Cartea pe care v‑aţi fi dorit să o citească părinţii voştri :. Philippa Perry :. Trei :. Editura Adevăr Divin (Detalii)

Cartea pe care v‑aţi fi dorit să o citească părinţii voştri
(Copiii voştri se vor bucura că aţi citit‑o)

Creşterea copilului porneşte de la relaţia dintre părinte şi copil. Dacă am fi plante, această relaţie ar fi solul. Relaţia susţine, hrăneşte şi permite — sau împiedică — dezvoltarea. Fără o relaţie pe care să se bazeze, copilul nu are senzaţia de siguranţă. Această relaţie îi dă putere copilului — şi, într-o bună zi, le va da putere şi copiilor lui.

Autor: Philippa Perry

Editura: Trei

Colecţia: Psihologia pentru toţi

Afişat de 464 ori.

Cotaţie articol: Nespecificat (0/5; 0 voturi)
Neinspirat	Mediocru	Mediu	Bun	Excelent

	•Preţ raft:	39.00 RON

	•Reducere:	20%
	•Preţ site:	31.20 RON *

Contact

Descriere

Cuprins

Fragmente

Condiţii de livrare

    Elaine are doi copii şi lucrează ca asistent într-o galerie de artă. Este conştientă de vocea ei negativă internă:
    De obicei îmi vorbeşte de eşec. Îmi spune să nu încerc nimic, fiindcă nu-mi va reuşi... voi greşi... mă voi face de ruşine. Aşa că mă conving să renunţ. Apoi mă critic că nu am spirit de aventură şi nu depun destul efort. Îmi spun că nu mă ţin de nimic, că sunt superficială şi nu am nicio pasiune şi nu mă pricep la nimic. Spunând acum toate acestea, parcă aud şi vocea din cap care îmi spune: „Da, aşa e, foarte adevărat".
    Mă simt vinovată când mă gândesc de unde vine vocea respectivă, fiindcă o iubesc mult pe mama. Întotdeauna am ştiut că mă iubeşte şi m-am simţit iubită. Dar mama îşi face griji mereu, niciodată nu s-a considerat destul de bună de nimic, este foarte negativistă. Întotdeauna a avut pretenţii prea mari din partea ei înseşi. Niciodată nu acceptă vreun compliment. Dacă îi spui: „Ce lasagna delicioasă", va răspunde: „N-are niciun gust şi am pus prea multă brânză".
    Cumva, ne-a transmis şi mie şi surorilor mele acest sentiment de inferioritate. Ne exagerăm eşecurile şi le folosim ca dovezi că nu suntem bune de nimic şi nici nu mai are rost să ne străduim. Odată am luat B la franceză şi am simţit că e sfârşitul lumii.
    Mama încearcă să aibă o atitudine pozitivă, dar o subminează mereu cu câte o observaţie care îi scapă. Când îmi probam rochia de mireasă înainte de nuntă, am ieşit din cabină, iar mama s-a strâmbat nemulţumită şi a spus: „Păi, da, în ziua nunţii, cu florile şi cu voalul, şi cu toate cele, să zicem că nu va arăta rău". Fără să vrea, propria nelinişte şi neîncredere îi devastează pe cei din jur.
    Pe lângă această voce critică interioară chinuitoare, Elaine are numai lucruri frumoase de spus despre mama ei — şi în niciun caz nu vreau să o demonizez —, dar, ca mulţi dintre noi, se pare că nici nu îşi dă seama de lucrurile pe care le spune sau că această autocritică va fi moştenită de fetele ei.
    Când vă daţi seama cum vorbiţi cu dumneavoastră înşivă, veţi putea mai uşor decide dacă să ascultaţi sau nu de vocea respectivă. Aşa a învăţat Elaine să scape de influenţa autocriticii:
    Sunt hotărâtă să nu transmit mai departe copiilor mei acest prost obicei. Nu vreau să se teamă de eşec, la fel ca mine. E atât de demoralizator.
    Mai demult mă certam cu mine însămi, dar pierdeam întotdeauna în faţa acestei voci interioare (ca să nu mai vorbim câtă energie şi atenţie consumam). Recent, am constatat că cel mai bine este să nu o bagi în seamă. Mă comportam de parcă ar fi fost vorba de un coleg dificil, îi spuneam: „N-ai decât să crezi ce vrei".
    Încerc să fac tocmai lucrurile pe care îmi spune vocea interioară că nu pot să le fac. Mă îndemn să îmi depăşesc temerile ca să nu îmi descurajez copiii, să le arăt că nu e nicio problemă dacă nu reuşeşti. M-am apucat din nou de pictură, deşi vocea mea interioară îmi tot repeta să mă las păgubaşă. În loc să îmi critic picturile, încerc să mă gândesc de ce îmi face plăcere să pictez şi ce anume mi-a ieşit bine la fiecare pictură în parte. Un efect neaşteptat a fost că am acum mult mai multă încredere în mine, nu doar la pictură, ci şi în viaţă în general.
    Iată cum putem generaliza procesul prin care a trecut Elaine:

1. Mai întâi, identificaţi vocea interioară.

EXERCIŢIU: SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ DIALOGĂM

Pentru a exersa dialogul, gândiţi-vă cum ascultaţi şi observaţi când acordaţi atenţie — bebeluşului, unui alt copil sau unui adult. Vă veţi da seama că sunteţi atent şi la mişcări, la tonul vocii, la gesturi şi la expresiile feţei vorbitorului, vă concentraţi asupra mesajului, dar şi asupra sentimentelor stârnite de interlocutor.
Aşadar, ce poate împiedica ascultarea şi observarea? Adesea, pregătirea prematură a unui răspuns sau lipsa de concentrare. Fireşte, acestea sunt inevitabile, într-o oarecare măsură însă, dacă remarcaţi că vi se abate atenţia de la vorbitor sau de la copil ori bebeluş, corectaţi-vă şi concentraţi-vă din nou asupra acestuia. În timp, veţi deveni un ascultător mai bun şi un interlocutor pe picior de egalitate.

CUM NE ÎNVĂŢĂM CHIAR NOI COPIII SĂ FIE ENERVANŢI - Şl CUM SĂ SPARGEM ACEST CERC VICIOS

    În timp ce mă documentam pentru un program de televiziune despre suprarealism, am aflat că Salvador Dali, pe când era elev, s-a năpustit cu capul înainte într-o coloană de marmură şi s-a lovit foarte grav. Când a fost întrebat de ce a făcut una ca asta, a motivat că se simţea nebăgat în seamă.
    Dacă bebeluşilor sau copiilor nu li se satisfac nevoile la începutul vieţii, dacă nu se simt văzuţi, dacă nu au certitudinea că li se va răspunde, se pot bloca într-o permanentă încercare de a atrage atenţia asupra lor. Ceea ce dumneavoastră sau altora vi se va părea enervant.
    Haideţi să reformulăm: nu puteţi „răsfăţa" bebeluşul dacă răspundeţi cu sensibilitate şi afecţiune la încercările sale de a vă atrage atenţia. Timpul investit în primele luni de viaţă îl obişnuieşte că nevoile sale de comunicare vor fi mereu satisfăcute. Va internaliza această obişnuinţă şi va şti că se poate baza pe dumneavoastră şi că nu trebuie să facă eforturi permanente în acest sens. Dacă însă nu primeşte atenţia solicitată, va rămâne cu teama că nu există ca persoană decât dacă are impact direct prin comportament sau emoţii asupra celor prezenţi.
    Un copil căruia i s-a acordat atenţie se va simţi în siguranţă, nu va fi excesiv de preocupat de relaţiile cu ceilalţi, nici nu va avea un comportament obsesiv şi nici nu va simţi nevoia să dovedească ceva — să sară prin cercuri de foc sau să se izbească de stâlpi de marmură — pentru a se asigura de atenţia celuilalt. Dacă ignoraţi copilul când încearcă să vă atragă atenţia, va striga mai tare sau, pe măsură ce creşte, va avea un comportament neadecvat. Supărarea părintelui este de preferat indiferenţei acestuia, fiindcă măcar atunci copilul ştie că părintele se gândeşte la el. Copilul se va simţi silit să se comporte nepotrivit, ceea ce, fireşte, îl va ostraciza şi mai mult. Odată ce copilul devine insuportabil, părintelui îi vine şi mai greu să se înţeleagă cu el şi să îi acorde atenţie, ceea ce este trist, fiindcă tocmai de atenţie este nevoie pentru repararea rupturii iniţiale.
    Ce e de făcut dacă dumneavoastră şi copilul păreţi încleştaţi într-un fel de bătălie, în care nu există decât atenţie negativă, iar copilul nu vă provoacă decât iritare? Mai întâi, găsiţi un refugiu, departe de copil şi de casă, în care să scăpaţi de furia acumulată.

A apărut în: 2020-07

Fii primul care îşi spune opinia!

e-Mail-ul dvs.

Numele dvs.

Mesajul:

	Bun venit! ( Autentificare \| Înregistrare )

www.FotoMars.ro