Adevăratul înțelept

Aceste povești, mai degrabă povestioare, au o aromă aparte. Este ceva diferit de Zen și, de asemenea, diferit de sufism. Este vorba despre iubirile, râsetele, dansurile hasidice. În această religie nu este vorba despre celibat, ci despre creație.

Cartea este plină de povești pline de înțelepciune, înțelepciunea unei inimi pline de iubire, ca și anecdotele și glumele lui Osho, care spune de fiecare dată că aceste glume nu sunt glume obișnuite:

Eu nu le spun doar pentru a te face să râzi. Nu, acestea nu sunt simple glume. Acestea sunt indicii. Tu nu ar trebui să râzi și să le uiți imediat, ele ar trebui să facă parte din întreg procesul de înțelegere.

Nota editorului ... 7

1. Să pășești în propria lumină ... 9

2. Un nor de pură beatitudine ... 31

3. Ultima stea de dimineață ... 57

4. Triunghiul ființei ... 81

5· Meditația întruchipată ... 107

6. Condiția de buddha: Nu doar pentru cei aleși ... 127

7· Lumina din spatele ferestrei ... 155

8. Adormiți adânc și sforăind ... 175

9· Prezența pură ... 197

10. Compasiunea unui singur om ... 225

Despre autor ... 250

CAPITOLUL 1

Să pășești în propria lumină

Un tânăr rabin i s-a plâns Rabinului din Rizhyn,
„În orele în care mă dăruiesc studiului
simt viață și lumină,
dar când mă opresc senzația dispare.
Ce să fac?”

Rabinul din Rizhyn i-a răspuns,
„Este ca atunci când un om merge
prin pădure în timpul unei nopți întunecate
și un alt om, care are o lampă,
îl însoțește o vreme, dar la răscruce se despart
și primul om trebuie să-și găsească singur calea.
Dar dacă un om are propria sa lumină
nu are de ce să se teamă de întuneric.”

Există religii – hindusimul, creștinismul, budismul, jainismul – dar ele sunt religii, nu unica religie. Ele sunt reflexii ale lunii în multe tipuri de mentalități, nu sunt adevărata lună. Luna este una, dar se poate reflecta în milioane de lacuri; reflexiile diferă, dar doar o singură lună se reflectă.

Mintea este o oglindă. Atunci când religia se reflectă în minte se naște un hindusim, un mohamedanism sau un iudaism. Când religia nu este una reflectată – când ajungeți în fața realității fără să vă încurcați deloc în minte, când nu există minte între voi și adevăr – atunci se naște religia.

Hasidismul este religia. Sufismul este religia. Zenul este religia. Ele diferă doar ca nume; altfel sunt identice. Limba lor este diferită, dar conținutul nu. Ele au privit toate către lună, dar o numesc altfel. Evident. Este natural. Dar ele nu și-au aruncat privirile către reflexii. Ele nu cred în crezuri, în ideologii, în scripturi, în dogme, în doctrine; ele cunosc adevărul. Și atunci când știi adevărul nu ai nevoie de scripturi. Îți porți scriptura pe cap doar atunci când nu știi adevărul.

Teoriile sunt moarte, sunt înlocuitori. Adevărul este mereu viu, întotdeauna viu. Nu poate fi surprins în cuvinte; mesajul nu poate fi exprimat. Nu poți să-I atingi prin altcineva pentru că oriunde există un mijlocitor el se va transforma într-o reflexie. Când propria ta minte îl reflectă, cum să nu se petreacă același lucru atunci când trece prin celelalte minți prin care ajungi să-l cunoști?

Trebuie să intrați în contact direct – de la inimă la inimă. Nimic nu ar trebui să poată pătrunde între cele două, între inima voastră și inima realității. Ele ar trebui să își răspundă una alteia într-o rezonanță profundă. Ar trebui să se întâlnească și să se întrepătrundă și între ele să nu fie nici măcar o perdea de cuvinte, de cunoaștere, de concepte. Doar atunci veți ști ce este religia.

Hasidismul este religia, iudaismul este doar o reflexie. Sau puteți spune același lucru cu alte cuvinte: că iudaismul este doar periferia și hasidismul este centrul – adevăratul centru, sufletul viu, inima sa. Budismul este periferia, zenul este centrul. Islamismul este periferia, sufismul este centrul. Centrul este unul, periferiile sunt milioane. Pe un singur centru puteți desena multe cercuri concentrice. Puteți să le tot desenați, centrul rămâne unul.

