4341 produse pe stoc
 |
|
 |
 |
|
 |
 |
|
 |
|
 |
|
 |
|
Omul cu două inimi |  » Coperta | Fiind cunoscut
ca un promotor, în meditațiile sale teologice, ca și în cele despre artă, al
conceptului creștin de iconicitate, Caragiu se arată decis să facă din acesta o
cheie hermeneutică unsă să dezlege o anumită lectură creștină a existenței în
ansamblul ei | Afișat de 22454 ori. |
Contact
|
DescriereLa Florin Caragiu vedem o fuziune unică și organică între teologia răsăriteană
(canonică și iconică la sursă, dar adresată de poet pieziș și insolit) și
suprarealism căci ce sunt intimitatea subpământeană și cerul urbanizat,
gesturile revelatorii etc., ca și luciditatea cu care se absoarbe vocabular
nepoetic în liniile de vibrație ale poemului, decât (și) un mod valabil de a
continua azi zestrea lui Gellu Naum? Caragiu are un mod profund metaforic de a
traversa lumea (ziua) nu pentru că poetizează, ci pentru că la el metaforicul
e un vehicul al metanoicului. Metafora aici nu e numai sens al culturii, ci cult
al sensului soteriologic al vieții. Iată un poet din altă lume care scrie pe
limba și mai ales dialogând cu veacul lui. Chris Tănăsescu (MARGENTO
Călător pe tărâmul accidentat al cuvintelor, Florin Caragiu este
poetul pașilor mici și al cutelor de sens fin încrețite. Întâmplările pe care le
descrie sunt, cum însuși spune, micile întâmplări ale absenței. Fiind cunoscut
ca un promotor, în meditațiile sale teologice, ca și în cele despre artă, al
conceptului creștin de iconicitate, Caragiu se arată decis să facă din acesta o
cheie hermeneutică unsă să dezlege o anumită lectură creștină a existenței în
ansamblul ei. Lectura iconică diferă de o lectură simbolică. Aspectul merită
subliniat, întrucât de aici se trimite un semnal important referitor la noutatea
intenției de adâncime ce motivează și animă aceste scrieri. Se cunosc prea bine
riscurile unui simbolism poetic religios practicat fără discernământ. Nu e de
insistat asupra lor. Imanența este sacrificată transcendenței ca Idee sau este
orientată tendențios și rigid într-o direcție ce suferă de univocitate și care
cunoaște până la urmă un proces de eroziune figurativă, explicabilă prin falsa
măreție a unui alegorism facil. Tropismul iconic aspiră, însă, să corecteze
această polarizare simbolicistă. Iconicitatea valorifică prioritar privirea
de sus în jos, în temeiul kenozei hristice. Lucrurile ajung să fie privite și
înțelese în ele și pentru ele însele și astfel încep să cumuleze dimensiune,
greutate semnificativă și consistență interioară, totul fiind, mai nou, un punct
de plecare și de sosire pentru valențele empatiei, dar și pentru ionizarea
negativă a stărilor, lovite de sentimentul înstrăinării. Natura încetează să fie
concepută doar ca un semn transparent al transcendenței, ca un nivel mecanic și
arbitrar de semnificare, de pe care se șterg aproape total urmele unei tragedii
imanente. Prin urmare, ecuația lui A FI se complică; micile existențe
necuvântătoare, dar și existența de ordin extrauman în general, imediat tangentă
cu făptura ce suferă, ocupă acum cu vigoare prim-planurile, astfel încât nu
putem să nu observăm că până și mișcările trupului sunt asumate cu un fel de
conștiință discretă a autonomiei lor în raport cu spiritul ce le locuiește.
Concesia făcută de poet simțului existențial al alterității, în orice formă s-ar
manifesta aceasta, este maximă și are drept primă consecință ștergerea opoziției
mai degrabă teoretice dintre spirit și viață. Pneuma și psyche devin solidare,
logica antagonismului pare că ia sfârșit, Hristos este bucuria tuturor...
Părintele Ghelasie de la Frăsinei, un mare iubitor de natură și deslușitor
al tainelor ei, afirma în același sens că Logosul locuiește ubicuu lumea, căreia
îi vorbește, pentru a i se răspunde de către fiecare, în felul lui, cu un chip
și cu un glas propriu și unic, așa cum i-a fost dat dintru Origine. Creația este
o polifonie de glasuri și de răspunsuri vii, care vin de pretutindeni, fapt
pentru care postulatul indeterminării fecunde, ce nu știe să traseze granițe
între însuflețit și neînsuflețit, marchează decisiv atât emoția artistică, cu
atenția ei liber flotantă, NESITUATĂ, cât și acea modalitate de a face teologie
creștină în deplin acord cu o afirmație evanghelică încredințându-ne că toată
făptura SUSPINĂ după Înviere. Nu putem să nu deslușim aici și un leibnizianism
de fond al viziunii, pe care se întemeiază intropatia iconică. Poetul știe
să mute perspectiva în interiorul unui lucru minuscul și de acolo să privească
spre lumea din afară, lăsând liber să crească acest orizont lăuntric al
alterității fascinante, până la un punct. Se nasc de aici acorduri cromatice și
chiar structuri atonale, dar de un atonalism blând, ce aspiră spre autodepășire
și care pare că exersează continuu, deși imperfect, calea spre acel raport
tradițional cu universul sentimentului durabil, modulabil în cheie majoră sau
minoră. Ascultând zumzetul albinelor, Yehudi Menuhin își exprimă la rândul lui
perplexitatea față de continua căutare a sunetului potrivit, a acordului complex
