Adevăr Divin
Lumea virtuală: avataruri și fantome
| Cine nu și-a dorit vreodată să aibă parte de toate beneficiile unei vieți în societate, bucurându-se în același timp de avantajul solitudinii? Facebook, MySpace și Second Life îți permit să te simți aproape de ceilalți, fără să pierzi nimic din sentimentul de independență. Pot să mă angajez sau mă detașez cu un simplu clic. Dar sunt liniștit cu atât? Nu tocmai. Autorul |
29.00 20.30 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Mediile de socializare (Facebook, MySpace), avatarurile din jocurile video și comunicarea instantanee prin chat și prin telefonul mobil ne au bulversat obișnuințele și felul în care ne adresăm unul altuia. Miracolul îndrăgostirii și drama despărțirii s au mutat pe site urile de întâlniri amoroase și în lumi paralele de tipul Second Life, iar adolescenții se simt mai aproape de prietenii lor virtuali decât de membrii reali ai familiei. Plecând de la aceste mutații, psihanalistul francez Serge Tisseron arată în ce fel adolescenții de azi redefinesc dorința, relația cu celălalt și percepția realității. Noile tehnologii sunt locul în care căutăm un remediu contra stresului, depresiei, frustrărilor, traumelor și singurătății, riscând să ne pierdem busola în oceanul virtual. În fața acestui miraj al ecranelor și al internetului, psihoterapeutul francez ne readuce cu picioarele pe pământ, îndemnând la revalorizarea corpului și la redescoperirea poftei pentru jocurile de rol. Cartea se adresează deopotrivă psihologilor și părinților. Odată cu rețelele virtuale interactive, se profilează o „societate a negării", ca să preluăm excelenta formulă a lui Serge Tisseron. Este o societate în care realitatea poate fi negată după bunul plac. Noua generație a internetului a creat un univers în care „utilizatorul" este rege peste noul tărâm al comunității virtuale și peste această lume a „comunităților" cu un aer sectar, compusă din microreligii private, în care cartea a dispărut, lăsând loc pentru Google și Wikipedia. Le Figaro |
Cuprins:
Introducere |
Fragment:
COTIDIANUL MEU VIRTUAL
Știți probabil povestea acelui copil care se plimbă într-o pădure și-l strigă întruna pe lup fiindcă vrea să știe în fiecare clipă ce face. n întreabă: „Lupule, unde ești? Ce faci? Mă auzi?” Și lupul îi răspunde: „Sunt acasă. Îmi iau izmenele, îmi pun șosetele” etc. Acest joc cu întrebări și răspunsuri îl informează pe copil despre iminența venirii lupului: când acesta își pune izmenele, nu există niciun pericol, pentru că abia începe să se îmbrace. Dar când își pune căciula, deja e mai bine s-o ia la fugă! Acest cântecel îl învață pe copil, în mod evident, să numească hainele și să țină minte etapele îmbrăcatului. În același timp îl familiarizează și cu faptul că acela pe care nu-l vedem – aici, lupul – se poate gândi la noi! Pentru că puștiul ar fi foarte trist dacă lupul ar uita să vină să-l mănânce! Momentul în care fiara apare și strigă „Hau” provoacă, de altfel, o bucurie intensă în sufletul copilului. Nu se întâmplă, oare, același lucru cu telefonul nostru mobil? îi sunăm pe apropiați întrebându-i unde sunt și ce fac, cam tot așa cum copilul îl întreabă pe lup unde se află. în ambele cazuri, o facem ca să ne asigurăm că aceștia nu ne uită, fiindcă, altfel, ne vom trezi singuri! Ne prefacem că ne interesează că interlocutorii noștri urcă sau coboară din tren sau că sunt pe malul mării ori într-o cafenea. În realitate, singurul lucru care ne preocupă este să ne asigurăm că se gândesc la noi! Chiar înainte de apariția internetului, telefonul mobil a făcut din fiecare dintre noi centrul unei mici lumi pe care o guvernăm și în jurul căreia ne-ar plăcea să se învârtă totul. Să ne amintim. Nu e multă vreme de când cel care aștepta vești de la cineva aflat departe era nevoit să se supună ritmului în care se deplasa poștașul. Să-i pândească sosirea ori să-i iasă în întâmpinare era singurul mod de a-și mai alina nerăbdarea. Odată plecat prețiosul mesager, așteptarea reîncepea până la următoarea lui sosire, după-amiază sau a doua zi, după cum locuiai, la