În așteptarea zorilor de lună

Descriere

In asteptarea zorilor de luna. Versuri, Pr. Constantin Necula - editura Agnos

Versurile cu care se deschide cartea lui C. Valer Necula, ca si multe altele din volum, nu sunt, cum se vor astepta unii cititori, ale unui poet religios in sensul consacrat al sintagmei, cu toate ca in acele retorice bruioane lirice de inceput imaginea Mintuitorului este ubicua, definitorie si definitiva: „Hristos a rupt azi dimineata / piinea / deasupra sentimentelor noastre” (v. ciclul „Aproape poeme”), cum tot asa ne dezvaluie asemenea determinatii „Insomnia” cu care se incheie volumul (datata: 22 august 2005), unde poetul traieste, voluptuos si discret, vecinatatea – prin vegetal – cu sacrul intrupat in simbolul cel mai pur: „M-am lasat intr-adins ingropat in otava, / sa ma pasca oile, / sa trec, prin lapte, spre botul umed / al Mielului”. Si asta dupa ce, intr-un alt poem, marturiseste infrigurarea si tristetea cu care cauta Divinitatea: „Dumnezeule, cit de singur si nestrabatut / de Tine sunt…”.

Este aici urma in al carei caus se petrece framintarea eului liric, asa cum o confirma un catren din ian.-febr. 2009: „Nu-i primavara aceasta care vine. / Ci steaua cruce-n zori se va ivi / si ieslea-n mormint se va ascunde. / Hristos, cu mortii, printre vii”. De altminteri, Prezenta Mintuitorului si a credintei pe care a propavaduit-o, cu tot ceea ce a insemnat invatatura Sa si tesatura ei de semne, este un pretext fecund de meditatie ori de cite ori poetul intilneste si recunoaste aceste stari si simboluri in viata cea de toate zilele: „Marea aceasta este cea / pe care a calcat Hristos. / Uite, vezi, valul acela / mai poarta pietrificati pasii Lui / Si-n aer mai razbate / briza de teama a ucenicilor Sai…”; „Vad icoanele ascunse indaratul / caselor ce-alcatuie o strada”; cum tot pretexte ale reflectiei – pe linga toamna care-i provoaca autorului o stare aparte, cu stropii ei de ploaie si frunzele care cad – sunt starile care vin dinspre livresc, inmultite odata cu lecturile teologice ale formarii academice (cind cautarile si angoasele se amplifica), apoi multe din cele ce sint fragile in concretul de multe ori barbar al vietii de zi cu zi si noapte cu noapte, nefiind ocolite evenimentele istorice, structuri care, contrar unor opinii estetice, n-ar fi nascatoare de poezie (ne amintim, cu placere, cum l-a convertit estetic Goga, cu poezia lui evenimentiala, pe olimpianul Maiorescu).
*
Intr-un atare context, ar fi firesc sa desprindem si alte constante ale acestei poezii, a carei facere si ascundere de ochii lumii dureaza de peste 20 de ani, chiar daca nu pare atit de importanta traditia de la care se revendica poetul si nici daca versurile si poemele sale sunt, prin scriitura lor, congruente cu canonul poetic al zilei. Pentru lirismul lui C. Valer Necula, proba unei critice hirtii de turnesol care sa-i identifice marca nu este insa atit de grabnica si relevanta, caci optiunile sale – axiologic vorbind – nu recunosc decit doua tipuri de poezie: autentica si falsa, id est: kitsch. Probabil la acest mecanism se referea Blaga atunci cind preciza ca poezia adevarata este aceea care rezista la o lectura facuta dis-de-dimineata, pe la ora sase. Iar versurile pe care le comentam acum trec, mai toate, prin aceasta poarta strimta a judecatii de gust si valoare.

De altfel, pentru ca am amintit pe cel ce a scris Luntrea lui Caron, trebuie spus ca atitudinea poetului C. Valer Necula este, de multe ori, blagiana in registrul unei singuratati romantice, consolatoare si productive, dupa cum, alteori, tot atitudinea sa imprumuta accente din pamfletul cioranian (vezi ciclul „Cupola de Cer – boabe de tamiie ridicate fum” sau „Anizocoria – inegalitatea pupilelor”). E drept ca experientele (nu doar) estetice traite de autor n-au putut eluda, in arcul de timp a doua decenii, ispita pastisei ca exercitiu de laborator sau influente venite dinspre zenitul unor spirite poetice, cum tot asa putem banui sau observa, in acelasi siaj al travaliului poetic, faliile culturale din care s-a hranit harul creatorului sau cararile existentiale pe care l-au purtat mintea si pasii.
De la un capat la altul, insa, In asteptarea zorilor de luna isi tese scenariul in orizontul cautarii si aflarii frumusetii, adevarului si – odata cu acestea si mai presus de ele – a iubirii, un pelerinaj facut sub indemnul (obsesie a lui Blaise Pascal) desprins din Cuvintul care tine Cuvintele: „Nu m-ai cauta daca nu m-ai fi gasit”. Iar daca versurile sunt (tran)scrise in stil clasic sau cu vesmintele versului alb, ale sonetului, haikuului sau al altei forme poetice fixe pare, in ultima instanta, nesemnificativ. Cardinala este substanta poetica, forta cu care emotiile, sentimentele si atitudinile sunt sublimate in izbinzi estetice, discursul poetic al lui C. Valer Necula avind, finalmente, ambitia, ca sa nu spunem orgoliul, de a turna lichidul reflectiei lirice in potirul formei gnomice. Caci, dupa ce uzeaza de ea aleatoriu, amintind uneori de aceeasi marca stilistica cioraniana, aceasta din urma structura, cea a aforismului sau fragmentului suficient siesi, ajunge sa fie cronotopul sau matrita ultimelor cicluri de poeme: „Incercanari – noptile”, „Anizocoria (inegalitatea pupilelor)”.