de care dau dovadă aceste viețuitoare. Prezentăm câteva fragmente elocvente
culese din poemele semnate de Florin Caragiu: și te-ai întors/ spre vrabia
intrată pe geam/ cu sentimentul că tot ceea ce ea/ a văzut nu ți-e străin. și,
totuși, e o vreme de a întâmpina/ nisipul mișcător al feței; cormorani vor
înfige pliscuri de-argint/ în ape-mpletite / ești o flacără întinsă pe trup /
de cuțitul dimineții; iar trupul tău/ împrăștiat în țărână distanțele
spulberă-ncet; stăm cu genunchii la piept clipa/ înaintează în noi; dacă
nu mai poți trage spațiul afară/ din tine, lasă-l să crească; semn că între
ochiul drept și cel stâng / e o punte ce scârțiie sub lumile/ urnite din loc;
o parte din umbră o vei păstra,/ alta ți se va lua.... Cu precădere se
cere reținut faptul că o poetică întemeiată pe ideea fecundă de iconicitate
respinge ceea ce am putea numi falsele idealizări. Nu-i deloc întâmplător faptul
că marile idealizări obosesc percepția, obosesc ochiul, ca după o grea luptă
purtată pe teren ideomotric. Paradoxal, cu cât imaginea smulsă spre înălțimi e
mai detașată de pământ, cu atât oboseala musculară pe care ea o generează e mai
mare și cu atât un fel de astenie a fundului de ochi se instalează morbid,
făcând ca acuitatea vizuală, ca și cea afectivă, să scadă... Aceasta-i o
constatare de maximă importanță pentru a înțelege, cu întreaga lor semnificație,
ansamblul de operații nervoase pe cât de discrete, pe atât de acute și de
perseverative, ce subîntind o astfel de idealizare mentală, un astfel de
mecanism cu efect asteniform, desigur, nerecunoscut oficial ca atare, dar care
în realitate este fără doar și poate un mare consumator de energie la nivel
nervos. Adevăratul profil al unei idei e dat în felul cum aceasta se
realizează subliminal. Cum se impune o idee? Cum se frământă mușchiul ocular,
cum se compun sau se ignoră reciproc în lăuntrul lui forțele adverse, ne putem
întreba... Prin ce stări trece ideomotricitatea la acest nivel, cum se mișcă
gândul încarnat, cum se face alegerea? E aici, ÎN MIEZUL NERVILOR implicată,
încă, tot un fel de luptă severă pentru existență, iar dacă da, atunci suntem
liberi să înțelegem că arma ei este zbaterea nervoasă, reflexul sistemic de
smulgere și de separare, acea morbidă secusă psiho-fizică ce generează și
întreține segregarea ideilor?... În acest caz, suntem îndreptățiți să vorbim de
un idealism fals și de o noutate care nu se confirmă, fiind doar una
declarativă, dat fiind că adevărul de sub mască e însăși imensa oboseală
nervoasă. Ea trădează faptul că aici s-a dat o luptă, s-au ciocnit forțe de
aceeași natură și care rămân de aceeași natură, chiar și atunci când una
învinge, și mai ales pentru că una se presupune că a învins. Nici o lume cu
adevărat nouă nu se poate SMULGE din cea veche, având ca principiu al genezei
consumul de energie nervoasă. Logica forței ca algoritm al transformării nu
poate întemeia noutatea. Marea subversiune a oboselii, dar și a plictiselii,
trădează faptul că idealismul separatist consumă energie, legile lui intestine
nu diferă de lucrul mecanic, de acțiunea forțelor ce se confruntă, vehiculate în
banale, până la urmă, scheme și strategii de luptă. Reflexele atavice ale vechii
lumi stau la baza pretinselor înnoiri, cele pe care guma oboselii le șterge din
start. Oboseala de idealism decolorează tot ce stă scris pe ea. Practic, nu se
poate scrie pe această hârtie fatală care-i neurastenia... Cum s-a spus,
analiza IDEO-MOTRICĂ este autentica bază a analizei ideatice. Ideo-motricitatea
ne informează despre substratul primar, subliminal, necontrafăcut al ideii. Dar
în măsura în care nu se recunoaște în falsul idealism, iconicitatea nu concordă
câtuși de puțin nici cu fadingul minimalist al starilor de spirit, ce automat
generează o realitate de-realizată, desacralizată. Însă Florin Caragiu știe să
miște frumos lucrul poetic după logica trinitară a iconicității. Aceasta pare a
fi o altă logică decât cea a selecției naturale consumptive. Poetul nu
procedează ca un transformist și nici ca un utopic, pentru că urmărește nu
eliminarea radicală a vechii lumi, ci, mai întâi de toate, VEDEREA ei ALTFEL,
prin iconizarea lucrurilor, pasibile, prin urmare, de a fi văzute dublu, și cu
atât mai clar. Libertatea alternării registrelor, mișcarea lăsată să curgă fără
teama de ciocnire între stările aparent opuse, evitarea localizării într-un
punct de aplicație unic a forțelor lejer coordonate, cultivarea divergențelor
blânde și a convergențelor prin entanglement, acestea sunt câteva din
aspectele distinctive pe care ni le transmite poezia din acest volum. O poezie
care iconizează deopotrivă fericirea și durerea, lăsându-le să se reflecte una
în alta. Ori, precum atât de reușit spune poetul, LĂSÂND FĂRĂ CHIN DUREREA
ÎNTREAGĂ... Un vers ce sună memorabil. Carmen C. Lasswell filolog, dr.
estetică
CaracteristiciNumărul de pagini: 106Formatul în cm. (l x L): 20 x 19I.S.B.N.: 978-973-698-362-7 A apărut în: 2014-03 |
Fii primul care își spune opinia! |
|
Cele mai noi cărți ADEVĂR DIVIN
|
Noutăți pe site
|
Retipăriri
| |
|
 |
|
 |
|