Cheia marilor mistere. Vol. 1 (Colecţia MISTICA esoterism nr. 19) :. Eliphas Lévi :. Nemira :. Editura Adevăr Divin (Detalii)

Cheia marilor mistere. Vol. 1 (Colecţia MISTICA esoterism nr. 19)
Taine şi practici ascunse

Corpurile noastre fluidice se atrag şi se resping, urmând legile asemănătoare cu cele ale electricităţii. Ceea ce produce simpatiile şi antipatiile instinctive...

Autor: Eliphas Lévi

Editura: Nemira

Colecţia: MISTICA esoterism

Afişat de 22030 ori.

Cotaţie articol: Nespecificat (0/5; 0 voturi)
Neinspirat	Mediocru	Mediu	Bun	Excelent

	•Preţ raft:	19.90 RON

	•Reducere:	10%
	•Preţ site:	17.91 RON *

Contact

Descriere

Cuprins

Fragmente

Condiţii de livrare

PROBLEME DE REZOLVAT

I. A demonstra într-o manieră sigură şi absolută existenţa lui Dumnezeu şi a da o idee satisfăcătoare despre ea tuturor spiritelor.

II. A stabili existenţa adevăratei religii, imposibil de contestat. III. A indica dimensiunea şi raţiunea de a fi a tuturor misterelor religiei, una, adevărată şi universală.

IV. A transforma obiecţiile filozofiei în argumente favorabile adevăratei religii.

V. A marca limita între religie şi superstiţie şi a dezvălui raţiunea miracolelor şi a minunilor.

CONSIDERAŢII PRELIMINARE

Când contele Joseph de Maistre, acest mare şi înflăcărat logician, a spus disperat: Lumea este fără religie, a părut asemenea celor care zic netemători: nu este Dumnezeu.

Lumea este, într-adevăr, fără religia contelui Joseph de Maistre, cum, la fel de probabil, Dumnezeu, aşa cum îl concep majoritatea ateilor, nu există.

Religia este o idee sprijinită pe un fapt constant şi universal: umanitatea este religioasă; cuvântul religie are deci un sens necesar şi absolut. Natura însăşi consacră ideea pe care o reprezintă acest cuvânt şi o ridică la înălţimea unui principiu.

Nevoia de a crede este strâns legată de nevoia de a iubi: iată de ce sufletele simt nevoia comuniunii în aceleaşi speranţe şi în aceeaşi iubire. Credinţele izolate nu sunt decât îndoieli: legătura încrederii mutuale face religia, născând credinţa.

Credinţa nu se inventează, nu se impune, nu se stabileşte prin convenţie politică; ea se manifestă, ca viaţa, cu un fel de fatalitate. Aceeaşi putere care dirijează fenomenele naturii extinde şi limitează, în afara oricăror previziuni umane, domeniul supranatural al credinţei. Revelaţiile nu se imaginează, le suporţi şi crezi în ele. Spiritul protestează în van faţă de obscurităţile dogmei, el este subjugat chiar de aceste obscurităţi şi adesea cel mai rebel dintre raţionalişti roşeşte când i se spune om fără religie.

Religia ocupă un loc mult mai important între realităţile vieţii decât cred cei care trăiesc fără religie sau îşi închipuie că trăiesc fără ea. Tot ceea ce ridică omul deasupra condiţiei de animal, dragostea morală, devotamentul, onoarea, sunt sentimente esenţial religioase. Cultul patriei şi al căminului, religia jurământului şi a amintirilor, sunt lucruri pe care umanitatea nu le va putea abjura niciodată fără să se degradeze complet şi care n-ar putea exista fără credinţa în ceva mai înalt decât viaţa muritoare, cu toate vicisitudinile, ignoranţele şi mizeriile ei.

Dacă pierderea veşnică în neant ar fi rezultatul tuturor aspiraţiilor noastre spre lucrurile sublime pe care le simţim eterne, bucuria clipei, uitarea trecutului şi indiferenţa faţă de viitor ar fi singurele noastre datorii şi ar fi riguros adevărat să spunem, odată cu un sofist celebru, că omul care gândeşte este un animal degradat.

Dintre toate pasiunile umane, pasiunea religioasă este cea mai puternică şi cea mai vie. Ea se manifestă prin afirmare sau prin negare, cu un egal fanatism, unii afirmându-l cu încăpăţânare pe Dumnezeul conceput după chipul lor, alţii negându-l netemători, ca şi cum ar fi putut cuprinde şi devasta printr-un singur gând tot infinitul care se leagă de numele lui.

Filozofii n-au reflectat destul la faptul fiziologic al religiei umanităţii; religia, într-adevăr, exista în afara oricărei discuţii dogmatice. Este o facultate a sufletului uman, cum e inteligenţa şi iubirea. Cât vor exista oameni, va exista şi religia. Considerată astfel, religia nu este altceva decât nevoia unui idealism infinit care inspiră toate devotamentele, împiedicând virtutea şi onoarea să fie numai nişte simple cuvinte folosite pentru a-i înşela pe cei slabi şi pe cei proşti în avantajul celor tari şi abili.