Frumusetea si adevarul nu sunt, pentru C. Valer Necula, intr-o „dezbinare fericita”, asa cum spunea Heidegger intr-un comentariu asupra lecturilor platoniene ale lui Nietzsche, iar iubirea – care, prin crestinism, a devenit mai puternica si a capatat suprematie in fata frumosului – are in versurile sale doua valente complementare, cu energii reciproce de maxima potentare. Mai intii vom intilni frumosul viului de care este atras, fascinat si tulburat poetul si care, ca si la Platon, e afin si se contopeste cu iubirea (ca in Phaidros sau alte dialoguri). Este treapta frumusetii corpului, despre care imaginarul poetului marturiseste, in episoade confesive ce exprima totdeauna exultatii erotice, si nu care tin de sexualitate: „Mi-e atit de dor de tine, / Ca-mi vine uneori / sa-mi sarut miinile / care te-au mingiiat, / iar alteori buzele / care te-au sarutat” („Aproape poeme”); „Iubito, / M-as fi vrut aseara nisip / fierbinte / sub picioarele tale” („Aproape poezii”); pentru ca acelasi frumos sa atinga altitudinea ideii: „Miinile tale, / ca aripi de abur / peste pleoapele mele. / Rascolindu-le nesomnul, / Nesomnul ce-a fost lacrima, / Abur de aripa peste inima ta…”; „Ca o despletire de plingeri, / Ochii tai mi-arunca jar in / catuia rugaciunii…” („Incercanari”).

Odata cu o atare forma de iubire si prin ea, poezia lui C. Valer Necula exprima totodata, in toata splendoarea ei omenesti, prea omenesti, iubirea crestineasca, acea Agape prin care razbate luminoasa si senina iubirea lui Hristos pentru oameni. Intr-o asemenea stare de frumusete, imi place, insa, sa vad si sa simt in C. Valer Necula si un poet de Duminica, unul care scrie stapinit de o convingere comunitara similara cu a celui ce a meditat la Dimensiunea romaneasca a existentei: „Dincolo de Dumnezeu, totul e ramas provizoriu in neamul acesta”. De aici, cred, atitudinea existentiala (si) a preotului-dascal Necula de a incerca sa ridice rangul ontic al unui spatiu in care, discret si umil, vietuieste omul s(e)cund, marginal si marginalizat, acel „om de baraca”, spre a folosi expresia lui Romeo Petrasciuc, poetul cu care a dialogat nonconformist despre asa-numita indumnezeire a maidanului.
Un poet de Ziua a 7-a si pentru ca versurile autorului – poetul-preot sau preotul-poet, e acelasi lucru – pot fi duhovnicul cel mai persuasiv pentru recuperarea sensului religios indeosebi al zilei de Duminica, o zi despre care C. Necula scrie de o vreme in Sibiu 100% (publicatie gratuita cu, se pare, cel mai mare tiraj din Rominia), sub o rubrica frumos intitulata „Cuvintul ortodox de Duminica”.

Organizata deloc intimplator pe sase cicluri, aceasta godotiana asteptare a zorilor de luna – prin elogiul pe care-l aduce re-cunoasterii si regasirii noastre in relatia cu Dumnezeu, cu ziua de Duminica, cu sacrul incuibat in profanul cel de toate zilele – este, in cele din urma, spovedania sincera (sintagma atinsa cumva de pleonasm, daca n-am fi in regatul poeziei) a unui spirit poetic in incercarea de-a trece, fara prihana, hotarul celei de-a opta zi, „ziua cea neinserata”, ajutat de un crez atit de simplu si pur formulat, intre altii, de Al. Philippide: „M-atirn de tine, Poezie, / ca un copil de poala mumii, ­/ Sa trec cu tine puntea humii, / Spre insula de vesnicie”.

