de mâhnire, de grijă sau de suferință? Sau ce dimineață atât de senină și de plăcută ne-a fost dat să trăim care să nu fi fost acoperită de nori înainte de lăsarea serii? Viața noastră este o simplă tentație. Cine poate suporta restriștile ei? Când norocul ne surâde, suntem obraznici și de nesuportat; în fața potrivniciei, a tuturor meandrelor nebunești și nefericite ale destinului, suntem descurajați. Când soarta îmi este potrivnică, îmi doresc să am parte de noroc, iar când norocul îmi surâde, mă tem că nenorocul mă va paște. Ce cale de mijloc s-ar putea descoperi? Unde nu există ispită? Ce condiție a vieții este scutită de ea? înțelepciunea atrage după ea munca, gloria atrage invidia, bogățiile atrag griji, copiii atrag greutăți, plăcerile atrag bolile, repausul atrage sărăcia, toate merg mână în mână, de parcă omul ar fi născut (după cum susțin platoniștii) pentru a fi pedepsit în această viață pentru unele păcate săvârșite într-o altă existență anterioară. Sau, după cum se plânge Pliniu: ”Natura ar putea fi considerată un fel de mamă vitregă mai degrabă decât o mamă pentru noi, având în vedere realitatea care ne înconjoară: existența niciunei creaturi vii nu este atât de fragilă, atât de umbrită de teamă, atât de nebunească, atât de tumultoasă. Doar omul este năpăstuit să aibă parte de invidie, nemulțumire, mâhniri, invidie, ambiție, superstiție”.