oraș sau la țară. Erau doar unul sau doi poștași pe zi. Însă cel care aștepta ar fi vrut să fie de o sută de ori! În anii ‚60, instalarea telefonului a dat așteptării un alt ritm și, totodată, noi exigențe. Să rămâi aproape de faimosul aparat și să curmi orice altă conversație au devenit regula de bază. Era perioada în care renunțai să mergi la toaletă doar ca să nu ratezi o convorbire importantă. Întinsă pe un pat, Petra von Kant, eroina lui Fassbinder, plânge lângă telefonul tăcut și nu îndrăznește să se îndepărteze de el. Era, totodată, epoca în care, într-o familie, fiecare încerca să prelungească firul telefonului ca să aducă prețiosul aparat până în camera lui, pentru a avea puțină intimitate. Asta pentru că, la vremea respectivă, vorbitul la telefon era considerat un lucru intim. Era jenant atât pentru cel care vorbea și nu dorea să fie ascultat, cât și pentru cel care trecea pe lângă el și putea să-l audă. Manierele de-a telefona s-au schimbat mult odată cu trecerea timpului, un singur lucru însă a rămas la fel: folosirea telefonului este oarecum un mod de a nega despărțirea. Confruntat cu un copil neliniștit care se juca fără încetare manevrând o sfoară, psihanalistul englez Winnicott îndrăznea să facă o comparație: „Îi explicam mamei că fiul său încerca să nege despărțirea prin jocul cu sfoara, tot așa cum o negăm cu toții atunci când recurgem la telefon. „Dar, multă vreme, telefonul s-a dovedit a fi o sfoară proastă! Trebuia să ții urechea lipită de receptor, iar vocea interlocutorului nostru era adeseori înăbușită, de parcă ar fi ieșit din spatele unei măști. Această voce deformată și accesibilă doar prin intermediul unui cablu părea să spună: „Suntem bine așa, unul departe de celălalt.” Tehnologiile digitale nu numai că au făcut vocea interlocutorului nostru mai clară și mai prezentă, dar au și transformat într-o banalitate posibilitatea de a comunica în orice moment. În schimb, nu știm niciodată ce se pregătește să facă interlocutorul nostru atunci când vorbim cu el... Dar bătrânul telefon analogic schimbase deja legătura noastră cu ceilalți, cu noi înșine și cu spațiul; pregătise terenul pentru cultura digitală. VOCI FÃRÃ TRUPURI Să revenim la cele trei întrebări telefonice ritualice. Ele ne aruncă într-un alt timp... și nu numai prin asemănarea lor cu cântecelul Unde ești, lupule? Aceste întrebări există, într-adevăr, pentru copil cu mult înainte ca el să le poate cânta. Prima întrebare – „Unde ești?” – este cea pe care mama i-o pune copilului ei atunci când nu-l vede. Alteori, ea știe unde este, dar, îngrijorată că nu-l mai aude, îl strigă: „Ce faci?” Și, mai târziu, când îi va pune întrebări pe marginea manifestărilor crescânde ale independenței lui, ea îi va striga prin ușa încuiată a camerei: „Ești singur?” Cât despre copil, acesta învață repede să folosească la rândul său cele trei formule. De îndată ce învață să vorbească, își întreabă mama, pe care n-o mai vede: „Unde ești?”, „Ce faci?” și, mai târziu: „Ești singură?” Astfel, de fiecare dată când rostim cele trei întrebări, refacem, fără să ne dăm seama, marile etape care au punctat separarea noastră de mamă sau de adultul care i-a ținut locul. Și, la fel ca în cazul relației noastre cu ea, răspunsul de care ne temem cel mai mult e legat, evident, de cea de-a treia întrebare: „Ești singur?” Dar dacă ființa dragă tocmai se pregătea să facă cu altcineva ceva ce ne-ar fi plăcut să facem împreună? Ce trădare! Nu e vorba neapărat de o întâlnire amoroasă, ci de o simplă bucurie împărtășită, cum ar fi să bea un pahar cu vin, să ia masa sau pur și simplu să se distreze împreună. De aceea răspundem cel mai frecvent că suntem singuri. Cum, în general, interlocutorul nostru vrea să ne creadă, lucrurile rămân așa cum sunt. Asta nu aduce neapărat certitudini, dar cel puțin evită întrebările jenante... Deoarece cum poți împiedica pe cineva aflat la distanță să facă ce-i place?! MÃ ASCULȚI?” O a patra întrebare care se adaugă adeseori celor trei de mai înainte este: „Mă auzi?” Problemele de transmisie justifică în general această