Ion DUR

Descriere

In asteptarea zorilor de luna. Versuri, Pr. Constantin Necula - editura Agnos

Versurile cu care se deschide cartea lui C. Valer Necula, ca si multe altele din volum, nu sunt, cum se vor astepta unii cititori, ale unui poet religios in sensul consacrat al sintagmei, cu toate ca in acele retorice bruioane lirice de inceput imaginea Mintuitorului este ubicua, definitorie si definitiva: „Hristos a rupt azi dimineata / piinea / deasupra sentimentelor noastre” (v. ciclul „Aproape poeme”), cum tot asa ne dezvaluie asemenea determinatii „Insomnia” cu care se incheie volumul (datata: 22 august 2005), unde poetul traieste, voluptuos si discret, vecinatatea – prin vegetal – cu sacrul intrupat in simbolul cel mai pur: „M-am lasat intr-adins ingropat in otava, / sa ma pasca oile, / sa trec, prin lapte, spre botul umed / al Mielului”. Si asta dupa ce, intr-un alt poem, marturiseste infrigurarea si tristetea cu care cauta Divinitatea: „Dumnezeule, cit de singur si nestrabatut / de Tine sunt…”.

Este aici urma in al carei caus se petrece framintarea eului liric, asa cum o confirma un catren din ian.-febr. 2009: „Nu-i primavara aceasta care vine. / Ci steaua cruce-n zori se va ivi / si ieslea-n mormint se va ascunde. / Hristos, cu mortii, printre vii”. De altminteri, Prezenta Mintuitorului si a credintei pe care a propavaduit-o, cu tot ceea ce a insemnat invatatura Sa si tesatura ei de semne, este un pretext fecund de meditatie ori de cite ori poetul intilneste si recunoaste aceste stari si simboluri in viata cea de toate zilele: „Marea aceasta este cea / pe care a calcat Hristos. / Uite, vezi, valul acela / mai poarta pietrificati pasii Lui / Si-n aer mai razbate / briza de teama a ucenicilor Sai…”; „Vad icoanele ascunse indaratul / caselor ce-alcatuie o strada”; cum tot pretexte ale reflectiei – pe linga toamna care-i provoaca autorului o stare aparte, cu stropii ei de ploaie si frunzele care cad – sunt starile care vin dinspre livresc, inmultite odata cu lecturile teologice ale formarii academice (cind cautarile si angoasele se amplifica), apoi multe din cele ce sint fragile in concretul de multe ori barbar al vietii de zi cu zi si noapte cu noapte, nefiind ocolite evenimentele istorice, structuri care, contrar unor opinii estetice, n-ar fi nascatoare de poezie (ne amintim, cu placere, cum l-a convertit estetic Goga, cu poezia lui evenimentiala, pe olimpianul Maiorescu).
*
Intr-un atare context, ar fi firesc sa desprindem si alte constante ale acestei poezii, a carei facere si ascundere de ochii lumii dureaza de peste 20 de ani, chiar daca nu pare atit de importanta traditia de la care se revendica poetul si nici daca versurile si poemele sale sunt, prin scriitura lor, congruente cu canonul poetic al zilei. Pentru lirismul lui C. Valer Necula, proba unei critice hirtii de turnesol care sa-i identifice marca nu este insa atit de grabnica si relevanta, caci optiunile sale – axiologic vorbind – nu recunosc decit doua tipuri de poezie: autentica si falsa, id est: kitsch. Probabil la acest mecanism se referea Blaga atunci cind preciza ca poezia adevarata este aceea care rezista la o lectura facuta dis-de-dimineata, pe la ora sase. Iar versurile pe care le comentam acum trec, mai toate, prin aceasta poarta strimta a judecatii de gust si valoare.

De altfel, pentru ca am amintit pe cel ce a scris Luntrea lui Caron, trebuie spus ca atitudinea poetului C. Valer Necula este, de multe ori, blagiana in registrul unei singuratati romantice, consolatoare si productive, dupa cum, alteori, tot atitudinea sa imprumuta accente din pamfletul cioranian (vezi ciclul „Cupola de Cer – boabe de tamiie ridicate fum” sau „Anizocoria – inegalitatea pupilelor”). E drept ca experientele (nu doar) estetice traite de autor n-au putut eluda, in arcul de timp a doua decenii, ispita pastisei ca exercitiu de laborator sau influente venite dinspre zenitul unor spirite poetice, cum tot asa putem banui sau observa, in acelasi siaj al travaliului poetic, faliile culturale din care s-a hranit harul creatorului sau cararile existentiale pe care l-au purtat mintea si pasii.
De la un capat la altul, insa, In asteptarea zorilor de luna isi tese scenariul in orizontul cautarii si aflarii frumusetii, adevarului si – odata cu acestea si mai presus de ele – a iubirii, un pelerinaj facut sub indemnul (obsesie a lui Blaise Pascal) desprins din Cuvintul care tine Cuvintele: „Nu m-ai cauta daca nu m-ai fi gasit”. Iar daca versurile sunt (tran)scrise in stil clasic sau cu vesmintele versului alb, ale sonetului, haikuului sau al altei forme poetice fixe pare, in ultima instanta, nesemnificativ. Cardinala este substanta poetica, forta cu care emotiile, sentimentele si atitudinile sunt sublimate in izbinzi estetice, discursul poetic al lui C. Valer Necula avind, finalmente, ambitia, ca sa nu spunem orgoliul, de a turna lichidul reflectiei lirice in potirul formei gnomice. Caci, dupa ce uzeaza de ea aleatoriu, amintind uneori de aceeasi marca stilistica cioraniana, aceasta din urma structura, cea a aforismului sau fragmentului suficient siesi, ajunge sa fie cronotopul sau matrita ultimelor cicluri de poeme: „Incercanari – noptile”, „Anizocoria (inegalitatea pupilelor)”.

