4015 produse pe stoc
 |
|
 |
 |
|
 |
 |
|
 |
|
 |
|
 |
|
PROBLEME
DE REZOLVAT
I. A demonstra într-o
manieră sigură și absolută existența lui Dumnezeu și a da o idee satisfăcătoare
despre ea tuturor spiritelor.
II. A stabili existența
adevăratei religii, imposibil de contestat. III. A indica dimensiunea și
rațiunea de a fi a tuturor misterelor religiei, una, adevărată și universală.
IV. A transforma
obiecțiile filozofiei în argumente favorabile adevăratei religii.
V. A marca limita între
religie și superstiție și a dezvălui rațiunea miracolelor și a minunilor.
CONSIDERAȚII
PRELIMINARE
Când contele Joseph de
Maistre, acest mare și înflăcărat logician, a spus disperat: Lumea este fără
religie, a părut asemenea celor care zic netemători: nu este Dumnezeu.
Lumea este, într-adevăr,
fără religia contelui Joseph de Maistre, cum, la fel de probabil, Dumnezeu, așa
cum îl concep majoritatea ateilor, nu există.
Religia este o idee
sprijinită pe un fapt constant și universal: umanitatea este religioasă;
cuvântul religie are deci un sens necesar și absolut. Natura însăși consacră
ideea pe care o reprezintă acest cuvânt și o ridică la înălțimea unui
principiu.
Nevoia de a crede este
strâns legată de nevoia de a iubi: iată de ce sufletele simt nevoia comuniunii
în aceleași speranțe și în aceeași iubire. Credințele izolate nu sunt decât
îndoieli: legătura încrederii mutuale face religia, născând credința.
Credința nu se
inventează, nu se impune, nu se stabilește prin convenție politică; ea se
manifestă, ca viața, cu un fel de fatalitate. Aceeași putere care dirijează
fenomenele naturii extinde și limitează, în afara oricăror previziuni umane,
domeniul supranatural al credinței. Revelațiile nu se imaginează, le suporți
și crezi în ele. Spiritul protestează în van față de obscuritățile dogmei, el
este subjugat chiar de aceste obscurități și adesea cel mai rebel dintre
raționaliști roșește când i se spune om fără religie.
Religia ocupă un loc mult
mai important între realitățile vieții decât cred cei care trăiesc fără
religie sau își închipuie că trăiesc fără ea. Tot ceea ce ridică omul deasupra
condiției de animal, dragostea morală, devotamentul, onoarea, sunt sentimente
esențial religioase. Cultul patriei și al căminului, religia jurământului și
a amintirilor, sunt lucruri pe care umanitatea nu le va putea abjura niciodată
fără să se degradeze complet și care n-ar putea exista fără credința în ceva
mai înalt decât viața muritoare, cu toate vicisitudinile, ignoranțele și
mizeriile ei.
Dacă pierderea veșnică în
neant ar fi rezultatul tuturor aspirațiilor noastre spre lucrurile sublime pe
care le simțim eterne, bucuria clipei, uitarea trecutului și indiferența față
de viitor ar fi singurele noastre datorii și ar fi riguros adevărat să spunem,
odată cu un sofist celebru, că omul care gândește este un animal degradat.
Dintre toate pasiunile
umane, pasiunea religioasă este cea mai puternică și cea mai vie. Ea se
manifestă prin afirmare sau prin negare, cu un egal fanatism, unii afirmându-l
cu încăpățânare pe Dumnezeul conceput după chipul lor, alții negându-l netemători,
ca și cum ar fi putut cuprinde și devasta printr-un singur gând tot infinitul
care se leagă de numele lui.
Filozofii n-au reflectat
destul la faptul fiziologic al religiei umanității; religia, într-adevăr,
exista în afara oricărei discuții dogmatice. Este o facultate a sufletului
uman, cum e inteligența și iubirea. Cât vor exista oameni, va exista și
religia. Considerată astfel, religia nu este altceva decât nevoia unui idealism
infinit care inspiră toate devotamentele, împiedicând virtutea și onoarea să
fie numai niște simple cuvinte folosite pentru a-i înșela pe cei slabi și pe
cei proști în avantajul celor tari și abili.
Acestei nevoi înnăscute
de credință îi putem da numele de religie naturală și tot ceea ce tinde să
micșoreze și să limiteze avântul acestor credințe este, în ordine religioasă,
în opoziție cu natura. Esența obiectului religios este misterul, deoarece
credința începe în necunoscut, abandonând restul investigațiilor științei. îndoiala
este, de altfel, fatală credinței; ea simte că intervenția ființei divine este
necesară pentru a umple abisul care separă finitul de infinit și susține
această intervenție a ființei divine cu tot elanul inimii, cu toată docilitatea
inteligenței sale.