precauție, mai ales dacă suntem în mișcare. Dar adevăratul motiv pentru care o rostim este altul. în momentul în care spunem: „Mă auzi?”, întrebarea care ne frământă este de fapt: „Mă asculți?” Psihanaliștii constată asta în fiecare zi. Preluând de la Freud obiceiul de a-și întinde pacienții pe canapea, au descoperit că un mare număr dintre aceștia trăiesc drept neliniștitor faptul că nu-și văd și nu-și aud interlocutorul. Dacă la începutul secolului XX această situație părea să favorizeze monologul, astăzi pare mai degrabă că-l împiedică: avem nevoie să ni se răspundă ca să ne asigurăm că suntem ascultați. Unii au nevoie chiar să vadă că sunt priviți ca să poată vorbi cu ei înșiși! Bineînțeles, această neliniște a existat dintotdeauna mai mult sau mai puțin, dar pe vremuri ne făcea să zâmbim. într-un clip publicitar francez apărut în urmă cu vreo 20 de ani, un psihanalist era preocupat să scrie clasica rețetă culinară cu iepure în sos de muștar, în timp ce pacientul său, culcat, îi povestea eșecurile lui amoroase! Astăzi, însă, această neliniște nu mai e trăită doar de pacienții aflați în analiză. Ea ne-a invadat viața cotidiană. Ne temem că nu suntem ascultați. Iar telefonul mobil n-a rezolvat nimic în privința asta! A ajuns la mine un copil de 14 luni care mergea întotdeauna cu mâna dreaptă lipită de ureche. Familia l-a dus la medic, bănuind că are o problemă la ureche, dar investigația clinică nu arătase nimic anormal. În schimb, întâlnire a cu familia a relevat faptul că micuțul era plimbat în fiecare sâmbătă cu căruciorul de tatăl său, care profita de situație ca să dea o mulțime de telefoane! Iată un alt exemplu. Cu ocazia unei sărbători de familie, o bunică nu putuse să vină. Au decis cu toții s-o sune și s-o salute fiecare. Când a venit rândul unei fetițe de patru ani, aceasta a apucat telefonul, apoi a fugit în camera ei, și-a luat tricicleta și a început să se plimbe întruna în jurul mesei din salon în timp ce vorbea cu bunica! Și în acest caz, fetița nu făcea altceva decât să reproducă, în felul său, ceea ce observase la părinții ei. La fel ca majoritatea dintre noi, aceștia aveau discuții telefonice în timp ce făceau altceva: vorbeau spălând vasele sau punând masa, ba chiar comunicând prin gesturi cu fiica lor... Pentru aceasta, „a fi mare” nu însemna doar să ai un telefon, ci și să vorbești făcând și altceva în acel timp. Problema este că această atitudine se însoțește repede de convingerea că interlocutorul nu e mai atent la noi decât suntem noi la el. Această neliniște e vie în special în adolescență. Ce dovezi avem că, acolo departe, ființa dragă nu ne minte? întrebările „Unde ești?”, „Ce faci?” și „Ești singur?” se învârtesc în mintea adolescentului la fel ca fetița pe tricicletă. Apoi, pe măsură ce ne asigurăm de afecțiunea pe care ne-o poartă cei dragi nouă, avem mai puțină nevoie de răspunsuri la cele trei întrebări. Și, într-o zi, ajungem să ne mulțumim cu prima dintre ele, cea care trece mai bine drept o simplă întrebare de informare: „Unde ești?” Am devenit adulți... „FII ATENT, TE SUNAM PENTRU CÃ...” Să dai telefon reprezintă întotdeauna o manieră de a nega despărțirea, spuneam, dar există și alte moduri de-a o face, unele mai eficiente decât altele. E situația în care începi un schimb de replici cu următoarele cuvinte: „Fii atent, te sunam pentru că... „ Această formulă amintește de o lungă plimbare tăcută împreună cu un apropiat. Dintr-odată, rupi tăcerea. Poate celălalt nu e pregătit pentru asta. De unde și rostul lui „Fii atent”, care înseamnă „Poți să mă asculți un pic?” Cât despre „Te sunam”, acesta este oarecum echivalentul lui „Voiam să-ți spun”; mă port ca și cum celălalt era în gândurile mele mai demult; eram deja într-o conversație interioară cu el și sparg monologul interior ca să-I interpelez: „Sunt pe punctul să-ți povestesc ceva din sinea mea, îmi dai voie s-o spun cu voce tare?” Telefonul mobil are această putere de a crea iluzia unei conversații neîntrerupte, ale cărei schimburi de replici explicite nu sunt decât partea vizibilă, în timp Pag. 13 – 19 |