Frumusetea si adevarul nu sunt, pentru C. Valer Necula, intr-o „dezbinare fericita”, asa cum spunea Heidegger intr-un comentariu asupra lecturilor platoniene ale lui Nietzsche, iar iubirea – care, prin crestinism, a devenit mai puternica si a capatat suprematie in fata frumosului – are in versurile sale doua valente complementare, cu energii reciproce de maxima potentare. Mai intii vom intilni frumosul viului de care este atras, fascinat si tulburat poetul si care, ca si la Platon, e afin si se contopeste cu iubirea (ca in Phaidros sau alte dialoguri). Este treapta frumusetii corpului, despre care imaginarul poetului marturiseste, in episoade confesive ce exprima totdeauna exultatii erotice, si nu care tin de sexualitate: „Mi-e atit de dor de tine, / Ca-mi vine uneori / sa-mi sarut miinile / care te-au mingiiat, / iar alteori buzele / care te-au sarutat” („Aproape poeme”); „Iubito, / M-as fi vrut aseara nisip / fierbinte / sub picioarele tale” („Aproape poezii”); pentru ca acelasi frumos sa atinga altitudinea ideii: „Miinile tale, / ca aripi de abur / peste pleoapele mele. / Rascolindu-le nesomnul, / Nesomnul ce-a fost lacrima, / Abur de aripa peste inima ta…”; „Ca o despletire de plingeri, / Ochii tai mi-arunca jar in / catuia rugaciunii…” („Incercanari”).

Odata cu o atare forma de iubire si prin ea, poezia lui C. Valer Necula exprima totodata, in toata splendoarea ei omenesti, prea omenesti, iubirea crestineasca, acea Agape prin care razbate luminoasa si senina iubirea lui Hristos pentru oameni. Intr-o asemenea stare de frumusete, imi place, insa, sa vad si sa simt in C. Valer Necula si un poet de Duminica, unul care scrie stapinit de o convingere comunitara similara cu a celui ce a meditat la Dimensiunea romaneasca a existentei: „Dincolo de Dumnezeu, totul e ramas provizoriu in neamul acesta”. De aici, cred, atitudinea existentiala (si) a preotului-dascal Necula de a incerca sa ridice rangul ontic al unui spatiu in care, discret si umil, vietuieste omul s(e)cund, marginal si marginalizat, acel „om de baraca”, spre a folosi expresia lui Romeo Petrasciuc, poetul cu care a dialogat nonconformist despre asa-numita indumnezeire a maidanului.
Un poet de Ziua a 7-a si pentru ca versurile autorului – poetul-preot sau preotul-poet, e acelasi lucru – pot fi duhovnicul cel mai persuasiv pentru recuperarea sensului religios indeosebi al zilei de Duminica, o zi despre care C. Necula scrie de o vreme in Sibiu 100% (publicatie gratuita cu, se pare, cel mai mare tiraj din Rominia), sub o rubrica frumos intitulata „Cuvintul ortodox de Duminica”.

Organizata deloc intimplator pe sase cicluri, aceasta godotiana asteptare a zorilor de luna – prin elogiul pe care-l aduce re-cunoasterii si regasirii noastre in relatia cu Dumnezeu, cu ziua de Duminica, cu sacrul incuibat in profanul cel de toate zilele – este, in cele din urma, spovedania sincera (sintagma atinsa cumva de pleonasm, daca n-am fi in regatul poeziei) a unui spirit poetic in incercarea de-a trece, fara prihana, hotarul celei de-a opta zi, „ziua cea neinserata”, ajutat de un crez atit de simplu si pur formulat, intre altii, de Al. Philippide: „M-atirn de tine, Poezie, / ca un copil de poala mumii, ­/ Sa trec cu tine puntea humii, / Spre insula de vesnicie”.

