Teoria existenţei lui Dumnezeu :. Bernard Haisch :. Atman :. Editura Adevăr Divin (Detalii)

Teoria existenţei lui Dumnezeu
Universuri, câmpuri energetice ale focarului zero şi ce se află în spatele acestora...

Teoria mea, mai pe scurt, propune să privim legile fizicii ca pe o manifestare a ideilor lui Dumnezeu, nu ca pe limitele potenţialului creator divin.

Autor: Bernard Haisch

Editura: Atman

Afişat de 21943 ori.

Cotaţie articol: Nespecificat (0/5; 0 voturi)
Neinspirat	Mediocru	Mediu	Bun	Excelent

	•Preţ raft:	25.00 RON

	•Reducere:	10%
	•Preţ site:	22.50 RON *

Contact

Descriere

Cuprins

Fragmente

Condiţii de livrare

Capitolul 1. Începutul călătoriei

Seminţele care au dat un sens vieţii mele au fost sădite la o vârstă fragedă. M-am născut în Stuttgart, Germania, iar părinţii mei, de origine germană, s-au mutat în Statele Unite când aveam trei ani. Au plecat în Indiana pentru că sora mamei şi soţul ei se mutaseră acolo după război. Germania de după război, chiar şi în anii 50, era un loc destul de întunecat, iar America părea să fie pământul făgăduinţei. Mătuşa îi trimitea mamei scrisori pline de entuziasm dar cumva exagerate, despre o brutărie care era de vânzare în partea de sud a zonei Indianapolis; era ieftină şi s-ar fi putut apuca împreună de afaceri.

Când au ajuns, cu câteva bagaje după ei, câţiva dolari şi cu un copil (eu, adică), părinţii mei au descoperit că oportunitatea de care le tot vorbea mătuşa era doar pe jumătate coaptă. Mă bucur acum. Pentru că altfel era posibil ca eu să fi fost un brutar şi aceasta să fi fost o carte de bucate.

Copilăria mea s-a derulat pe fondul educaţiei primite de la o mamă catolică, scrupulos religioasă şi de la Surorile Providenţei de la şcoala parohială din Indianapolis, St. Catherine of Sienna, care începeau fiecare zi de şcoală prin a ne mâna în turmă la slujbă, pretinzând că acesta era cel mai bun lucru ce ni se putea oferi înainte de citire, scriere, aritmetică, şi, bineînţeles, înainte de catehism. De fapt, mama şi-ar fi dorit ca eu să devin preot, şi sunt sigur că a înălţat multe rugăciuni spre împlinirea acestui vis.

Oricum, ar fi fost mult mai interesant să fiu preot decât brutar, dar de mic copil atenţia mea s-a îndreptat către ştiinţă. Nu-mi amintesc vreun moment când să nu-mi fi dorit să devin un om de ştiinţă, în special astronom.

Sunt anumite lucruri pe care le ştii pur şi simplu, mai ales când eşti copil, când lumea ta nu este încă plină de tot felul de ambiguităţi şi îndoieli care cresc apoi neîncetat şi te urmăresc toată viaţa.

Ca un copil al generaţiei Sputnik, îmi plăcea să urmăresc la televizor primele emisiuni despre cosmos. Ani mai târziu, la Museum of Television and Radio, în New York, am dat de un episod din Buzz Corbin şi Cadet Happy, care cred că m-a ajutat să-mi lansez cariera spaţială. Era incredibil de simplu: un joystick pe care îl mişcai şi un buton înainte şi înapoi era singurul lucru de care avea nevoie Buzz pentru a zbura prin galaxie în rachetă lui interplanetară. Viaţa era mult mai uşoară pentru ei decât pentru căpitanul Kirk, comandantul Scotty şi motoarele lor cu viteze mai mari decât viteza luminii, o decadă mai târziu.

Când am început şcoala primară aveam deja o certitudine, urma să devin astronom. În mintea mea prindeau viaţă imagini cu mine explorând suprafeţele altor lumi printr-un telescop uriaş, ca şi telescopul de 508 cm de pe muntele Palomar. Chiar dacă ceea ce îmi imaginam depăşea cu mult capacitatea unui asemenea telescop, visul meu era real. Trăiam liniştit cu credinţa că mă aştepta un viitor măreţ în astronomie – că erau descoperiri care mă aşteptau pe mine să le dezvălui lumii întregi.

Combinând religiozitatea mamei cu fascinaţia mea pentru spaţiu, am dezvoltat credinţa de nestrămutat că la o vârstă nu prea înaintată voi deveni un preot astronom, ca părintele Giuseppe Piazzi care a descoperit primul asteroid, sau ca părintele Angelo Secchi, care, în anii 1800,
a fost primul om ce a clasificat stelele după spectrul lor.