Vom vorbi despre hasidism. Înainte să-i pătrundem spiritul avem nevoie de câteva idei introductive.

Atunci când se pune problema de a vorbi despre unica religie lucrurile devin foarte dificile, pentru că orice s-ar spune despre ea va fi inferior adevărului. Orice spuneți despre ea va fi mereu o reflexie: poate să indice, nu poate să explice; poate să arate, dar nu poate să spună. De unde să începi să indici, să arăți?

Aș vrea să încep cu frumoasa piesă de teatru a lui Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot. Este absurdă – la fel de absurdă ca viața – dar chiar și absurditate a vieții, dacă este înțeleasă în profunzime, ne îndrumă spre ceea ce se află dincolo și are înțelesuri profunde. Și doar ceea ce se află dincolo are înțelesuri profunde: ceea ce este. dincolo de voi este profund, ceea ce este dincolo de mintea voastră este profund.

Așteptându-l pe Godot poate fi un început bun pentru hasidism, zen sau sufism – o indicație foarte indirectă – pentru că dacă spui ceva direct despre fenomene atât de intime și profunde ajungi să le violezi. Deci fiți prudenți, mergeți încet; vă aflați pe pământ sfânt.

Cortina se ridică: doi vagabonzi stau și-l așteaptă pe Godot. Cine este acest Godot? Ei nu știu, nimeni nu știe. Chiar și Samuel Beckett atunci când a fost întrebat, „Cine e acest Godot?” a răspuns, „Dacă aș fi știut, aș fi zis-o chiar în piesă.”

Nimeni nu știe – acesta este un gest Zen. Dar cuvântul Godot seamănă cu „God,” Dumnezeu... acest lucru este semnificativ. Cine îl cunoaște pe Dumnezeu? Cine l-a cunoscut vreodată? Cine poate să spună, să susțină: „Eu îl cunosc?” Toată cunoașterea este o prostie și cel care susține că îl cunoaște pe Dumnezeu este pur și simplu prost.

Godot sună ca „God,” Dumnezeu, necunoscutul. Poate fi totul, poate să nu fie nimic. Ei îl așteaptă pe Godot. Dacă nu știu cine e acest God, de ce așteaptă? Pentru că dacă nu aștepți ceva cazi în golul interior, dacă nu aștepți să se petreacă ceva va trebui să dai nas în nas cu golul interior, cu vidul din tine și acest lucru este înfricoșător, seamănă cu moartea. Ca să-l evităm, ca să scăpăm de el proiectăm vise în viitor. Astfel se creează timpul viitor.

Viitorul nu face parte din timp, ci din minte. Timpul este mereu prezent. Nu este niciodată trecut, niciodată viitor. Este mereu acum. Mintea creează viitorul pentru că atunci putem să evităm ceea ce este „acum”: ne putem uita înainte prin nori, putem aștepta ceva și putem pretinde că se va întâmpla ceva – și nu se întâmplă nimic!

Unul dintre adevărurile fundamentale ale vieții umane este că niciodată nu se întâmplă nimic. Milioane de lucruri par să se petreacă și totuși nu au niciodată loc. Așteptăm și așteptăm și așteptăm: îl așteptăm pe Godot. Cine e acest Godot? Nu știe nimeni! Dar totuși trebuie să proiectăm... cum să evităm golul interior – un vis?

Există un proverb hasidic care spune, „Omul este făcut din pământ și în pământ se întoarce – din pământ în pământ; la mijloc prinde bine ceva de băut.” E foarte frumos, „... făcut din pământ și în pământ se întoarce – din pământ în pământ; la mijloc prinde bine ceva de băut.”

Băutura este dorința, proiecția, ambiția, viitorul, imaginația; altfel vă veți da seama brusc că nu sunteți decât pământ și nimic altceva. În timp ce speră la viitor, în timp ce așteaptă viitorul, pământul creează în jurul său un vis; el participă la gloria visului, îl iluminează. Prin acest vis simțiți că sunteți cineva. Și visele nu costă nimic – puteți visa! Cerșetorii pot visa că sunt împărați; nu există nicio lege care s-o interzică. Ca să-și evite existența individul proiectează un vis al devenirii. Cei doi vagabonzi sunt întreaga umanitate personificată.