Acestei nevoi înnăscute de credinţă îi putem da numele de religie naturală şi tot ceea ce tinde să micşoreze şi să limiteze avântul acestor credinţe este, în ordine religioasă, în opoziţie cu natura. Esenţa obiectului religios este misterul, deoarece credinţa începe în necunoscut, abandonând restul investigaţiilor ştiinţei. îndoiala este, de altfel, fatală credinţei; ea simte că intervenţia fiinţei divine este necesară pentru a umple abisul care separă finitul de infinit şi susţine această intervenţie a fiinţei divine cu tot elanul inimii, cu toată docilitatea inteligenţei sale.

În afara acestui act de credinţă, nevoia religioasă nu găseşte satisfacţie şi devine scepticism şi disperare. Dar pentru ca actul credinţei să nu fie un act de nebunie, raţiunea vrea ca el să fie dirijat şi reglat. Prin ce? Prin ştiinţă? Am văzut că ştiinţa nu poate nimic. Prin autoritatea civilă? E absurd. Ca şi cum rugăciunile ar fi supravegheate de jandarmi!

Rămâne deci autoritatea morală care singură poate constitui dogma şi stabili disciplina cultului, în acord eu autoritatea civilă, dar nu conform ordinelor ei; într-un cuvânt, credinţa trebuie să dea nevoii religioase o satisfacţie reală, întreagă, permanentă, indubitabilă. In acest sens, avem nevoie de susţinerea absolută, invariabilă, a unei dogme conservate printr-o ierarhie autorizată. E nevoie de un cult eficace, oferind, într-o credinţă absolută, o realizare substanţială a semnelor credinţei.

Religia, astfel înţeleasă, fiind singura care satisface nevoia naturală de religie, trebuie să fie numită singura cu adevărat naturală. Şi ajungem astfel la o dublă definiţie: adevărata religie naturală este religia revelată; adevărata religie revelată este religia ierarhică şi tradiţională care se afirmă absolut, deasupra disputelor umane, prin comuniunea în credinţă, în speranţă şi caritate.

Reprezentând autoritatea morală şi realizând-o prin eficacitatea ministeriatului său, sacerdoţiul este sfânt şi infailibil pe când umanitatea este supusă viciului şi’ greşelii. Preotul, acţionând ca preot, este reprezentantul lui Dumnezeu. Nu au importanţă greşelile sau chiar crimele omului. Când Alexandru al VI-lea dădea o ordinaţie, el nu era otrăvitorul care-i binecuvânta pe episcopi, era papa. Or, papa Alexandru al VI-lea n-a corupt şi n-a falsificat niciodată dogma care-l pedepsea chiar pe el, sacramentele care în mâinile lui salvau pe alţii, fără să-I justifice pe el. Peste tot şi dintotdeauna au existat mincinoşi şi criminali, dar, în Biserica ierarhică şi divin autorizată n-au fost şi nu vor fi niciodată nici papi, nici preoţi răi. Rău şi preot sunt două cuvinte care nu pot fi alăturate.

Am vorbit despre Alexandru al VI-lea şi credem că acest nume ne ajunge, fără să mai fie nevoie să ni se amintească şi alte fapte cu adevărat execrabile. Marii criminali s-au putut dezonora de două ori pe ei înşişi din cauza caracterului sacru cu care erau învestiţi; dar nu le-a fost dat să dezonoreze caracterul în sine, care rămâne veşnic strălucitor şi minunat, deasupra umanităţii care decade.

Am spus că nu există religie fără mistere; să adăugăm că nu există mistere fără simboluri. Simbolul fiind formula sau expresia misterului, exprimă profunzimea necunoscută prin imagini paradoxale împrumutate necunoscutului. Forma simbolică, trebuind să caracterizeze ceea ce este deasupra raţiunii ştiinţifice, se afla neapărat în afara acestei raţiuni: de aici celebrul cuvânt perfect adevărat al unui părinte al Bisericii: Cred pentru că este absurd, credo quia absurdum.

Dacă ştiinţa ar afirma ceea ce nu ştie, s-ar distruge pe sine însăşi. Ştiinţa n-ar putea face act de credinţă, tot aşa cum credinţa n-ar putea decide în materie de ştiinţă. O afirmaţie a credinţei de care ştiinţa are temeritatea să se ocupe nu poate fi decât o absurditate pentru ea, aşa cum o afirmaţie a ştiinţei care ni s-ar prezenta ca un articol de credinţă ar fi o absurditate în ordine religioasă. A crede şi a şti sunt doi termeni care nu se pot confunda niciodată.

Nu pot fi însă nici opuşi unul altuia într-un antagonism oarecare. E imposibil, într-adevăr, să crezi contrariul a ceea ce ştii fără să încetezi chiar prin aceasta, de a mai şti şi la fel de imposibil e să reuşeşti să ştii contrariul a ceea ce crezi fără să încetezi imediat să crezi.

A nega sau chiar numai a contesta deciziile credinţei în numele ştiinţei înseamnă a dovedi că nu înţelegi nici credinţa, nici ştiinţa, într-adevăr, misterul unui Dumnezeu în trei persoane nu este o problemă de matematică; întruparea Verbului este un fenomen care nu aparţine medicinei; mântuirea scapă criticii istoricilor. Ştiinţa este absolut neputincioasă să decidă dacă există sau nu temei să crezi sau să nu crezi în dogmă; ea poate numai constata rezultatele credinţei şi dacă credinţa îi

Pag. 11 – 15

A apărut în: 2014-02

Fii primul care îşi spune opinia!

e-Mail-ul dvs.

Numele dvs.

Mesajul:

	Bun venit! ( Autentificare \| Înregistrare )

www.FotoMars.ro