Am învăţat, odată cu trecerea timpului, că aceste două vocaţii nu sunt deloc incompatibile. Sunt iezuiţi care au dezvoltat cariere strălucite în astronomie. În secolele XVIII si XIX, Biserica Catolică a înfiinţat câteva observatoare în Roma, plus Observatorul oficial din Vatican, fondat în 1891 ce se află situat într-o locaţie modernă pe vârful muntelui Graham din Arizona – adiacent binecunoscutului Observator National Kitt Peak, în parteneriat cu Universitatea din Arizona.

Îmi plăcea ideea de a fi implicat în ceva grandios, ceva ce avea legătură cu Dumnezeu şi spaţiul. Cât de mare poate fi un vis până la urmă? Visul meu nu avea nicio limită.

Am dezvoltat visul preotului astronom până în liceu, apoi am urmat Şcoala Latină din Indianapolis ce pregătea băieţii pentru seminar. Am primit o educaţie clasică de invidiat prin bunăvoinţa Arhiepiscopiei, educaţie care ar fi costat o avere la o şcoală pregătitoare de pe Coasta de Est. Alături de engleză, istorie, algebră, biologie şi fizică, am primit o porţie zdravănă de latină, retorică şi muzică gregoriană.

După liceu, am urmat un seminar condus de călugării benedictini de la St. Meinrad Archabbey, printre dealurile din Indiana de sud. Acolo, călugării îmbrăcaţi în robe negre au imprimat o atmosferă aproape medievală lumii mele, mai ales în zilele întunecate de iarnă, când ne adunăm toţi la slujbă în sutane cu gulere romane, cântând imnurile antice din Kyriale, Requiem aeternam, dona eis, Domine. Parcă eram în Evul Mediu.

Am urmat seminarul doar un an. Din momentul în care am ajuns acolo, posibilităţile unui viitor diferit (mai ales unul care nu avea de-a face cu fetele) m-au îndepărtat de viziunea mult prea închistată pe care mănăstirea o avea asupra lumii. Gândeam atunci că orice formă de calcul avea
un avantaj asupra rugăciunii fascinat fiind de tehnologia sfârşitului secolului XX. Am abandonat la optsprezece ani jumătatea visului meu ce prevedea o carieră religioasă.

Dar cealaltă jumătate a visului meu am urmat-o până la capăt, devenind un astronom profesionist. Am avut o carieră plină de succes în Statele Unite şi în Europa, unde am făcut muncă de cercetare, am participat la diverse concursuri şi am câştigat premii ce îmi permiteau să folosesc telescoapele spaţiale NASA, am scris lucrări ştiinţifice, am prezidat conferinţe internaţionale, am lucrat ca editor ştiinţific la o revistă celebră de astrofizică, am arbitrat propuneri pentru Naţional Science Foundation şi am fost chiar şi profesor pentru o vreme.

DE LA ARHIEPISCOPIE LA ASTROFIZICĂ

Trecerea mea de la arhiepiscopie la astrofizică a avut loc în vara următoare plecării mele de la seminar. Trăiam atunci, din multe puncte de vedere, un timp ce avea să devină memorabil. Robert Kennedy şi Martin Luther King Jr. fuseseră asasinaţi. Situaţia din Vietnam, tragedia se petrecuse şi tensiune a creată în jurul viitoarelor alegeri polarizau naţiunea.

Pe lângă toate acestea, mai zburam şi pe Lună.

Programul Apollo se afla pe orbită lunară şi pe 20 iulie 1969, aselenizarea devenise realitate. Oamenii ajunseseră într-o altă lume. Fusese atins un punct de cotitură în civilizaţia noastră, ori aşa părea să fie.

Presupunând că ai fi putut să îţi iei ochii de la haosul de nestăpânit ce cuprindea suprafaţa planetei noastre, orientarea privirii în direcţia spaţiului şi a altor lumi părea plină de promisiuni. În doisprezece ani trecuserăm de la joystick-ul atotputernic al lui Buzz Corbin la aselenizare. Cu siguranţă alţi doisprezece ani ar fi fost mai mult decât suficient pentru ca astronauţii să ajungă pe Marte. Aşa păreau lucrurile pentru mine în momentul plecării din lumea spirituală a seminarului St. Meinrad spre lumea ştiinţifică a unui viitor licenţiat în astrofizică la Universitatea din Indiana. Pe harta rutieră, St. Meinrad se află la aproape o sută şaizeci de km de Universitatea din Indiana, dar pentru mine însă părea mai degrabă să fie vorba de o sută şaizeci de ani lumină.

