Adevăr Divin
Doctrina vieții de apoi în Israel, în iudaism și în creștinism
| Erudiția cu care autorul își tratează materialul face din acest volum un ghid indispensabil pentru oricine este interesat de problema morții, a judecății de apoi, a învierii și a mântuirii așa cum apar în scrierile sale aflate la temelia creștinismului. |
36.00 32.40 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Robert Henry Charles este unul dintre cei mai mari savanți biblici din secolul al XX-lea, fiind cunoscut în special prin traducerile sale la textele apocrife și pseudo-epigrafice, și pentru edițiile sale la Cartea Jubileelor, Cartea lui Enoh și Testamentele celor doisprezece patriarhi, valabile și astăzi prin rigoarea lor științifică. Doctrina vieții de apoi în Israel, în iudaism și în creștinism este o istorie critică ce urmărește pas cu pas eshatologia iudaică și creștină atât din Vechiul și Noul Testament cât și din textele apocrife (Enoh, IV Ezra, Înțelepciunea lui Solomon etc.) Erudiția cu care autorul își tratează materialul face din acest volum un ghid indispensabil pentru oricine este interesat de problema morții, a judecății de apoi, a învierii și a mântuirii așa cum apar în scrierile sale aflate la temelia creștinismului. Alexandru Anghel |
Cuprins:
CAPITOLUL 1 |
Fragment:
ESHATOLOGIA INDIVIDULUI ÎN VECHIUL TESTAMENT ÎNAINTE DE APARIȚIA CREDINȚEI ÎN NEMURIRE Scopul acestei lucrări este acela de a trata eshatologia ebraică, cea evreiască și cea creștină sau învățătura Vechiului Testament, a iudaismului și a Noului Testament referitoare la condiția finală a omului și a lumii. Credem de prea multe ori că suntem deplin familiarizați cu acest subiect, însă o astfel de presupunere nu este deloc justificată. Avem încă multe de învățat, iar munca cercetării stăruitoare din acest domeniu este încă departe de a se încheia. Din perioada lui Moise, fondatorul religios și politic al Israelului, până în vremea lui Hristos, putem determina cu o anumită certitudine perspectivele religioase ale acestui popor despre lumea de dincolo. Însă faptele sunt atât de izolate, iar sursele de atâtea ori imperfecte și revalorificate în mediile ulterioare, încât, dacă ne limităm atenția doar la concepțiile despre viața de apoi nu am oferi decât o prezentare nearticulată a credințelor și așteptărilor, cu mari lacune și schimbări de neînțeles și fără acea coerență și dezvoltare ordonată în lipsa căreia mintea nu ar fi satisfăcută. Acum știm că putem aduce o anumită coerență și inteligibilitate acestui subiect prin considerarea dezvoltării concepției despre Dumnezeu în Israel. De această concepție depind până la urmă toate celelalte concepții religioase ale acestui popor. Totuși, este evident că nu ne putem ocupa decât de punctele importante ale acestei dezvoltări; însă acestea vor fi suficiente pentru ceea ce ne-am propus aici. Să dau un exemplu al necesității de a trata concepția despre Dumnezeu în raport cu cea despre lumea de dincolo. Cum se face că în secolul al doilea î.Hr. concepția despre lumea de apoi este în principal morală și retributivă, în timp ce mergând din secolul al patrulea înapoi până în vremea lui Moise aceasta este non-morală, fiind de fapt un exemplu de păgânism semit pur? Această schimbare de concepție se datorează în principal monoteismului, care fiind perceput în parte de către profeții de secol opt și pe deplin de către cei de secol șase, a dus până la rezultatul său logic. Nici o parte a universului creată de Dumnezeu – simțit și a gândit omul religios – nu poate fi separată de influența Lui. De aici și respingerea la vremea cuvenită a perspectivei semite păgâne despre Șeol în favoarea uneia morale și retributive. Totuși, dacă monoteismul nu ar fi ajuns credința acceptată a poporului, această transformare a Șeolului nu a fi fost posibilă. Înainte de a intra