Ion DUR

Descriere

In asteptarea zorilor de luna. Versuri, Pr. Constantin Necula - editura Agnos

Versurile cu care se deschide cartea lui C. Valer Necula, ca si multe altele din volum, nu sunt, cum se vor astepta unii cititori, ale unui poet religios in sensul consacrat al sintagmei, cu toate ca in acele retorice bruioane lirice de inceput imaginea Mintuitorului este ubicua, definitorie si definitiva: „Hristos a rupt azi dimineata / piinea / deasupra sentimentelor noastre” (v. ciclul „Aproape poeme”), cum tot asa ne dezvaluie asemenea determinatii „Insomnia” cu care se incheie volumul (datata: 22 august 2005), unde poetul traieste, voluptuos si discret, vecinatatea – prin vegetal – cu sacrul intrupat in simbolul cel mai pur: „M-am lasat intr-adins ingropat in otava, / sa ma pasca oile, / sa trec, prin lapte, spre botul umed / al Mielului”. Si asta dupa ce, intr-un alt poem, marturiseste infrigurarea si tristetea cu care cauta Divinitatea: „Dumnezeule, cit de singur si nestrabatut / de Tine sunt…”.

Este aici urma in al carei caus se petrece framintarea eului liric, asa cum o confirma un catren din ian.-febr. 2009: „Nu-i primavara aceasta care vine. / Ci steaua cruce-n zori se va ivi / si ieslea-n mormint se va ascunde. / Hristos, cu mortii, printre vii”. De altminteri, Prezenta Mintuitorului si a credintei pe care a propavaduit-o, cu tot ceea ce a insemnat invatatura Sa si tesatura ei de semne, este un pretext fecund de meditatie ori de cite ori poetul intilneste si recunoaste aceste stari si simboluri in viata cea de toate zilele: „Marea aceasta este cea / pe care a calcat Hristos. / Uite, vezi, valul acela / mai poarta pietrificati pasii Lui / Si-n aer mai razbate / briza de teama a ucenicilor Sai…”; „Vad icoanele ascunse indaratul / caselor ce-alcatuie o strada”; cum tot pretexte ale reflectiei – pe linga toamna care-i provoaca autorului o stare aparte, cu stropii ei de ploaie si frunzele care cad – sunt starile care vin dinspre livresc, inmultite odata cu lecturile teologice ale formarii academice (cind cautarile si angoasele se amplifica), apoi multe din cele ce sint fragile in concretul de multe ori barbar al vietii de zi cu zi si noapte cu noapte, nefiind ocolite evenimentele istorice, structuri care, contrar unor opinii estetice, n-ar fi nascatoare de poezie (ne amintim, cu placere, cum l-a convertit estetic Goga, cu poezia lui evenimentiala, pe olimpianul Maiorescu).
*
Intr-un atare context, ar fi firesc sa desprindem si alte constante ale acestei poezii, a carei facere si ascundere de ochii lumii dureaza de peste 20 de ani, chiar daca nu pare atit de importanta traditia de la care se revendica poetul si nici daca versurile si poemele sale sunt, prin scriitura lor, congruente cu canonul poetic al zilei. Pentru lirismul lui C. Valer Necula, proba unei critice hirtii de turnesol care sa-i identifice marca nu este insa atit de grabnica si relevanta, caci optiunile sale – axiologic vorbind – nu recunosc decit doua tipuri de poezie: autentica si falsa, id est: kitsch. Probabil la acest mecanism se referea Blaga atunci cind preciza ca poezia adevarata este aceea care rezista la o lectura facuta dis-de-dimineata, pe la ora sase. Iar versurile pe care le comentam acum trec, mai toate, prin aceasta poarta strimta a judecatii de gust si valoare.

De altfel, pentru ca am amintit pe cel ce a scris Luntrea lui Caron, trebuie spus ca atitudinea poetului C. Valer Necula este, de multe ori, blagiana in registrul unei singuratati romantice, consolatoare si productive, dupa cum, alteori, tot atitudinea sa imprumuta accente din pamfletul cioranian (vezi ciclul „Cupola de Cer – boabe de tamiie ridicate fum” sau „Anizocoria – inegalitatea pupilelor”). E drept ca experientele (nu doar) estetice traite de autor n-au putut eluda, in arcul de timp a doua decenii, ispita pastisei ca exercitiu de laborator sau influente venite dinspre zenitul unor spirite poetice, cum tot asa putem banui sau observa, in acelasi siaj al travaliului poetic, faliile culturale din care s-a hranit harul creatorului sau cararile existentiale pe care l-au purtat mintea si pasii.
De la un capat la altul, insa, In asteptarea zorilor de luna isi tese scenariul in orizontul cautarii si aflarii frumusetii, adevarului si – odata cu acestea si mai presus de ele – a iubirii, un pelerinaj facut sub indemnul (obsesie a lui Blaise Pascal) desprins din Cuvintul care tine Cuvintele: „Nu m-ai cauta daca nu m-ai fi gasit”. Iar daca versurile sunt (tran)scrise in stil clasic sau cu vesmintele versului alb, ale sonetului, haikuului sau al altei forme poetice fixe pare, in ultima instanta, nesemnificativ. Cardinala este substanta poetica, forta cu care emotiile, sentimentele si atitudinile sunt sublimate in izbinzi estetice, discursul poetic al lui C. Valer Necula avind, finalmente, ambitia, ca sa nu spunem orgoliul, de a turna lichidul reflectiei lirice in potirul formei gnomice. Caci, dupa ce uzeaza de ea aleatoriu, amintind uneori de aceeasi marca stilistica cioraniana, aceasta din urma structura, cea a aforismului sau fragmentului suficient siesi, ajunge sa fie cronotopul sau matrita ultimelor cicluri de poeme: „Incercanari – noptile”, „Anizocoria (inegalitatea pupilelor)”.

