pag. 30-31
Este indicat să evităm la
maxim contrarierea copilului, printr-o inversare a așteptărilor: ceea ce
căutăm este să îndepărtăm sancțiunea, oricare ar fi motivele care o
justifică, de teamă ca aceasta să nu provoace reacții nepotrivite. Cel
puțin până când obrăzniciile devin atât de greu de controlat, încât
conduc, în schimb, la o pedeapsă și mai aspră.
Iubirea nu este de ajuns întotdeauna
Ceea ce dezechilibrează raporturile părinți - copii, oricare ar fi
diadele relaționale în cauză (respect/ascultare sau ademenire/dragoste) -
este lipsa de reciprocitate care poate determina aceste raporturi.
Pe modelul relației univoce, fie doar copiii datorează respect și
ascultare, părinții neavând de dat nicio socoteală, fie părinții trebuie
să-și ademenească progenitura pentru a obține ceea ce așteaptă de la
ea. Bineînțeles, există o anumită reciprocitate în aceste interacțiuni
bazate pe ”te iubesc și în schimb mă iubești și tu”, însă aceasta nu ia
totdeauna în calcul diferențele dintre generații și rolurile pe care le
generează filiația.
Iubirea nu este de ajuns, iar analiza cea mai neutră asupra
relațiilor dintre părinți și copii permite obiecția că acestea nu sunt
simetrice: deși sunt susținute de o bază comună de sentimente (iubirea
părintească și filială, duioșia, afecțiunea, încrederea), drepturile și
obligațiile fiecăruia sunt prezente, dar diferite.
Putem cita, de pildă, protecția, educația, grija - în dreptul
da¬toriilor părinților, pe când ascultarea - respectul pot fi așteptate
de la copii. Încrederea și atenția constituie axele proprii ambelor
părți, deși să amintim că acestea se exercită în moduri diferite.
A fi pe placul copilului nu trebuie să constituie în sine o
prioritate în relația educativă. Educația nu trebuie să rimeze cu
seducția. Este, înainte de toate, o chestiune de transmitere:
transmitere de cunoștințe, de reguli de viață, de valori, având ca
sprijin dobândirea cutumelor, a obiceiurilor, a modurilor de funcționare
familială sau școlară, în care se stabilesc limite între ceea ce este
interzis și ceea ce este permis.
Factorii care duc la uzul pedepselor sunt în mod esențial de două
tipuri: elementele conștiente și raționale care pot fi justificate cu
ușurință, căci corespund dimensiunii educative, și elementele mai
subiective și inconștiente, care constituie latura emoțională.
Cele două funcții educative ale pedepselor
Cum răspundem la un comportament neadecvat pentru a evita repetarea
lui sau pentru a limita ”nebuniile” copilului, oricare ar fi
proveniența? Supraîncărcare cu pulsiuni, invidia sau gelozia excesivă,
stângăciile sau intențiile rele... când vine vorba să aplicăm pedepse,
nu întotdeauna ne întrebăm despre ceea ce este până la urmă în joc, și
anume ce considerăm drept o ”prostie”.
Dintr-un punct de vedere educativ, putem trage concluzia că funcția
pedepselor conține două aspecte particulare: acela de indicator al
limitelor și de stimulent negativ.
PEDEAPSA ACȚIONEAZÃ CA UN INDICATOR AL LIMITELOR
Pedeapsa vine să sancționeze încălcarea unei reguli sau făptuirea
(prin acte și/sau cuvinte) a ceva interzis. Oricare ar fi motivele
acestei interdicții (un pericol pentru copil, nerespectarea celorlalți
sau a mediului, atingerea valorilor esențiale pentru familie sau, în
orice caz, ale aceluia care pedepsește), aceasta intervine pentru a face
copilul să înțeleagă că ceea ce a făcut sau a zis nu... |