4042 produse pe stoc
 |
|
 |
 |
|
 |
 |
|
 |
|
 |
|
 |
|
Cartea pe care v‑ați fi dorit să o citească părinții voștri (Copiii voștri se vor bucura că ați citit‑o) |  » Coperta | Creșterea copilului pornește de la relația dintre părinte și copil. Dacă am fi plante, această relație ar fi solul. Relația susține, hrănește și permite sau împiedică dezvoltarea. Fără o relație pe care să se bazeze, copilul nu are senzația de siguranță. Această relație îi dă putere copilului și, într-o bună zi, le va da putere și copiilor lui. | Afișat de 464 ori. |
| Preț raft: | 39.00 RON | |
Reducere: | 20% | Preț site: | 31.20 RON
* | |
Contact
|
Elaine are doi copii și lucrează ca asistent
într-o galerie de artă. Este conștientă de vocea ei negativă internă:
De obicei îmi vorbește de eșec. Îmi spune să nu încerc
nimic, fiindcă nu-mi va reuși... voi greși... mă voi face de rușine. Așa că mă
conving să renunț. Apoi mă critic că nu am spirit de aventură și nu depun
destul efort. Îmi spun că nu mă țin de nimic, că sunt superficială și nu am
nicio pasiune și nu mă pricep la nimic. Spunând acum toate acestea, parcă aud
și vocea din cap care îmi spune: Da, așa e, foarte adevărat".
Mă simt vinovată când mă gândesc de unde vine vocea
respectivă, fiindcă o iubesc mult pe mama. Întotdeauna am știut că mă iubește
și m-am simțit iubită. Dar mama își face griji mereu, niciodată nu s-a
considerat destul de bună de nimic, este foarte negativistă. Întotdeauna a avut
pretenții prea mari din partea ei înseși. Niciodată nu acceptă vreun
compliment. Dacă îi spui: Ce lasagna delicioasă", va răspunde: N-are
niciun gust și am pus prea multă brânză".
Cumva, ne-a transmis și mie și surorilor mele acest
sentiment de inferioritate. Ne exagerăm eșecurile și le folosim ca dovezi că nu
suntem bune de nimic și nici nu mai are rost să ne străduim. Odată am luat B la
franceză și am simțit că e sfârșitul lumii.
Mama încearcă să aibă o atitudine pozitivă, dar o subminează
mereu cu câte o observație care îi scapă. Când îmi probam rochia de mireasă
înainte de nuntă, am ieșit din cabină, iar mama s-a strâmbat nemulțumită și a
spus: Păi, da, în ziua nunții, cu florile și cu voalul, și cu toate cele, să
zicem că nu va arăta rău". Fără să vrea, propria neliniște și neîncredere
îi devastează pe cei din jur.
Pe lângă această voce critică interioară chinuitoare, Elaine
are numai lucruri frumoase de spus despre mama ei și în niciun caz nu vreau
să o demonizez , dar, ca mulți dintre noi, se pare că nici nu își dă seama de
lucrurile pe care le spune sau că această autocritică va fi moștenită de fetele
ei.
Când vă dați seama cum vorbiți cu dumneavoastră înșivă, veți
putea mai ușor decide dacă să ascultați sau nu de vocea respectivă. Așa a
învățat Elaine să scape de influența autocriticii:
Sunt hotărâtă să nu transmit mai departe copiilor mei acest
prost obicei. Nu vreau să se teamă de eșec, la fel ca mine. E atât de
demoralizator.
Mai demult mă certam cu mine însămi, dar pierdeam
întotdeauna în fața acestei voci interioare (ca să nu mai vorbim câtă energie
și atenție consumam). Recent, am constatat că cel mai bine este să nu o bagi în
seamă. Mă comportam de parcă ar fi fost vorba de un coleg dificil, îi spuneam:
N-ai decât să crezi ce vrei".
Încerc să fac tocmai lucrurile pe care îmi spune vocea
interioară că nu pot să le fac. Mă îndemn să îmi depășesc temerile ca să nu îmi
descurajez copiii, să le arăt că nu e nicio problemă dacă nu reușești. M-am
apucat din nou de pictură, deși vocea mea interioară îmi tot repeta să mă las
păgubașă. În loc să îmi critic picturile, încerc să mă gândesc de ce îmi face
plăcere să pictez și ce anume mi-a ieșit bine la fiecare pictură în parte. Un
efect neașteptat a fost că am acum mult mai multă încredere în mine, nu doar la
pictură, ci și în viață în general.