Frumusetea si adevarul nu sunt, pentru C. Valer Necula, intr-o „dezbinare fericita”, asa cum spunea Heidegger intr-un comentariu asupra lecturilor platoniene ale lui Nietzsche, iar iubirea – care, prin crestinism, a devenit mai puternica si a capatat suprematie in fata frumosului – are in versurile sale doua valente complementare, cu energii reciproce de maxima potentare. Mai intii vom intilni frumosul viului de care este atras, fascinat si tulburat poetul si care, ca si la Platon, e afin si se contopeste cu iubirea (ca in Phaidros sau alte dialoguri). Este treapta frumusetii corpului, despre care imaginarul poetului marturiseste, in episoade confesive ce exprima totdeauna exultatii erotice, si nu care tin de sexualitate: „Mi-e atit de dor de tine, / Ca-mi vine uneori / sa-mi sarut miinile / care te-au mingiiat, / iar alteori buzele / care te-au sarutat” („Aproape poeme”); „Iubito, / M-as fi vrut aseara nisip / fierbinte / sub picioarele tale” („Aproape poezii”); pentru ca acelasi frumos sa atinga altitudinea ideii: „Miinile tale, / ca aripi de abur / peste pleoapele mele. / Rascolindu-le nesomnul, / Nesomnul ce-a fost lacrima, / Abur de aripa peste inima ta…”; „Ca o despletire de plingeri, / Ochii tai mi-arunca jar in / catuia rugaciunii…” („Incercanari”).

Odata cu o atare forma de iubire si prin ea, poezia lui C. Valer Necula exprima totodata, in toata splendoarea ei omenesti, prea omenesti, iubirea crestineasca, acea Agape prin care razbate luminoasa si senina iubirea lui Hristos pentru oameni. Intr-o asemenea stare de frumusete, imi place, insa, sa vad si sa simt in C. Valer Necula si un poet de Duminica, unul care scrie stapinit de o convingere comunitara similara cu a celui ce a meditat la Dimensiunea romaneasca a existentei: „Dincolo de Dumnezeu, totul e ramas provizoriu in neamul acesta”. De aici, cred, atitudinea existentiala (si) a preotului-dascal Necula de a incerca sa ridice rangul ontic al unui spatiu in care, discret si umil, vietuieste omul s(e)cund, marginal si marginalizat, acel „om de baraca”, spre a folosi expresia lui Romeo Petrasciuc, poetul cu care a dialogat nonconformist despre asa-numita indumnezeire a maidanului.
Un poet de Ziua a 7-a si pentru ca versurile autorului – poetul-preot sau preotul-poet, e acelasi lucru – pot fi duhovnicul cel mai persuasiv pentru recuperarea sensului religios indeosebi al zilei de Duminica, o zi despre care C. Necula scrie de o vreme in Sibiu 100% (publicatie gratuita cu, se pare, cel mai mare tiraj din Rominia), sub o rubrica frumos intitulata „Cuvintul ortodox de Duminica”.

Organizata deloc intimplator pe sase cicluri, aceasta godotiana asteptare a zorilor de luna – prin elogiul pe care-l aduce re-cunoasterii si regasirii noastre in relatia cu Dumnezeu, cu ziua de Duminica, cu sacrul incuibat in profanul cel de toate zilele – este, in cele din urma, spovedania sincera (sintagma atinsa cumva de pleonasm, daca n-am fi in regatul poeziei) a unui spirit poetic in incercarea de-a trece, fara prihana, hotarul celei de-a opta zi, „ziua cea neinserata”, ajutat de un crez atit de simplu si pur formulat, intre altii, de Al. Philippide: „M-atirn de tine, Poezie, / ca un copil de poala mumii, ­/ Sa trec cu tine puntea humii, / Spre insula de vesnicie”.