În afara acestui act de
credință, nevoia religioasă nu găsește satisfacție și devine scepticism și
disperare. Dar pentru ca actul credinței să nu fie un act de nebunie, rațiunea
vrea ca el să fie dirijat și reglat. Prin ce? Prin știință? Am văzut că știința
nu poate nimic. Prin autoritatea civilă? E absurd. Ca și cum rugăciunile ar fi
supravegheate de jandarmi!
Rămâne deci autoritatea
morală care singură poate constitui dogma și stabili disciplina cultului, în
acord eu autoritatea civilă, dar nu conform ordinelor ei; într-un cuvânt,
credința trebuie să dea nevoii religioase o satisfacție reală, întreagă,
permanentă, indubitabilă. In acest sens, avem nevoie de susținerea absolută, invariabilă,
a unei dogme conservate printr-o ierarhie autorizată. E nevoie de un cult
eficace, oferind, într-o credință absolută, o realizare substanțială a
semnelor credinței.
Religia, astfel
înțeleasă, fiind singura care satisface nevoia naturală de religie, trebuie să
fie numită singura cu adevărat naturală. Și ajungem astfel la o dublă
definiție: adevărata religie naturală este religia revelată; adevărata religie
revelată este religia ierarhică și tradițională care se afirmă absolut, deasupra
disputelor umane, prin comuniunea în credință, în speranță și caritate.
Reprezentând autoritatea
morală și realizând-o prin eficacitatea ministeriatului său, sacerdoțiul este
sfânt și infailibil pe când umanitatea este supusă viciului și greșelii. Preotul,
acționând ca preot, este reprezentantul lui Dumnezeu. Nu au importanță
greșelile sau chiar crimele omului. Când Alexandru al VI-lea dădea o ordinație,
el nu era otrăvitorul care-i binecuvânta pe episcopi, era papa. Or, papa Alexandru al VI-lea n-a
corupt și n-a falsificat niciodată dogma care-l pedepsea chiar pe el, sacramentele
care în mâinile lui salvau pe alții, fără să-I justifice pe el. Peste tot și
dintotdeauna au existat mincinoși și criminali, dar, în Biserica ierarhică și
divin autorizată n-au fost și nu vor fi niciodată nici papi, nici preoți răi.
Rău și preot sunt două cuvinte care nu pot fi alăturate.
Am vorbit despre
Alexandru al VI-lea și credem că acest nume ne ajunge, fără să mai fie nevoie
să ni se amintească și alte fapte cu adevărat execrabile. Marii criminali s-au
putut dezonora de două ori pe ei înșiși din cauza caracterului sacru cu care
erau învestiți; dar nu le-a fost dat să dezonoreze caracterul în sine, care
rămâne veșnic strălucitor și minunat, deasupra umanității care decade.
Am spus că nu există
religie fără mistere; să adăugăm că nu există mistere fără simboluri. Simbolul
fiind formula sau expresia misterului, exprimă profunzimea necunoscută prin
imagini paradoxale împrumutate necunoscutului. Forma simbolică, trebuind să
caracterizeze ceea ce este deasupra rațiunii științifice, se afla neapărat în
afara acestei rațiuni: de aici celebrul cuvânt perfect adevărat al unui părinte
al Bisericii: Cred pentru că este absurd, credo
quia absurdum.
Dacă știința ar afirma
ceea ce nu știe, s-ar distruge pe sine însăși. Știința n-ar putea face act de
credință, tot așa cum credința n-ar putea decide în materie de știință. O
afirmație a credinței de care știința are temeritatea să se ocupe nu poate fi
decât o absurditate pentru ea, așa cum o afirmație a științei care ni s-ar
prezenta ca un articol de credință ar fi o absurditate în ordine religioasă. A
crede și a ști sunt doi termeni care nu se pot confunda niciodată.
Nu pot fi însă nici opuși
unul altuia într-un antagonism oarecare. E imposibil, într-adevăr, să crezi
contrariul a ceea ce știi fără să încetezi chiar prin aceasta, de a mai ști și
la fel de imposibil e să reușești să știi contrariul a ceea ce crezi fără să
încetezi imediat să crezi.
A nega sau chiar numai a
contesta deciziile credinței în numele științei înseamnă a dovedi că nu
înțelegi nici credința, nici știința, într-adevăr, misterul unui Dumnezeu în
trei persoane nu este o problemă de matematică; întruparea Verbului este un
fenomen care nu aparține medicinei; mântuirea scapă criticii istoricilor.
Știința este absolut neputincioasă să decidă dacă există sau nu temei să crezi
sau să nu crezi în dogmă; ea poate numai constata rezultatele credinței și dacă
credința îi
Pag. 11 15
A apărut în: 2014-02 |
Fii primul care își spune opinia! |
|
Cele mai noi cărți ADEVĂR DIVIN
|
Noutăți pe site
|
Retipăriri
| |
|
 |
|
 |
|