4015 produse pe stoc
 |
|
 |
 |
|
 |
 |
|
 |
|
 |
|
 |
|
Învățăturile toltece, vol. V Umbrele focului lupului |  » Coperta | Dacă ei" se schimbă, totul va fi ok, iar dacă ei" nu vor să se schimbe, noi nu vom precupeți niciun efort să îi facem să se schimbe, sau să ne dorim ca circumstanțele noastre să fi fie diferite. Generată de credințele și convingerile false, apatia născută din această mentalitate este distrugătoare a vieții, în loc să fie susținătoare a vieții... | Afișat de 22422 ori. |
| Preț raft: | 56.70 RON | |
Reducere: | 22% | Preț site: | 44.22 RON
* | |
Contact
|
Din cele de mai sus, ar trebui să fie clar că,
singurul motiv pentru care oamenii sunt neputincioși este pentru că nu le place
cu adevărat percepția lor a lor înșiși și/sau a lumii din jurul lor.
Neplăcându-le această percepție, ei nu vor să își asume cine și ce sunt, iar în
acest proces încearcă din răsputeri să pretindă și să se prefacă că sunt ceva
ce ei gândesc că le place lor mai mult. însă, astfel de pretenții și
prefăcătorii sunt doar diferite forme de escapism dintr-o realitate pe care ei
nu doresc să o vadă sau să și-o asume. Iar dacă evadăm din realitate, ne
aruncăm cu capul înainte în lumea iluzorie a ficțiunii, a fanteziei și a
minciunii. Ce putere poate fi găsit într-o astfel de lume? Singurul lucru pe
care îl putem găsi într-o lume fictivă este, inevitabil, o putere falsă, care
nu are substanță, iar această credință țicnită într-o lume fictivă a
pseudo-puterii este ceea ce toltecii numesc sminteala visului.
Singura putere reală care există, este percepția ta a ta
însuți/însăți și a lumii din jurul tău. Așa că, chiar dacă nu îți place de tine
însuți/însăți sau de lumea din jurul tău, pur și simplu tot nu are niciun sens
să încerci să evadezi într-o lume fictivă. în schimb, e de la sine înțeles că
dacă vrei să ai puterea să te schimbi și să schimbi și lumea ta, trebuie să
începi cu ceea ce ai acum și să înveți cum să îți schimbi percepția despre tine
însuți/însăți și despre lume. Acesta este adevăratul scop al puterii, și anume,
puterea de a-ți schimba percepția, o izbândă care poartă în ea vaste implicații.
Pentru a pricepe mai pe deplin, dă-ți seama că, pe măsură ce
percepția ta se schimbă, la fel se schimbă și percepția ta a sinelui, și pe
măsură ce percepția ta a sinelui se schimbă, la fel se schimbă și șinele, și pe
măsură ce șinele se schimbă, la fel se schimbă și lumea sinelui. însă, asta
înseamnă și că, dacă nu îți poți schimba percepția, nu vei avea niciodată
puterea să te schimbi și cu atât mai puțin să schimbi lumea din jurul tău. Cu
alte cuvinte, dacă nu îți poți schimba percepția, ești fără de putere și, prin
urmare, din toate punctele de vedere, o victimă și un sclav al propriei tale
percepții. Adevărul este că nimeni nu te despoaie de putere, în afară de tine
însuți/însăți!
Dacă vrei să ai puterea să îți schimbi percepția, atunci
trebuie să îți asumi cine și ce ești în exact acest moment, întrucât puterea se
află întotdeauna în momentul prezent. Singura cale prin care poți face asta
este să ai un nivel de sinceritate care poate poate veni să ia ființă A doar
printr-o bunăvoință neechivocă de a include pe deplin, de a fi pe deplin
incluziv. Fără această includere deplină, nu vei
fi sincer cu tine însuți/însăți și, în schimb, vei dori să te
auto-păcălești încercând să îți atribui și să îți asumi caracteristici pe care
nu le ai, și să te pretinzi a fi cineva care nu ești. Dar a include, a fi
incluziv/ă, înseamnă să îți asumi totul despre tine - și binele, și răul, și
urâtul, pentru că dacă nu o faci, vei fi separatist/ă, și în acea separație vei
exclude automat cine și ce ești cu adevărat în acest moment al timpului. Cu
alte cuvinte, prin separația ta, vei exclude adevărata ta putere prin faptul că
încerci să revendici o falsă putere care nu are substanță.