Omul este un vagabond. De unde veniți? Nu puteți spune. Încotro mergeți? Nu puteți răspunde. Unde sunteți acum, în această clipă? Cel mult puteți ridica din umeri. Omul este un vagabond, un rătăcitor – nu are o casă în trecut sau o casă în viitor; e un rătăcitor care rătăcește mereu – fără încetare. Beckett are dreptate: acei doi vagabonzi sunt întreaga umanitate.

Dar pentru a crea un vis nu este îndeajuns un om, e nevoie de doi – pentru că unul nu este destul, e nevoie și de ajutorul celuilalt. De aceea cei care vor să scape de vise încearcă să rămână singuri, devin tăcuți, meditează, merg în Himalaya. Ei încearcă să rămână singuri pentru că atunci când ești singur este dificil. Din nou și din nou ești aruncat înapoi în realitate: cârja nu este acolo, scuza nu este acolo – e nevoie de celălalt. De aceea atunci când cineva se îndrăgostește în persoana explodează brusc visele. Celălalt este acolo; acum puteți visa împreună și vă puteți ajuta unul pe celălalt să vă evitați propriile ființe. De aceea e atât de multă nevoie de iubire: există o nevoie de a visa.

Atunci când sunteți singuri este foarte greu să visați. Din nou și din nou visul vi se destramă și sunteți aruncați în realitatea goală, în gol. Aveți nevoie de o persoană iubită, de cineva de care să vă agățați, spre care să priviți, cu care să împărtășiți, cineva care să acopere crăpăturile, care să vă scoată din voi ca să nu dați nas în nas cu propria voastră realitate descoperită.

Doi vagabonzi stau așezați – cortina se ridică: îl așteaptă pe Godot. Nu se întreabă unul pe celălalt, „Cine e Godot ăsta, în fond?”, pentru că ar fi periculos să întrebe. Amândoi știu, adânc în sinea lor, că ‚nu așteaptă pe nimeni. Este periculos, este riscant să întrebe, „Cine e Godot?” Chiar și să pui întrebarea e un lucru periculos: visul va fi distrus! Se tem, nu întreabă.

Ei evită constant o întrebare, „Cine e Godot?” – care e întrebarea de bază, care ar trebui întrebată în prima clipă în care devin conștienți. Îl așteptați pe Godot – întrebați: „Cine este Godot?” Dar pentru ei acest punct e sensibil, vorbesc despre multe alte lucruri.

Ei spun, „Când vine? Ești sigur că se va ține de cuvânt de data aceasta? Ieri ne-a înșelat, alaltăieri n-a apărut și și astăzi momentul stabilit trece și el nu pare să vină.”

Se uită din nou și din nou spre drum – drumul e gol – dar nu pun niciodată întrebarea de bază. Nu întreabă niciodată, „Cine e acest Godot?” Nu întreabă, „Când ți-a promis că vine? Unde l-ai întâlnit? Cum știi că există?” Nu, nu ating niciodată subiectele acestea.

Așa trăiesc toți oamenii cufundați în lume: nu pun niciodată întrebările de bază. Ar fi riscant să o facă, ar fi perfect periculos. Trebuie să se ascundă, să pretindă că știu toate întrebările de bază. Ei continuă să pună mereu întrebări secundare – să țineți minte asta.

Când veniți la mine rar se întâmplă să pună cineva o întrebare de bază... secundare. Și dacă eu încerc să vă îndrept spre cele primare vă speriați. Întrebați lucruri inutile la care se poate răspunde, dar și dacă vi se răspunde nu veți obține nimic pentru că ele nu sunt de bază.

E ca și cum casa voastră ar fi luat foc și voi ați întreba, „Cine a plantat acești copaci?” Întrebarea poate părea relevantă, i se poate răspunde, dar care ar fi rezultatul? Casa a luat foc: trebuie să faceți ceva și să puneți întrebările de bază. Dar n-o faceți niciodată.

Din nou și din nou ei spun, „Trece și ziua asta și el n-a apărut.” Se ajută unul pe celălalt: „Trebuie să vină, poate a întârziat. Sunt o mie și unul de lucruri care i s-ar fi putut întâmpla. Dar e un om pe care te poți baza, e un tip de încredere.” Și acest „el” este pur și simplu gol.

