Liber să înveți

În Liber să înveți, psihologul Peter Gray susține că dacă copiii noștri sunt lăsați liberi să își urmeze propriile interese prin joc, nu numai că învață tot ceea ce e nevoie să știe, dar o fac și cu multă energie și pasiune. Copiii vin pe lume cu dorința de a învăța, înzestrați cu spirit ludic, curiozitate și sociabilitate ce îi călăuzesc în propria lor educație. Totuși, noi am nimicit astfel de instincte într-un model școlar proiectat inițial pentru a îndoctrina și nu pentru a promova dezvoltarea intelectuală.

Pentru a crește copii care vor trăi în lumea actuală aflată în continuă schimbare, trebuie să le dam posibilitatea să își gestioneze propria educație și dezvoltare. Tinand cont de dovezi venite din antropologie, psihologie și istorie, Gray demonstrează că jocul liber reprezintă principalul mijloc prin care copiii învață să-și controleze viețile, să-și rezolve problemele, să se înțeleagă cu cei de varsta lor și să capete rezilienta emoțională. Capacitatea de învățare prin joc a evoluat cu mult timp în urmă, iar aceste instincte operează remarcabil de bine și astăzi, asa cum arată studiile referitoare la școlile alternative administrate democratic. Când copii își controlează propria educație, învață mai bine – lucru realizat cu costuri mai scăzute decât modelul tradițional de școală coercitivă.

O propunere curajoasă și contraintuitivă de eliberare a copiilor noștri din lanțurile instituției ce inăbușă curiozitatea pe care o numim scoală, Liber să înveți ne spune că a sosit vremea să nu ne mai întrebăm ce se întamplă cu copiii noștri ci să ne întrebăm ce se întamplă cu sistemul. Ne arată cum putem acționa – atat ca părinți cat și ca membri ai societății – pentru a îmbunătăți educația copiilor noștri și a le asigura o viață cat mai fericită.

Prolog

„Duceți-vă dracului!”

Cuvintele m-au lovit în moalele capului. Mai fusesem înjurat și trimis la dracu și înainte, dar niciodată într-un mod atât de categoric. Iar altădată cuvintele fuseseră probabil rostite de vreun coleg frustrat de încrâncenarea mea de a nu accepta un adevăr evident sau de vreun prieten care reacționa la cine știe ce idioțenie spusesem eu. Dar în aceste cazuri, „duceți-vă dracului!” nu însemna decât un mod de a detensiona situația, de a pune capăt unei discuții contradictorii care nu ducea nicăieri. De data aceasta lucrurile erau grave. De data aceasta, am simțit că, probabil, chiar aveam să mă duc acolo. Nu în iadul de dincolo de viață, clocotind de foc și pucioasă, în care eu nu cred, ci în iadul care poate să țină companie vieții în această lume, când simți cum te arde gândul că ai dezamăgit pe cel pe care îl iubești, care are nevoie de tine, care depinde de tine.

Cuvintele fuseseră rostite de Scott, fiul meu pe atunci în vârstă de nouă ani, și răsunaseră în biroul directorului școlii elementare publice pe care el o frecventa. Ele nu îmi erau adresate numai mie, ci nouă, tuturor celor șapte adulți importanți din viața lui, inteligenți, care stăteam aliniați în fața lui – directorul, cei doi profesori de la clasa lui Scott, consilierul responsabil pentru școala lui Scott, un psiholog de copii care își desfășura activitatea în sistemul de învățământ, mama lui (răposata mea soție) și eu. Ne aflam cu toții acolo pentru a face front comun și a-i spune lui Scott în cei mai serioși termeni cu putință că trebuia să urmeze cursurile școlare și trebuia să facă tot ceea ce educatorii lui îi spuneau să facă. Ne-am susținut fiecare, pe rând, pe un ton aspru, bucata pe care o aveam de spus, după care, Scott, înfruntându-ne pe noi toți cu privirea, a rostit cuvintele care mă lăsaseră fără grai.

Am început să plâng instantaneu. În acel moment am înțeles că trebuia să fiu de partea lui Scott, nu împotriva lui. Am privit-o printre lacrimi pe soția mea și am constatat că și ea plângea și din lacrimile ei am înțeles că și ea gândea și simțea exact ca mine. Am știut atunci amândoi că trebuia să facem ceea ce Scott își dorea de multă vreme ca noi să facem – să îl mutăm nu doar din școala aceea, ci din orice altă școală care ar fi putut să semene în vreun fel cu școala aceea. Pentru el, școala însemna închisoare, iar el nu făcuse nimic pentru a merita să fie întemnițat.