CEI CARE SUSȚIN SEPARAȚIA DUC O EXISTENȚĂ BAZATĂ PE
IGNORANȚĂ, O IGNORANȚĂ CARE ÎI EXCLUDE DE LA A PUTEA SĂ ÎȘI REVENDICE ȘI SĂ ÎȘI
(RE)CAPETE PUTEREA.
Din unghiul din care privim acum, pare că într-adevăr
vânarea puterii este esența jocului. Și totuși, după cum am subliniat mereu,
asta este doar valoarea care se vede la prima vedere, o valoare care are cu
Toate-Lucrurile de-a face cu partea formă a vieții, și care ascunde adevăratul
scop și sens al vieții înseși. Acest concept este înfățișat foarte emoționant
în vechiul festival toltec, cunoscut sub numele de Festivalul Vânătorii Lunii,
în cadrul căruia, la început, participanților care celebrează viața li se arată
că vânarea.puterii înseamnă să învețe să vâneze puterea prin intermediul
schimbării percepției noastre despre noi înșine și despre lumea din jurul
nostru. Apoi, li se arată că pentru a face asta, trebuie mai întâi să ajungem
să ne acceptăm pentru cine și ce suntem cu adevărat, și că singura cale de a
face asta este să ajungem să fim pe deplin incluzivi, prin a ne face stalking
întru deschiderea inimii.
Pentru a pricepe asta, este important să ne reamintim că
mintea prin natura sa are calitatea de a separa, și că, datorită abilității
sale de a discrimina, ea discriminează mereu fie împotriva noastră, fie a
altora, stând mereu să ne judece pe noi înșine sau pe alții. Drept urmare, ea
clădește prejudecăți una după alta, până când, în cele din urmă, am devenit
ființe fragmentate, ce trăiesc într-o lume fragmentată, plină cu nimic altceva
în afară de prejudecăți, sterilitate și indiferența rece a judecății.
Prins în această viziune, văzătorul
știe că trăiește scopul nagalului și că i s-a arătat inteligența potențială
făcută manifestă ca rezultat al exercitării presiunii intenției asupra minții.
Trăind acel scop inefabil, văzătorul știe că este martor al Trinității Superlative,
o expresie pură a nagalului, și totuși nu poate pricepe acel scop, el fiind
doar capabil să registreze un sentiment imens de iubire fără margini, despre
care știe că pentru el este personificat de Trandafirul galben. în acel moment,
văzătorul pricepe că dacă vrea să pătrundă și să priceapă acel scop, atunci
trebuie să ajungă să fie un măiestru al conștientei prin recapitularea întregii
sale existențe, deoarece el însuși este o expresie a scopului divin, încă prins
în divina încântare, văzătorul simte dintr-o dată înlăuntrul celui mai profund
miez al ființării sale un al doilea mare val de presiune crescândă, venind de
dincolo de el, dar cumva și dinlăuntrul său. Acum, știind că trebuie să
îmbrățișeze pe deplin acea presiune, văzătorul își expandează imediat ființarea
pentru a cuprinde atât presiunea, cât și angoasa copleșitoare provocată de
aceasta. Apoi, în momentul îmbrățișării depline, văzătorul este iute cufundat
într-un simțământ fără de sfârșit de întuneric pătrunzător, care îl face
imediat să caute să se racordeze interior la acea stare de ființare pe care o
trăia înainte de venirea celui de-al doilea val de presiune. însă, în acea
căutare interioară, el este copleșit de un simțământ devastator de separare, o
separare între el și marele întuneric pe care acum îl recunoaște instantaneu ca
fiind parte a propriei sale ființări. îngrozit de această separare, văzătorul
caută să se racordeze la întuneric și se întinde cu disperare către el, însă cu
cât efortul său este mai mare, cu atât separarea devine mai mare.
