Mituri despre sinucidere

Cartea demontează numeroasele modalități în care sinuciderea este stigmatizată de ignoranță, dezgust, dispreț și cruzime. Autorul atacă miturile din mai multe perspective, bazându-se pe materiale existente încă din vremurile biblice, studii de cercetare

științifică și studii clinice, literatură, cultură populară și film. Eliberându-ne de aceste mituri și prejudecăți, vom putea să îi înțelegem și să îi ajutăm pe cei aflați pe marginea prăpastiei.

Thomas Joiner este profesor de psihologie la Florida State University, unde conduce Laboratorul pentru Studierea Psihologiei și Neurobiologiei Tulburărilor de Dispoziție și Suicidului. Este autorul cărții Why People Vie by Suicide și redactor-șef al revistei Suicide and Life Threatening Behavior.

Introducere. Spaima noastră primară și cele mai tragice gânduri ale noastre

1.Mintea suicidară

2.Comportamentul suicidar

3.Cauze, consecințe și subpopulații

Concluzie. Stigmatizarea – viitorul unei iluzii parțiale

Bibliografie

Mulțumiri

MINTEA SUICIDALÃ

Ce-o fi fost în capul lui? Întrebarea aceasta îi bântuie pe supraviețuitori, fie ei membri ai familiei, prieteni sau profesioniști din domeniul sănătății mentale. Deși nu putem recompune cu exactitate gândurile și sentimentele unei persoane care s-a sinucis, o serie de percepții greșite au devenit obișnuite. In cadrul acestui capitol voi face tot ce-mi stă în puteri pentru a arăta ce nu este mintea suicidară; de exemplu, nu este caracterizată în primul rând de lașitate sau furie. In al doilea rând, deși le dau dreptate teoreticienilor din trecut, care susțineau că nefericirea profundă este, desigur, implicată în comportamentul sinucigaș grav, îmi doresc să dau mai multe detalii în privința surselor și naturii acelei nefericiri. După cum vor indica unele dintre miturile și neînțelegerile pe care le voi avea apoi în vedere, durerea sinucigașilor este cauzată de sentimentul alienării și ruperii de ceilalți și convingerii că propria moarte – vom vedea în curând că uneori e o moarte îngrozitoare – va aduce beneficii celorlalți. O înțelegere aprofundată și corectă a minții sinucigașilor, sper eu, nu doar că va îmbunătăți perspectivele intelectuale asupra suicidului, ci va inspira și compasiune pentru cei care trăiesc o adevărată agonie.

„SINUCIDEREA ESTE O SCÃPARE UȘOARÃ PE CARE O ALEG DOAR LAȘII”

Dacă e așa de ușor, atunci de ce e atât de greu de înfăptuit? De ce oare sunt atât de puține tentative în fapt letale (proporția acceptată fiind de o moarte pentru fiecare douăzeci de tentative)?

În martie 2007 s-a răspândit vestea că, în urmă cu câțiva ani, actrița Halle Berry ar fi încercat să se sinucidă din cauza unei relații eșuate, intoxicându-se cu monoxid de carbon în mașina sa. Nu-și putuse duce fapta la bun sfârșit și a comentat ulterior: „Mi-am promis că nu am să mai fiu nicicând lașă.” Ironia comentariului lui Berry este că a decis să nu mai fie vreodată lașă, respectiv, că nu va mai încerca vreodată să se sinucidă, omițând faptul că a fost lașă în privința tentativei sale de suicid.

Mulți sunt așa... iar asta nu face decât să fundamenteze imperativul autoconservării dictat de natură. Iată, de exemplu, comentarii extrase dintr-un raport clinic de caz al unei femei care a încercat să se sinucidă tăindu-se pe brațe. Aceasta afirma: „Îmi dau acum seama că tăiatul venelor nu a fost pe atât de poetic sau de ușor pe cât îmi imaginam eu. Dat fiind că sângele se coagulează și își reduce volumul, este de fapt greu să mori din cauza rănilor ăstora. Timpul abia se scurgea în seara aceea, iar eu mă ocupam cu redeschiderea venelor, al căror sânge se încăpățâna să se coaguleze. Am avut răbdare și am insistat și m-am tăiat mai mult de o oră. Lupta pentru moarte cu trupul meu a fost neașteptată și, după o luptă ca la carte, am leșinat.”