În primul meu an la Indiana am învăţat cum să folosesc un telescop şi am făcut primele mele înregistrări fotografice în campusul Observatorului din Kirkwood. M-am implicat foarte mult în studiul fizicii şi a aplicaţiilor fizicii în astronomie. Am început să studiez în profunzime natura stelelor, a galaxiilor, a nebuloaselor planetare şi a spaţiului interstelar. Nu după mult timp, mănăstirile şi chemarea preoţiei deveniseră nişte amintiri îndepărtate şi irelevante.

Când am absolvit Universitatea din Indiana am început un program în astronomie şi astrofizică la Universitatea din Wisconsin, în Madison. Wisconsin era una din cele zece scoli specializate în astronomie, şi astrofizică din tară, si tocmai lansase o misiune NASA importantă, Orbiting Astronomical Observatory; Tot acolo am băut şi cea mai bună bere.

Wisconsin avea un program intensiv de astronomie care a făcut posibilă obţinerea doctoratului meu la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Teza mea de doctorat trata transferul prin radiaţii, o descriere matematică a felului în care lumina şi alte radiaţii electromagnetice treceau din interiorul unei stele în spaţiu. Un astfel de studiu necesita ajutorul unor super computere ca cele de la Los Alamos sau Livermore, unde mult din munca depusă este strâns legată de armele nucleare. Cum aceasta nu mă interesa, m-am îndepărtat de subiect, pe care am început să-l văd mult prea tehnic şi complex, implicând prea mult din ceea ce oamenii de ştiinţă numesc „number crunching”.

LANSAREA UNEI CARIERE

Atunci când am absolvit, piaţa de joburi era aproape saturată şi şomajul era o ameninţare reală. Am fost suficient de norocos să mi se ofere un soi de parteneriat post doctoral în cercetare pentru Jeff Linsky, la binecunoscutul Institute for Laboratory Astrophysics din cadrul Universităţii din
Colorado, în Boulder, unul din centrele lumii pentru cercetare în astrofizică.

Încă o dată m-am regăsit scufundat într-un altfel de sistem de credinţe, dar de data aceasta era sistemul secular al unei academii. Aici, la picioarele Munţilor Stâncoşi, se găsea unul din cele mai faimoase institute de cercetare. Oameni de ştiinţă din toată lumea veneau aici să petreacă o vară, un an, iar eu tocmai fusesem primit în acest secular sanctum sanctorum şi primisem o şansă să-mi demonstrez valoarea ca şi cercetător modern. Nu era acesta oare raiul pe pământ?

Munca lui Linsky presupunea obţinerea unor informaţii de la sateliţii NASA, mai ales cele legate de razele X şi ultraviolete ale spectrului. Eu, împreună cu alţi colegi, analizam şi încercam să interpretăm aceste informaţii. Sarcina noastră era să generăm un şir continuu de lucrări care să cuprindă până şi cea mai mică reflecţie astrofizică asupra datelor preţioase furnizate de sateliţi. Aceasta stabilea reputaţii, dezvolta cariere şi făcea banii să curgă. Linsky mi-a trezit pasiunea pentru un tip de stele cunoscute ca stele reci (după standarde stelare, soarele nostru este o stea rece).

În această perioadă am început să citesc despre budism. Îmi aduc aminte că mă gândeam, probabil pentru că eram un astrofizician cu reminiscenţe de seminarist, că era o legătură de făcut, o anumită viziune asupra naturii profunde a universului care trebuia descoperită, şi numai cineva ca mine, cu anumite cunoştinţe religioase, putea să o facă cunoscută lumii. Dar acest interes al meu avea să rămână pentru o bună bucată de timp uitat într-un sertar, pe măsură ce viaţa mea personală, cât şi cea profesională, deveneau tot mai complexe.

Mi s-a oferit un post la Universitatea din Utrecht, în Olanda, pe care l-am acceptat. Olandezii erau foarte activi în astronomie, ei realizau spectroscopie cu ultraviolete printr-un spectrograf suspendat, purtat de un balon, lansat, oricât de ciudat ar părea, chiar din Palestina, Texas. Oricine cunoaşte climatul lor, va înţelege de ce astronomii olandezi preferau să-şi petreacă timpul sub cerul texan. Olandezii sunt descurcăreţi. După un an petrecut acolo, m-am întors în Statele Unite şi m-am alăturat din nou lui

Pag. 9 – 15

A apărut în: 2013-09

Fii primul care îşi spune opinia!

e-Mail-ul dvs.

Numele dvs.

Mesajul:

	Bun venit! ( Autentificare \| Înregistrare )

www.FotoMars.ro