Întâlnirea din biroul directorului era punctul culminant al unor ani de întâlniri și discuții convocate la școală, în timpul cărora eu și soția mea auzeam de obicei cele mai recente relatări despre isprăvile fiului nostru. Isprăvile lui deranjau în mod special personalul școlar deoarece nu aveau de-a face cu genul de conduită rebelă, la care profesorii se așteaptă de obicei din partea băieților mai zvăpăiați, obligați să se supună împotriva voinței lor. Comportamentul lui semăna mai mult cu o rebeliune planificată. Obiceiul lui era să se comporte în mod sistematic și deliberat într-un mod care contravenea normelor impuse de cadrele didactice. Când profesorul le explica elevilor un mod prin care puteau să rezolve problemele de aritmetică, el inventa un altul, cu totul diferit. Când venea momentul să învețe regulile de punctuație și de folosire a majusculelor, el obișnuia să scrie așa cum face poetul: „e. e. cummings” punând majuscule și semne de punctuație unde avea el chef sau nu le mai folosea deloc. Când considera că ceea ce trebuia să facă nu avea niciun sens, obișnuia să o spună verde în față și refuza să facă ce i se cerea. Uneori – iar acest lucru ajunsese să se întâmple tot mai des – avea obiceiul să părăsească sala de curs fără să ceară voie și, dacă nu era reținut cu forța, pleca acasă.

Până la urmă, am găsit o școală care i se potrivea lui Scott. O școală atât de diferită de „școală: încât cu greu v-o puteți imagina. Puțin mai târziu am să vă vorbesc despre ea și despre mișcarea educațională la scară internațională pe care a inspirat-o. Dar această carte nu se vrea a fi numai despre un anumit tip de școală. Este o carte despre natura umană a educației.

Copiii vin pe lume arzând de dorința de a învăța și sunt programați genetic cu extraordinare capacități de învățare. Ei sunt mașini de învățare în miniatură. În primii lor aproximativ patru ani de viață, ei asimilează un volum inimaginabil de informații și aptitudini fără niciun fel de instrucțiuni. Învață să meargă, să alerge, să sară și să escaladeze. Învață să înțeleagă și să vorbească limba culturii în care s-au născut și cu ajutorul acesteia învață să își susțină propria voință, să argumenteze, să se amuze, să enerveze, să se împrietenească și să pună întrebări. Ei dobândesc un volum incredibil de cunoștințe despre lumea fizică și cea socială din jurul lor. Toate acestea sunt impulsionate de instinctele și motivațiile lor înnăscute, de înclinația lor spre curiozitate și spirit ludic. Natura nu reprimă această enormă dorință și capacitatea de a învăța a copiilor atunci când aceștia se apropie de vârsta de cinci sau șase ani. Noi suntem cei care le reprimăm, cu sistemul nostru coercitiv de școlarizare. Cea mai importantă lecție, cu implicațiile cele mai profunde, pe care ne-o oferă școala este aceea că învățarea înseamnă muncă, iar aceasta trebuie evitată când este posibil.

Cuvintele fiului meu, rostite în biroul directorului, mi-au schimbat direcția vieții profesionale, precum și viața personală. Sunt în continuare, și eram și atunci, profesor de biopsihologie, un cercetător interesat de bazele biologice ale motivației și emoțiilor la mamifere. Am studiat rolul jucat de anumiți hormoni în transformarea fricii în cazul cobailor și al șoarecilor din laborator și am început de curând să studiez mecanismele neuronale ale comportamentului matern al la șoareci. Ziua aceea din biroul directorului de școală a fost punctul de pornire pentru o serie de evenimente care treptat au schimbat centrul atenției spre care se concentrează munca mea de cercetare. Am început să studiez educația dintr-o perspectivă biologică. La început, studiul meu a fost motivat în mod esențial de îngrijorarea provocată de comportamentul fiului meu. Îmi doream să mă asigur că nu era o greșeală faptul că îi oferisem libertatea de a-și urma propria lui cale de a se educa, în loc să urmeze o cale impusă de profesioniști. Dar treptat, pe măsură ce deveneam tot mai convins că educația autodirecționată a lui Scott evolua în cel mai frumos mod cu putință, interesul meu s-a îndreptat spre copii, în general, și spre bazele biologice umane ale educației.

Ce anume din existența speciei noastre face din noi un animal cultural? Cu alte cuvinte, ce aspecte ale naturii umane sunt decisive pentru o nouă generație de ființe umane, oriunde pe această planetă, pentru ca aceasta să dobândească și să construiască pornind de la aptitudinile, cunoștințele, credințele, teoriile și valorile generației anterioare? Această întrebare a fost cea care m-a îndemnat să analizez educația așa cum se desfășoară ea în stabilimente din afara sistemului școlar standard, unul din ele fiind o non-școală remarcabilă pe care fiul meu o frecventa. Mai târziu, m-a preocupat mișcarea care ia o tot mai mare amploare la scară internațională, numită „unschooling” pentru a înțelege cum ajung să fie educați copiii din aceste familii. Am citit literatură antropologică și am studiat lucrările unor antropologi pentru a învăța tot ce se putea despre viața copiilor și învățare în culturile comunităților de vânători-culegători – tipurile de culturi care au caracterizat specia noastră în proporție de 99% din istoria noastră evoluționistă. Am trecut în revistă întregul corp de cercetări din psihologie și antropologie dedicate jocului în viața copiilor, iar împreună cu studenții mei am condus noi studii menite să ducă la înțelegerea modului în care învață copiii prin intermediul jocului.

