www.FotoMars.ro

Pentru că suntem atât de deştepţi, părinţii mei şi cu mine avem capacitatea de a vedea prin oameni, ca şi când aceştia ar fi făcuţi dintr-un plastic tare, transparent. Ştim cum arată dezbrăcaţi şi putem vedea ritmul disperat în care le funcţionează inimile, sufletele şi intestinele. Dacă cineva vine la mine şi zice: „Hei, care mai e treaba, uriaşule?“, eu pot deja să simt cât este de invidios şi ce eforturi face să-mi intre în graţii, folosind nişte tactici atât de primitive şi de uzate că-mi întoarce stomacul pe dos. Auzi, care mai e treaba! Habar nu au de nimic legat de mine sau de stilul meu de viaţă; şi lumea, vedeţi voi, e plină de astfel de oameni.


Sunt aproape 10 ani de când am ascultat pentru prima oară o poveste de David Sedaris şi ţin minte că m-am oprit din ce făceam pentru că nu mai auzisem niciodată o astfel de voce. Nu mă refer la glas, deşi e la fel de inconfundabil, cât la vocea naraţiunii, o împletire nepereche între dulce şi amărui, între autoironie şi vulnerabilitate. E vocea unui om care te invită să te aşezi lângă el şi să călătoriţi împreună prin viaţă, plini de uimire. Eseurile lui Sedaris sunt despre nimicurile prin care trecem cu toţii – familie, relaţii, momente stranii prin aeroporturi şi cafenele –, dar şi despre cum aceste nimicuri sunt de fapt totul.


Din liceu n-am mai râs de unul singur în public.
Nu pentru că aş fi un sobru, ci din cauza cinismului - defect profesional de jurnalist. Până ce am cumpărat o carte de Sedaris dintr-un aeroport. Şi am început să râd. Un râs fin, autoironic, cu alinturi antropologice. Un râs din care şi înveţi. Vecinul din avion m-a întrebat de ce râd. I-am dat să citească. La sosire a intrat în prima librărie şi a cumpărat un Sedaris.


Pe măsură ce trece în revistă momentele critice ale vieţii sale – mai întâi suferinţa îndurată în copilărie din cauza comportamentului său obsesiv-compulsiv (care includea linsul de întrerupătoare sau număratul paşilor), primele indicii terifiante ale homosexualităţii sale sau unele experienţe cu autostopul care aproape i-au adus moartea – Sedaris merge mai departe decât a făcut-o vreodată, lăsându-i pe cititori muţi de uimire şi provocându-le un râset ce le taie respiraţia în faţa îndrăznelii cu care abordează atât viaţa, cât şi scrisul. Autointitulându-se o persoană „dată naibii“, Sedaris este un satirist talentat cu o abilitate stranie de a recrea dialogul şi de a născoci fantezii.

Cât despre personajele sale, acestea merită toată atenţia: oameni cu trăiri şi prejudecăţi deplorabile, fie ele de natură sexuală sau etnică. Brutal de onest şi genial de elocvent, Sedaris este pozitiv de tonic.


În pielea goală reuşeşte să capteze cititorul într-un mod ameţitor. Sedaris aplică aceeaşi meticulozitate mucalită în viaţă precum o face Charlie Chaplin în Goana după aur. Este o lucrare splendidă.