Odată ajuns adult, Kevin a fost capabil să realizeze
că părinții îl infantilizaseră. Și a înțeles asta abia după ce a început să
facă terapie. Iar la terapie venise pentru că se întreba de ce, oare, îl
îngrozea atât de tare ideea de a avea el însuși copii.
Întotdeauna e greu să-ți lași copilul să-și ia zborul în
lume. Dacă mai are și vreo nevoie specială în plus, e și mai dificil. Totuși,
este un lucru care trebuie făcut.
Uneori, același copil e împins în ambele roluri: e și
infantilizat, dar i se cere și pseudomaturitate – ambele, în funcție de
capriciile părintelui. Fetița unei mame alcoolice ar putea ajunge să curețe
voma în urma acesteia, să gătească masa pentru toată familia ori s-o ducă pe
mama ei la culcare. Daaar... între episoadele de beție cruntă, în momentele
când are acute remușcări, aceeași mamă ar putea să ia pe umerii ei toată vina
și să-i interzică fetiței să mai facă ceva pentru ea. Evident, nici un astfel
de copil nu va parcurge stadiile normale de dezvoltare, în ordinea firească.
Ajunsă adult, dacă are la rândul său copii, revăzându-și trecutul ea se va
întreba: „Cât înseamnă «destul»? Și când e «prea mult»?"
S-ar putea să fie nevoie să privești unele aspecte ale
copilăriei tale prin niște lentile cu totul noi. Contextul în care ne aflăm
adesea determină felul în care vedem un anumit comportament (precum
îndeplinirea treburilor gospodărești sau îngrijirea fraților mai mici). Dacă am
fost nefericiți în circumstanțele care au înconjurat comportamentul acela,
abilitățile pe care le-am dobândit astfel vor fi desconsiderate și ele. Numai
că, uneori, e o greșeală să-ți respingi abilitățile.
Un exemplu pe care eu îl folosesc pentru a demonstra ceea ce
am spus adineauri îl are în centru pe un tânăr (pe care îl cunosc personal) și
care vine dintr-o familie funcțională. Pe vremea când avea 5 ani, acesta a
venit într-o zi de la grădiniță și și-a preparat un sandvici cu ton. Fără
niciun ajutor, a deschis conserva de pește, i-a amestecat conținutul cu
maioneză, a pus în prăjitorul de pâine două felii și, când totul a fost gata, a
întins peștele pe pâine și-a mâncat. Adulții care l-au urmărit discret în tot
acest timp l-au considerat de-a dreptul adorabil, iar totul a făcut parte din
planul lor de a-l învăța pe cel mic să fie independent. Tânărul a fost lăudat
pentru felul în care s-a descurcat și, din toată povestea asta, a mai câștigat
o fărâmă de încredere în sine.
Dacă ai crescut într-o familie disfuncțională, foarte
probabil că și tu știai cum să faci un sandvici cu ton - la aceeași vârstă.
Probabil că te ocupai și de frații ori surorile mai mici. Abilitățile dobândite
de tine erau similare, însă reacția cu care erai întâmpinat era cu totul alta.
Pentru tine, același comportament (care stârnea laude și genera încredere în
cazul copilului din familia funcțională) ție avea să-ți aducă mila străinilor.
Oamenii te compătimeau: „Bietul copil, e silit să se poarte ca un om mare. Și e
atât de mic!..."
Ca efect, și ție ți-a părut rău pentru tine. Și te-ai simțit
protectorul familiei. De asemenea, ai pus la inimă pe termen lung supărarea din
acel moment și te-ai încredințat că n-ai cum să fugi de soarta ta.
Contextul e un factor critic. Pentru unii, important nu va
fi ce abilități au dobândit, ci care atitudini i-au afectat. Pentru același
comportament. Îmbracă totul într-un context diferit și adaugă o reacție
diferită din partea celorlalți, iar rezultatul va fi... o imagine de sine
foarte diferită!
Copiii se nasc într-o stare de dependență și își petrec o
mare parte din viață încercând să se individualizeze. Jobul părintelui e să-i
asiste în tot acest proces. Să-i „asiști" înseamnă să găsești echilibrul
delicat între dependență și independență – la fiecare pas pe care ei îl fac.
Copiii se vor lupta în mod constant pentru... |
Adevăr Divin