Un astfel de mod de lucru m-a condus la înțelegerea felului în care motivația puternică ale copiilor de a se juca și explora servesc funcției educaționale, nu numai în culturile comunităților de vânători-culegători, dar și în cultura noastră. Am ajuns astfel la noi insight-uri privitoare la condițiile ambientale care optimizează abilitățile copiilor de a se educa ei înșiși prin propriile lor mijloace ludice. Am ajuns astfel să înțeleg cum am putea, dacă am avea voința să o facem, să îi eliberăm pe copii dintr-un sistem de școlarizare coercitivă și să le punem la dispoziție centre de învățare care să poată maximiza capacitatea lor de a se autoeduca fără să îi privăm de bucuriile firești ale copilăriei.

Cartea de față vorbește despre toate aceste lucruri.

CAPITOLUL 1. Ce am făcut din copilăria lor?

Am învățat de la sute de mari educatori pe parcursul vieții mele, dar dacă ar fi să îl aleg pe unicul cu adevărat important, atunci acela ar fi, cu siguranță, Ruby Lou. Am întâlnit-o în vara când eu împlinisem cinci ani, iar ea șase ani. Familia mea tocmai se mutase într-un alt oraș și, la sugestia mamei mele, o pornisem din ușă în ușă pe la vecini, de unul singur, de o parte și de cealaltă a străzii noastre, bătând pe la fiecare și întrebând:

„Locuiesc aici copii de vârsta mea?” Așa am dat de ea, exact la casa de peste drum de noi. În câteva minute am ajuns cei mai buni prieteni și am rămas astfel timp de doi ani, cât am locuit în acel orășel. Ruby Lou era mai matură, mai înțeleaptă și mai îndrăzneață decât mine, dar nu exagerat de mult, și de aceea mi-a devenit un asemenea educator neprețuit pentru mine.

Pe la mijlocul anilor 1980, Robert Fulghum a publicat o colecție de eseuri extrem de populare, All I Really Need to Know I Learned in Kindergarten. Eu nu am mers la grădiniță. Micuțul orășel în care ne mutasem pe când aveam cinci ani nu avea o grădiniță, dar cred că până și Fulghum, făcut să recunoască, ar putea fi de acord că printre cele mai importante lecții pe care le poate învăța cineva în viața lui nu sunt cele învățate la grădiniță sau în vreun alt mediu școlar. Sunt cele pe care le înveți din propria ta viață.

În timpul acelei prime veri petrecute în orașul respectiv, Ruby Lou și cu mine ne jucam aproape în fiecare zi, deseori cât era ziua de lungă, uneori numai noi doi, iar alteori împreună cu alți copii din cartierul nostru. După aceea, ea a început școala primară, iar eu încă stăteam acasă, dar am continuat să ne jucăm împreună după orele ei de școală și în weekenduri.

Mi -a venit uneori în minte ideea să scriu o carte intitulată AII Really Need to Know I Learned from Ruby Lou [Tot ceea ce trebuie să știu am învățat de la Ruby Lou]. Primul lucru pe care mi-l amintesc despre Ruby Lou este cum m-a învățat să merg pe bicicletă. Eu nu aveam propria mea bicicletă, însă ea avea și mă lăsa s-o folosesc. Era o bicicletă pentru fete, ceea ce însemna că era mai ușor de învățat deoarece nu ești nevoit să îți treci piciorul peste bara orizontală ca să te poți urca sau da jos de pe șa. Strada pe care locuiam noi se sfârșea la poalele unei mici coline, iar Ruby Lou mă învățase că dacă mă urcam pe bicicletă în vârful dealului și să îmi luam avânt singur, împingându-mă din picior, reușeam să prind imediat puțină viteză, chiar fără să fiu nevoit să pedalez, pentru a rămâne ceva timp în echilibru în șaua bicicletei. În acest fel, am reușit să învăț să îmi țin echilibrul independent de învățatul pedalării. Îmi dăduse instrucțiuni cum să încep să pedalez pe măsură ce ajungeam la baza dealului și să încerc să înaintez cât de departe puteam de fiecare dată înainte să mă dezechilibrez sau să pun picioarele pe pământ ca să mă opresc. M-am ales cu genunchii juliți și cu acroșarea uneia din mașinile unui vecin parcate în apropiere, la primele mele încercări, însă Ruby Lou mi-a spus să nu îmi fac griji, că mă descurcam din ce în ce mai bine și curând aveam să învăț să merg pe bicicletă „pentru totdeauna” fără să mai cad. Și într-adevăr, în numai două zile, am reușit să învăț să merg pe bicicletă pentru totdeauna. Când părinții mei au văzut aceasta, mi-au cumpărat o rablă de bicicletă uzată. Era prea mare pentru mine („ca să nu îți rămână mică prea repede”) și avea o bară ca pentru bicicletele de băieți, atât de înaltă, încât era dificil să încaleci. Dar reușeam să merg cu

Pag. 7 – 13