Iată cum putem generaliza procesul prin care a trecut
Elaine:
1. Mai întâi, identificați vocea interioară.
EXERCIȚIU: SĂ ÎNVĂȚĂM SĂ DIALOGĂM
Pentru a exersa dialogul, gândiți-vă cum ascultați și
observați când acordați atenție bebelușului, unui alt copil sau unui adult.
Vă veți da seama că sunteți atent și la mișcări, la tonul vocii, la gesturi și
la expresiile feței vorbitorului, vă concentrați asupra mesajului, dar și
asupra sentimentelor stârnite de interlocutor.
Așadar, ce poate împiedica ascultarea și observarea? Adesea,
pregătirea prematură a unui răspuns sau lipsa de concentrare. Firește, acestea
sunt inevitabile, într-o oarecare măsură însă, dacă remarcați că vi se abate
atenția de la vorbitor sau de la copil ori bebeluș, corectați-vă și
concentrați-vă din nou asupra acestuia. În timp, veți deveni un ascultător mai
bun și un interlocutor pe picior de egalitate.
CUM NE ÎNVĂȚĂM CHIAR NOI COPIII SĂ FIE ENERVANȚI - Șl
CUM SĂ SPARGEM ACEST CERC VICIOS
În timp ce mă documentam pentru un program de
televiziune despre suprarealism, am aflat că Salvador Dali, pe când era elev,
s-a năpustit cu capul înainte într-o coloană de marmură și s-a lovit foarte
grav. Când a fost întrebat de ce a făcut una ca asta, a motivat că se simțea
nebăgat în seamă.
Dacă bebelușilor sau copiilor nu li se satisfac nevoile la
începutul vieții, dacă nu se simt văzuți, dacă nu au certitudinea că li se va
răspunde, se pot bloca într-o permanentă încercare de a atrage atenția asupra
lor. Ceea ce dumneavoastră sau altora vi se va părea enervant.
Haideți să reformulăm: nu puteți răsfăța" bebelușul
dacă răspundeți cu sensibilitate și afecțiune la încercările sale de a vă
atrage atenția. Timpul investit în primele luni de viață îl obișnuiește că
nevoile sale de comunicare vor fi mereu satisfăcute. Va internaliza această
obișnuință și va ști că se poate baza pe dumneavoastră și că nu trebuie să facă
eforturi permanente în acest sens. Dacă însă nu primește atenția solicitată, va
rămâne cu teama că nu există ca persoană decât dacă are impact direct prin
comportament sau emoții asupra celor prezenți.
Un copil căruia i s-a acordat atenție se va simți în
siguranță, nu va fi excesiv de preocupat de relațiile cu ceilalți, nici nu va
avea un comportament obsesiv și nici nu va simți nevoia să dovedească ceva să
sară prin cercuri de foc sau să se izbească de stâlpi de marmură pentru a se
asigura de atenția celuilalt. Dacă ignorați copilul când încearcă să vă atragă atenția,
va striga mai tare sau, pe măsură ce crește, va avea un comportament neadecvat.
Supărarea părintelui este de preferat indiferenței acestuia, fiindcă măcar
atunci copilul știe că părintele se gândește la el. Copilul se va simți silit
să se comporte nepotrivit, ceea ce, firește, îl va ostraciza și mai mult. Odată
ce copilul devine insuportabil, părintelui îi vine și mai greu să se înțeleagă
cu el și să îi acorde atenție, ceea ce este trist, fiindcă tocmai de atenție
este nevoie pentru repararea rupturii inițiale.
Ce e de făcut dacă dumneavoastră și copilul păreți
încleștați într-un fel de bătălie, în care nu există decât atenție negativă,
iar copilul nu vă provoacă decât iritare? Mai întâi, găsiți un refugiu, departe
de copil și de casă, în care să scăpați de furia acumulată.
A apărut în: 2020-07 |
Fii primul care își spune opinia! |
|
|
 | Bebe, hai la joacă! Idei de joacă, jucării și activități pentru bebelușui și toddleri de la 0 la 24 de luni |
|
 | Yummy! 300 de rețete pentru bebeluși și copii |
|
|
|
|
|
|
|
|
Cele mai noi cărți ADEVĂR DIVIN
|
Noutăți pe site
|
Retipăriri
| |
|
 |
|
 |
|