Ion DUR

Descriere

In asteptarea zorilor de luna. Versuri, Pr. Constantin Necula - editura Agnos

Versurile cu care se deschide cartea lui C. Valer Necula, ca si multe altele din volum, nu sunt, cum se vor astepta unii cititori, ale unui poet religios in sensul consacrat al sintagmei, cu toate ca in acele retorice bruioane lirice de inceput imaginea Mintuitorului este ubicua, definitorie si definitiva: „Hristos a rupt azi dimineata / piinea / deasupra sentimentelor noastre” (v. ciclul „Aproape poeme”), cum tot asa ne dezvaluie asemenea determinatii „Insomnia” cu care se incheie volumul (datata: 22 august 2005), unde poetul traieste, voluptuos si discret, vecinatatea – prin vegetal – cu sacrul intrupat in simbolul cel mai pur: „M-am lasat intr-adins ingropat in otava, / sa ma pasca oile, / sa trec, prin lapte, spre botul umed / al Mielului”. Si asta dupa ce, intr-un alt poem, marturiseste infrigurarea si tristetea cu care cauta Divinitatea: „Dumnezeule, cit de singur si nestrabatut / de Tine sunt…”.

Este aici urma in al carei caus se petrece framintarea eului liric, asa cum o confirma un catren din ian.-febr. 2009: „Nu-i primavara aceasta care vine. / Ci steaua cruce-n zori se va ivi / si ieslea-n mormint se va ascunde. / Hristos, cu mortii, printre vii”. De altminteri, Prezenta Mintuitorului si a credintei pe care a propavaduit-o, cu tot ceea ce a insemnat invatatura Sa si tesatura ei de semne, este un pretext fecund de meditatie ori de cite ori poetul intilneste si recunoaste aceste stari si simboluri in viata cea de toate zilele: „Marea aceasta este cea / pe care a calcat Hristos. / Uite, vezi, valul acela / mai poarta pietrificati pasii Lui / Si-n aer mai razbate / briza de teama a ucenicilor Sai…”; „Vad icoanele ascunse indaratul / caselor ce-alcatuie o strada”; cum tot pretexte ale reflectiei – pe linga toamna care-i provoaca autorului o stare aparte, cu stropii ei de ploaie si frunzele care cad – sunt starile care vin dinspre livresc, inmultite odata cu lecturile teologice ale formarii academice (cind cautarile si angoasele se amplifica), apoi multe din cele ce sint fragile in concretul de multe ori barbar al vietii de zi cu zi si noapte cu noapte, nefiind ocolite evenimentele istorice, structuri care, contrar unor opinii estetice, n-ar fi nascatoare de poezie (ne amintim, cu placere, cum l-a convertit estetic Goga, cu poezia lui evenimentiala, pe olimpianul Maiorescu).
*
Intr-un atare context, ar fi firesc sa desprindem si alte constante ale acestei poezii, a carei facere si ascundere de ochii lumii dureaza de peste 20 de ani, chiar daca nu pare atit de importanta traditia de la care se revendica poetul si nici daca versurile si poemele sale sunt, prin scriitura lor, congruente cu canonul poetic al zilei. Pentru lirismul lui C. Valer Necula, proba unei critice hirtii de turnesol care sa-i identifice marca nu este insa atit de grabnica si relevanta, caci optiunile sale – axiologic vorbind – nu recunosc decit doua tipuri de poezie: autentica si falsa, id est: kitsch. Probabil la acest mecanism se referea Blaga atunci cind preciza ca poezia adevarata este aceea care rezista la o lectura facuta dis-de-dimineata, pe la ora sase. Iar versurile pe care le comentam acum trec, mai toate, prin aceasta poarta strimta a judecatii de gust si valoare.

De altfel, pentru ca am amintit pe cel ce a scris Luntrea lui Caron, trebuie spus ca atitudinea poetului C. Valer Necula este, de multe ori, blagiana in registrul unei singuratati romantice, consolatoare si productive, dupa cum, alteori, tot atitudinea sa imprumuta accente din pamfletul cioranian (vezi ciclul „Cupola de Cer – boabe de tamiie ridicate fum” sau „Anizocoria – inegalitatea pupilelor”). E drept ca experientele (nu doar) estetice traite de autor n-au putut eluda, in arcul de timp a doua decenii, ispita pastisei ca exercitiu de laborator sau influente venite dinspre zenitul unor spirite poetice, cum tot asa putem banui sau observa, in acelasi siaj al travaliului poetic, faliile culturale din care s-a hranit harul creatorului sau cararile existentiale pe care l-au purtat mintea si pasii.
De la un capat la altul, insa, In asteptarea zorilor de luna isi tese scenariul in orizontul cautarii si aflarii frumusetii, adevarului si – odata cu acestea si mai presus de ele – a iubirii, un pelerinaj facut sub indemnul (obsesie a lui Blaise Pascal) desprins din Cuvintul care tine Cuvintele: „Nu m-ai cauta daca nu m-ai fi gasit”. Iar daca versurile sunt (tran)scrise in stil clasic sau cu vesmintele versului alb, ale sonetului, haikuului sau al altei forme poetice fixe pare, in ultima instanta, nesemnificativ. Cardinala este substanta poetica, forta cu care emotiile, sentimentele si atitudinile sunt sublimate in izbinzi estetice, discursul poetic al lui C. Valer Necula avind, finalmente, ambitia, ca sa nu spunem orgoliul, de a turna lichidul reflectiei lirice in potirul formei gnomice. Caci, dupa ce uzeaza de ea aleatoriu, amintind uneori de aceeasi marca stilistica cioraniana, aceasta din urma structura, cea a aforismului sau fragmentului suficient siesi, ajunge sa fie cronotopul sau matrita ultimelor cicluri de poeme: „Incercanari – noptile”, „Anizocoria (inegalitatea pupilelor)”.