Sau gândește-te la moartea lui Meriwether Lewis, din celebrul cuplu de exploratori Lewis și Clark. în biografia lui Lewis, Undaunted Courage (Curaj neînfricat) (a se observa titlul), Stephen Ambrose susține că, în noaptea de dinainte să se sinucidă, Lewis se plimbase de colo-colo – fusese auzit mergând dintr-o parte în alta pe podeaua de lemn. întâmplător, acesta e un amănunt important. Agitația (al cărei indiciu comportamental este mersul de colo-colo) este un factor de risc acut pentru comportamentul suicidar, lucru asupra căruia voi reveni în mai multe locuri de-a lungul cărții. După ce s-a plimbat de colo-colo toată noaptea, Lewis s-a împușcat de două ori, niciuna dintre răni nefiindu-i fatală la momentul respectiv. Servitorii și ceilalți au dat buzna și l-au găsit „ocupat să se taie din cap până-n picioare” cu o lamă. Lewis i-a privit și le-a spus:

– Nu sunt laș, dar sunt puternic și e greu să mor. Lewis, un erou american, a murit din cauza rănilor, câteva ore mai târziu.

Mi se pare că întâmplările acestea, diferite cum sunt, contrazic ideea cum că sinuciderea ar fi o scăpare facilă, refugiu și domeniu specific lașilor. Oameni diferiți precum Voltaire („numai un bărbat puternic poate învinge cel mai puternic instinct al naturii”) și muzicianul Marilyn Manson par a înțelege această contradicție. Cel de-al doilea, explicându-și criza suicidară, a fost citat în mai 2007: „Eram clar pe punctul de a renunța și nu că n-aș fi avut motivația [să mă sinucid], dar parcă nu eram în stare să ajung la o concluzie... Dacă am vrut să mă sinucid? Da. Am fost aproape s-o fac? Mai mult decât mi-ar plăcea să cred. Singurul lucru pe care-l pot spune este că am sentimentul că poate nu am fost destul de puternic să aleg asta”.

Robert Louis Stevenson și-a dat și el seama de acest lucru și l-a folosit în ficțiunile sale. în romanul The Suicide Club (Gubul sinuciderii), premisa este că există un club londonez secret, dar foarte popular, a cărui funcție este, în esență, sinuciderea asistată. Clubul aranjează moartea membrilor săi, făcând decesele să pară accidentale – membri care, întâmplător, sunt indivizi puternici ai comunității, nu niște lași. Se face o tragere la sorți pentru a stabili cine moare în fiecare seară. Popularitatea clubului, conform poveștii, vine din faptul că oferă un serviciu pe care membrii nu îl pot realiza singuri, dat fiind că sinuciderea este o perspectivă prea înfricoșătoare.

Desigur că Stevenson scria ficțiune, însă premisa acestuia că sinuciderea este dificil de înfăptuit are la bază numeroase exemple care nu țin de domeniul ficțiunii. în numărul din mai 2007 al Atlantic Monthly, un articol despre homosexualitatea din Arabia Saudită descrie chinul unui tânăr care și-a mărturisit orientarea părinților săi saudiți, după ce petrecuse un timp în Statele Unite. Articolul menționează că tatăl tânărului ”amenințase că se sinucide, apoi se hotărâse că nu poate (pentru că sinuciderea este haram [interzisă]), apoi se gândise că ar putea să îl ucidă [pe fiul său]”. În întâmplarea aceasta, uciderea altcuiva, ba chiar a propriului fiu, este considerată mai ușoară – sau ține mai puțin de domeniul interzis – decât sinuciderea.

Un criminal din Florida, John Blackwelder, a considerat și el că e mai ușor să ucidă pe altcineva decât să se sinucidă. Executa o pedeapsă cu închisoare pe viață, fără posibilitatea de a fi eliberat condiționat, condamnat fiind pentru delicte sexuale. Blackwelder și-a ucis colegul de celulă, Raymond Wigley, a pledat vinovat pentru acuzațiile de crimă cu premeditare și a refuzat apelurile fiindcă, spune sursa recunoscut suspectă, Blackwelder însuși voia să se sinucidă, dar nu reușise
să se mobilizeze pentru a o face. Mai precis, uciderea altcuiva (și comiterea unei serii de crime sexuale) nu fusese dincolo de puterile sale, dar sinuciderea era. Pe 26 mai 2004, Blackwelder a fost executat de statul Florida pentru uciderea lui Raymond Wigley.

Viata lui Aileen Wuornos, o prostituată din Daytona Beach: care s-a transformat în criminal în serie, ilustrează un proces similar. După cum descrie filmul Monster (Monstru), bazat pe viața acesteia, Wuornos, asemenea lui Blackwelder, s-a dovedit capabilă de crime, dar susținea că nu s-a putut sinucide, deși își dorise.

În film, este citată spunând: „Mereu, oamenii nu dau doi bani pe curve. Nu-ți dau nicio șansă, cred că ai ales varianta ușoară, și, de fapt, nimeni nu-și dă seama de câtă voință ai nevoie ca să faci ce facem noi.” După Wuornos (citând din nou o sursă suspectă), voința ei a fost atât de puternică, încât pentru cei mai mulți este de neimaginat – suficient de puternică pentru a îndura violența și umilire a prostituției și suficient de puternică pentru a ucide – dar nu suficient de puternică pentru a se sinucide.