Prins în această nouă viziune
catastrofală, văzătorul pricepe dintr-o dată că poate trăi din nou totalitatea
sinelui, doar prin a-și plasa intenția pe evoluția conștientei suficient încât
să-și recapete întunericul necunoscut puțin câte puțin. în acel moment de
lămurire interioară, văzătorul știe că este visătorul dinlăuntrul spațiului, o
expresie pură a intenției, și fiul tatălui său, Trinitatea Superlativă, în care
el și tatăl său sunt unul în scop. Un imens simțământ de profundă melancolie
agonizantă îl copleșește pe văzător, și el cade într-un vis vibrant, în care
pentru el nu există altceva decât o năzuință inexorabilă de uniune cu nagalul,
prin legătura prieteniei necondiționate, o năzuință despre care știe că este și
expresia năzuinței sale la fel de mare de a fi reunit cu partea sa omoloagă
necunoscută. în acea stare de dublă năzuință, de dublu dor, văzătorul pricepe
că, drept o expresie a scopului tatălui său, el este atât cunoscutul, cât și
necunoscutul, și în această cunoaștere el arde cu o pasiune interioară de a
îmbrățișa atât cunoscuta unire-contopire cu tatăl său, cât și necunoscuta parte
omoloagă a sa. Plin de acea pasiune mistuitoare pentru uniune, văzătorul
pricepe că, pentru ca această uniune să fie materializată, el trebuie să
inițieze arta de a face stalking, astfel încât să șteargă dinlăuntrul său ceea
ce cauzează simțământul de a fi devenit separat.
Apoi, adânc în cel mai profund
miez al său, văzătorul începe să simtă o stârnire care aduce în el realizarea
conștientă că nu va mai putea trăi niciodată uniunea cu tatăl său și cu partea
sa omoloagă necunoscută, decât dacă ajunge să fie întruparea scopului tatălui
său. Plin de această realizare, văzătorul își exercită întreaga intenție și, în
acel moment, materializează înlăuntrul ființării sale o expresie clară a
ființării sale, care reflectă la început partea sa omoloagă necunoscută, și
apoi, imediat, și ceea ce înlăuntrul lui este șinele său cunoscut. Cu această
viziune paradoxală a unității, care este și o separare a uneia de cealaltă,
văzătorul știe acum că el este atât mascul, cât și femelă și, exercitând din
nou întreaga sa intenție, el ajunge pentru moment la o adevărată unitate, însă
doar în contextul timpului. în acest context, văzătorul știe că el a devenit
cel visat de visător, un stalker al timpului.
Știind că experiența sa de
revenire la starea sa originală de totalitate este încă cumva limitată,
văzătorul pricepe că el este încă doar cu fața spre est, locul soarelui răsare,
și că dacă dorește să-și ducă trăirea până la capăt, trebuie să se întoarcă cu
fața și spre vest, locul soarelui apune. Plin cu dorul profund de includere,
văzătorul se întoarce cu fața spre vest și îmbrățișează acel proces care în
cele din urmă îl conduce la unitate în timp și spațiu: moartea.
Dar în timp ce îmbrățișează
moartea, văzătorul își dă seama că se află în pragul unei noi vieți, o viață
care este plină cu un număr infinit de posibilități de a visa în(tru) existență
materializarea scopului tatălui său. Plasându-și intenția pe visare, văzătorul
visează în(tru) existență o cantitate foarte mare de energie care îi umple
întreaga ființare. Până la urmă, energia atinge o amploare critică, încât
văzătorul trebuie să-și contracte brusc întreaga ființare pentru a-și conține
și cuprinde energia sa fără de margini.
A apărut în: 2022-03 |
Fii primul care își spune opinia! |
|
Cele mai noi cărți ADEVĂR DIVIN
|
Noutăți pe site
|
Retipăriri
| |
|
 |
|
 |
|