în acest subiect aș putea să afirm încă de la început că, deși trebuie să mă ocup, ca să spun așa, de anatomia gâdirii religioase veterotestamentare, nu am pretenția și nici nu cred că este posibil să o explic doar ca pe o dezvoltare naturală. Adevărata dezvoltare în religie, din trecut sau din prezent, izvorăște din comuniunea omului cu Dumnezeul cel viu, prin care omul află voia lui Dumnezeu, și devine astfel un instrument al lui Dumnezeu o conștiință personalizată, un revelator al adevărului divin pentru oamenii mai puțin inspirați decât el însuși. Adevărul astfel revelat printr-un om posedă o autoritate divină pentru oameni. Investigațiile noastre din capitolele următoare vor fi căIăuzite de rezultatele criticii Vechiului Testament. Totuși, din moment ce unele din aceste rezultate sunt încă provizorii, același caracter provizoriu îl vor avea și unele dintre concluziile noastre. Pe parcursul acestor studii ne vom întoarce la pronunția originară a numelui divin Iahve. Datorită temerii de a folosi greșit acest nume (Ex. 20:7; Lev. 24:11) evreii au evitat să-i pronunțe cu vocalele sale legitime, folosind în schimb focalizarea de la Adonai; iar când acest cuvânt apărea în imediata apropiere, foloseau vocalizarea lui Elohim. Datorită necunoașterii acestor lucruri pronunția falsă Iehova a fost introdusă de un savant de secol șaisprezece, Petrus Galatinus, în opera sa, De Arcanis Catholicce Veritatas, 1518. Adevărata pronunție este atestată de Clement din Alexandria și Theodoret, ca să nu mai vorbim de autoritățile mai vechi. 1. Iahvismul preprofetic. Nu vom încerca să identificăm diferitele etape prin care iahvismul a trecut înainte de a deveni monoteist, ci le vom diferenția în două perioade generale: (1) iahvismul proprofetic, de la Moise până în secolul al optulea; și (2) iahvlsmul profetic. Atenția noastră se va limita în principal la prima perioadă, căci posibilitatea de a înțelege eshatologia ebraică timpurie este condiționată de înțelegerea prealabilă a orizontului limitat al iahvismului preprofetic. Oricare ar fi fost sursa din care a provenit până la urmă credința în Iahve, Moise a fost probabil cel prin care Iahve a ajuns Dumnezeul lui Israel, adică Dumnezeul național. Un popor nu se naște doar prin creșterea și extinderea tribului, dar și prin federația de triburi provenite din același strămoș sau din strămoși diferiți și care se închină la zei tribali separați. O astfel de federație ar putea să se ivească cu prilejul unui pericol comun sau cu ocazia unor interese împărtășite. Dacă o comunitate de interes și de acțiune instituită în felul acesta va avea durată, rezultatul este poporul. Încorporarea unor triburi diferite într-un popor este un semn că conștiința tribală s-a aplecat în fața conștiinței comunității extinse și că în acest proces zeii tribali au fost nevoiți să se transfere într-o relație subordonată față de noul zeu al poporului. Acest zeu a fost neîndoielnic de multe ori zeul tribului conducător al confederației. Wellhausen crede că Iahve a fost inițial Dumnezeul tribului lui Iosif, pe baza faptului că chivotul a fost așezat în teritoriul lui Iosif; și că Iosua – cel mai vechi nume istoric concordant cu Iahve – a aparținut tribului lui Iosif. Această teorie întâmpină o serie de dificultăți copleșitoare, însă aceste dificultăți nu ne preocupă aici. Originea iahvismului este încă învăluită în mister. Ultima perspectivă este susținută puternic de mărturia numelor proprii. Astfel, primul nume propriu care se află într-o concordanță certă cu Iahve este cel al lui Iosua. Dar, având în vedere că această chestiune nu influențează în mod direct subiectul nostru, putem trece la probleme mai importante, adăugând doar faptul că învățătura lui Moise trebuie să fi avut puncte în comun cu credințele preexistente ale poporului sau tribului său. |