Există cel puțin un sâmbure de adevăr în observațiile lui Wuornos și Blackwelder, și anume că este greu să ucizi. Acest fapt se aplică mai ales atunci când vine vorba de uciderea unui membru al propriei specii, lucru care poate fi observat în regnul animal. După cum menționează Dave Grossman în cartea sa an Killing (Despre ucidere), luptele din cadrul aceleiași specii sunt adesea fermecător de neletale. De exemplu, șerpii cu clopoței nu își folosesc veninul unii împotriva celorlalți, ci se luptă între ei. Peștii piranha nu se mușcă violent, ci desfășoară un fel de duel cu cozile. Când oamenii se luptă între ei, chiar și cu arme de foc, se poate produce un fenomen înrudit; soldații ratează adesea în bătălii mult mai frecvent decât ar fi normal, din punct de vedere statistic. Nu se pune problema că nu ar ținti bine sau că nu le funcționează bine armele; ei evită intenționat să le provoace moartea sau răni celorlalți. De exemplu, Grossman citează un martor ocular al bătăliei de la Vicksburg, din 1863, din timpul Războiului Civil, care afirma: „Pare ciudat că o companie de bărbați poate trage salvă după salvă asupra unui număr similar de bărbați aflați la o distanță de nici cincisprezece pași, fără a produce nici măcar o victimă. Și, totuși, așa au stat lucrurile în cazul de față.”

Cartea nonficțională a lui Jon Krakauer, din 2003, Under the Banner of Heaven (Sub steagul Raiului), descrie doi frați care intenționează inițial să își ucidă cumnata. Intervine aversiunea unuia dintre ei față de ideea de a ucide, însă nu și a celuilalt. Conform cronicii lui Krakauer, cei doi bărbați credeau că au avut o revelație primită direct de la Dumnezeu, pentru a înfăptui omorul. în timpul atacului violent, unul dintre ei i-a cerut celuilalt să ia ceva cu care să poată lega femeia de gât. A făcut cum i se ceruse, iar apoi, după cum afirmă criminalul, „a avut loc un alt lucru fascinant: în timp ce încerca să îi înfășoare lațul în jurul gâtului, o forță nevăzută l-a împins de lângă ea. S-a întors și m-a privit, apoi mi-a spus:

– Ai văzut?

I-am răspuns:

– Da, am văzut. Se pare că nu poți face tu asta. Dă-mi lațul.

I l-am înfășurat de două ori în jurul gâtului și l-am legat foarte strâns.” (pp. 188-189). Apoi și-a ucis cumnata și pe bebelușul acesteia.

Înțelesul acestei povești oripilante este că „forța nevăzută” este Dumnezeu. Mie mi se pare neplauzibil, eufemistic vorbind. Forța a fost aceeași ca în cazul șerpilor cu clopoței, peștilor pirahna și soldaților: Reticența străveche și instrinsecă în fața ideii de a ucide un seamăn. Ambii frați aveau de gând să comită o crimă. Faptul că atât fratele reticent – cel care a avut „revelația” originală –, cât și celălalt frate au trecut oricum la fapte arată că interdicția de a ucide este puternică, precum și că aceasta poate fi depășită.

Chiar și pedepsirea unui seamăn este dificilă.

Bronson Alcott, scriitor și profesor din secolul al XIX-lea, asociat cu Emerson și Thoreau, și-a pus studenții să îl pedepsească sub forma unei pedepse date lor. Pare să fi funcționat – studenții au fost reticenți la ideea de a-i aplica o corecție. Dacă pedepsirea aproapelui este dificilă, este logic că uciderea cuiva este cu atât mai grea. Unul dintre principiile naturii este că uciderea e dificilă, dictat aplicabil ființelor din aceeași specie. Interzicerea naturală a uciderii aproapelui se aplică în mod sigur sinuciderii.

Liderii teroriști știu că este greu să omori, motiv pentru care alocă atacurile sinucigașe cele mai dificile din punct de vedere tehnic – și cele mai periculoase – celor mai duri dintre recruții lor. Un studiu desfășurat în 2007 de către Biroul Național de Cercetare Economică a indicat faptul că operațiunile cele mai complexe, în timpul cărora au murit cei mai mulți oameni, au fost îndeplinite de persoane care, în medie, aveau cu cinci ani mai mult decât ceilalți teroriști și care aveau sau urmau niveluri superioare.

Fenomenul „rănilor de ezitare” la cei care mor în urma unor leziuni de cuțit autoprovocate (adesea, asupra unui organ central, cum este inima) ilustrează și el caracteristica înfricoșătoare a uciderii, în acest caz a sinuciderii. Teama aceasta îi afectează în mod evident chiar și pe cei care ajung să o depășească. Rănile ezitării sunt în esență minore, tăieturi neletale, de „încercare”,

Pag. 21 – 27