Frumusetea si adevarul nu sunt, pentru C. Valer Necula, intr-o „dezbinare fericita”, asa cum spunea Heidegger intr-un comentariu asupra lecturilor platoniene ale lui Nietzsche, iar iubirea – care, prin crestinism, a devenit mai puternica si a capatat suprematie in fata frumosului – are in versurile sale doua valente complementare, cu energii reciproce de maxima potentare. Mai intii vom intilni frumosul viului de care este atras, fascinat si tulburat poetul si care, ca si la Platon, e afin si se contopeste cu iubirea (ca in Phaidros sau alte dialoguri). Este treapta frumusetii corpului, despre care imaginarul poetului marturiseste, in episoade confesive ce exprima totdeauna exultatii erotice, si nu care tin de sexualitate: „Mi-e atit de dor de tine, / Ca-mi vine uneori / sa-mi sarut miinile / care te-au mingiiat, / iar alteori buzele / care te-au sarutat” („Aproape poeme”); „Iubito, / M-as fi vrut aseara nisip / fierbinte / sub picioarele tale” („Aproape poezii”); pentru ca acelasi frumos sa atinga altitudinea ideii: „Miinile tale, / ca aripi de abur / peste pleoapele mele. / Rascolindu-le nesomnul, / Nesomnul ce-a fost lacrima, / Abur de aripa peste inima ta…”; „Ca o despletire de plingeri, / Ochii tai mi-arunca jar in / catuia rugaciunii…” („Incercanari”).

Odata cu o atare forma de iubire si prin ea, poezia lui C. Valer Necula exprima totodata, in toata splendoarea ei omenesti, prea omenesti, iubirea crestineasca, acea Agape prin care razbate luminoasa si senina iubirea lui Hristos pentru oameni. Intr-o asemenea stare de frumusete, imi place, insa, sa vad si sa simt in C. Valer Necula si un poet de Duminica, unul care scrie stapinit de o convingere comunitara similara cu a celui ce a meditat la Dimensiunea romaneasca a existentei: „Dincolo de Dumnezeu, totul e ramas provizoriu in neamul acesta”. De aici, cred, atitudinea existentiala (si) a preotului-dascal Necula de a incerca sa ridice rangul ontic al unui spatiu in care, discret si umil, vietuieste omul s(e)cund, marginal si marginalizat, acel „om de baraca”, spre a folosi expresia lui Romeo Petrasciuc, poetul cu care a dialogat nonconformist despre asa-numita indumnezeire a maidanului.
Un poet de Ziua a 7-a si pentru ca versurile autorului – poetul-preot sau preotul-poet, e acelasi lucru – pot fi duhovnicul cel mai persuasiv pentru recuperarea sensului religios indeosebi al zilei de Duminica, o zi despre care C. Necula scrie de o vreme in Sibiu 100% (publicatie gratuita cu, se pare, cel mai mare tiraj din Rominia), sub o rubrica frumos intitulata „Cuvintul ortodox de Duminica”.

Organizata deloc intimplator pe sase cicluri, aceasta godotiana asteptare a zorilor de luna – prin elogiul pe care-l aduce re-cunoasterii si regasirii noastre in relatia cu Dumnezeu, cu ziua de Duminica, cu sacrul incuibat in profanul cel de toate zilele – este, in cele din urma, spovedania sincera (sintagma atinsa cumva de pleonasm, daca n-am fi in regatul poeziei) a unui spirit poetic in incercarea de-a trece, fara prihana, hotarul celei de-a opta zi, „ziua cea neinserata”, ajutat de un crez atit de simplu si pur formulat, intre altii, de Al. Philippide: „M-atirn de tine, Poezie, / ca un copil de poala mumii, ­/ Sa trec cu tine puntea humii, / Spre insula de vesnicie”.

Ion DUR