A mai trecut încă o zi și el nu apare, așa că ei se satură. Încep să spună, ,,Acum gata. Deja e destul” – și se pregătesc să plece. Nu mai pot aștepta – dar nu pleacă niciodată! A doua zi sunt acolo, stau jos în același loc și îl așteaptă din nou pe Godot. Ieri au decis, au decis foarte vehement, acum vor pleca, „Gata! Nu putem aștepta toată viața. Dacă vine, bine; dacă nu vine, și așa e bine.”

De ce nu pleacă? Din nou și din nou spun că vor pleca. Problema este: unde să plece? Puteți pleca, dar unde? Oriunde v-ați duce îl veți aștepta din nou pe Godot, o schimbare de loc nu vă va ajuta. Puteți veni în India, puteți fi în Anglia sau în America, sau puteți pleca în Japonia, dar care va fi rezultatul? Îl veți aștepta din nou pe Godot. Japonia, Anglia, India – e același lucru. O schimbare geografică nu vă va fi de ajutor.

De aceea atunci când umanitatea este întoarsă pe dos oamenii devin călători. Ei merg dintr-un loc în altul. Sunt mereu pe drum, se îndreaptă mereu undeva. Nu ajung nicăieri, dar merg mereu undeva. De fapt, ei nu merg nicăieri, ei doar scapă de locul în care se află. Dacă sunt în America merg în”Jndia, dacă sunt în India pleacă în Japonia, dacă sunt în Japonia pleacă în Nepal. Ei nu merg nicăieri, doar încearcă să scape din locul în care sunt. Și peste tot rămân la fel – nu se petrece nimic – pentru că geografia n-are nicio legătură cu problema.

Acei vagabonzi sunt într-un anumit sens mai adevărați, mai onești. Ei atunci când se supără sunt foarte hotărâți. Înjură și spun, ,,Acum gata! Mâine dimineață n-o să mai fim aici să-l așteptăm pe Godot! Vom pleca!”

A doua zi dimineața soarele răsare și ei sunt în același loc, așteaptă și se întreabă din nou când vine. Au uitat complet că în seara precedentă deciseseră să plece... dar unde să meargă?

Nu pot merge nicăieri – acesta este al doilea adevăr fundamental despre umanitate, Primul – niciodată nu se întâmplă nimic; lucrurile par să se întâmple, dar voi rămâneți la fel.

Priviți în propria voastră ființă – s-a întâmplat vreodată ceva acolo? Erați copii și ați visat mult, iar apoi ați devenit tineri și tot ați visat mult și apoi ați devenit bătrâni și încă visați. Ați visat la bogățiile lumii, acum poate visați la bogățiile altei lumi, dar vi s-a întâmplat vreodată ceva? Să nu vă fie teamă, pentru că dacă vă este teamă puneți întrebări secundare.

Religia înseamnă a pune întrebarea fundamentală, cea de bază – și este foarte important să o puneți curajos pentru că până și atunci când doar întrebați deja vă apropiați de centru.

Al doilea adevăr: ați mers și ați mers și ați mers dintr-un loc în altul, dintr-o emoție în alta, dintr-un plan în altul, de pe un nivel pe altul, dar nu ați ajuns nicăieri. Ați ajuns undeva? Puteți să spuneți că ați ajuns oriunde... este mereu o plecare, niciodată nu are loc o sosire? Trenurile pleacă mereu, avioanele pleacă mereu, oamenii sunt gata în sălile lor de așteptate – mereu o plecare, niciodată o sosire? Întreaga absurditate a acestui lucru... dar voi nu întrebați niciodată.

Apar aceste două întrebări de bază și apoi a treia le urmează automat: cine sunteți voi? Pentru că nu e foarte important cine e Godot – aceea e creația voastră, zeii pe care îi aveți sunt propriile voastre creații. Uitați ce spune Biblia, că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa. Este exact pe dos: omul l-a creat pe Dumnezeu după chipul și asemănarea sa – este Godot, este propria voastră creație, este visul vostru. Cumva, ca să vă simțiți semnificativi, plini, importanți, ați creat un Dumnezeu în cer. Dumnezeu nu a creat lumea, Dumnezeu nu a creat omul; omul a creat întregul concept.

Pag. 9 – 15