Învăţăturile toltece, vol. V :. Théun Mares :. Corb Alb :. Editura Adevăr Divin (Detalii)

Învăţăturile toltece, vol. V
Umbrele focului lupului

Dacă „ei" se schimbă, totul va fi ok, iar dacă „ei" nu vor să se schimbe, noi nu vom precupeţi niciun efort să îi facem să se schimbe, sau să ne dorim ca circumstanţele noastre să fi fie diferite. Generată de credinţele şi convingerile false, apatia născută din această mentalitate este distrugătoare a vieţii, în loc să fie susţinătoare a vieţii...

Autor: Théun Mares

Editura: Corb Alb

Afişat de 22422 ori.

Cotaţie articol: Nespecificat (0/5; 0 voturi)
Neinspirat	Mediocru	Mediu	Bun	Excelent

	•Preţ raft:	56.70 RON

	•Reducere:	22%
	•Preţ site:	44.22 RON *

Contact

Descriere

Cuprins

Fragmente

Condiţii de livrare

Din cele de mai sus, ar trebui să fie clar că, singurul motiv pentru care oamenii sunt neputincioşi este pentru că nu le place cu adevărat percepţia lor a lor înşişi şi/sau a lumii din jurul lor. Neplăcându-le această percepţie, ei nu vor să îşi asume cine şi ce sunt, iar în acest proces încearcă din răsputeri să pretindă şi să se prefacă că sunt ceva ce ei gândesc că le place lor mai mult. însă, astfel de pretenţii şi prefăcătorii sunt doar diferite forme de escapism dintr-o realitate pe care ei nu doresc să o vadă sau să şi-o asume. Iar dacă evadăm din realitate, ne aruncăm cu capul înainte în lumea iluzorie a ficţiunii, a fanteziei şi a minciunii. Ce putere poate fi găsit într-o astfel de lume? Singurul lucru pe care îl putem găsi într-o lume fictivă este, inevitabil, o putere falsă, care nu are substanţă, iar această credinţă ţicnită într-o lume fictivă a pseudo-puterii este ceea ce toltecii numesc sminteala visului.
    Singura putere reală care există, este percepţia ta a ta însuţi/însăţi şi a lumii din jurul tău. Aşa că, chiar dacă nu îţi place de tine însuţi/însăţi sau de lumea din jurul tău, pur şi simplu tot nu are niciun sens să încerci să evadezi într-o lume fictivă. în schimb, e de la sine înţeles că dacă vrei să ai puterea să te schimbi şi să schimbi şi lumea ta, trebuie să începi cu ceea ce ai acum şi să înveţi cum să îţi schimbi percepţia despre tine însuţi/însăţi şi despre lume. Acesta este adevăratul scop al puterii, şi anume, puterea de a-ţi schimba percepţia, o izbândă care poartă în ea vaste implicaţii.
    Pentru a pricepe mai pe deplin, dă-ţi seama că, pe măsură ce percepţia ta se schimbă, la fel se schimbă şi percepţia ta a sinelui, şi pe măsură ce percepţia ta a sinelui se schimbă, la fel se schimbă şi şinele, şi pe măsură ce şinele se schimbă, la fel se schimbă şi lumea sinelui. însă, asta înseamnă şi că, dacă nu îţi poţi schimba percepţia, nu vei avea niciodată puterea să te schimbi şi cu atât mai puţin să schimbi lumea din jurul tău. Cu alte cuvinte, dacă nu îţi poţi schimba percepţia, eşti fără de putere şi, prin urmare, din toate punctele de vedere, o victimă şi un sclav al propriei tale percepţii. Adevărul este că nimeni nu te despoaie de putere, în afară de tine însuţi/însăţi!
    Dacă vrei să ai puterea să îţi schimbi percepţia, atunci trebuie să îţi asumi cine şi ce eşti în exact acest moment, întrucât puterea se află întotdeauna în momentul prezent. Singura cale prin care poţi face asta este să ai un nivel de sinceritate care poate poate veni să ia fiinţă A doar printr-o bunăvoinţă neechivocă de a include pe deplin, de a fi pe deplin incluziv. Fără această includere deplină, nu vei fi sincer cu tine însuţi/însăţi şi, în schimb, vei dori să te auto-păcăleşti încercând să îţi atribui şi să îţi asumi caracteristici pe care nu le ai, şi să te pretinzi a fi cineva care nu eşti. Dar a include, a fi incluziv/ă, înseamnă să îţi asumi totul despre tine - şi binele, şi răul, şi urâtul, pentru că dacă nu o faci, vei fi separatist/ă, şi în acea separaţie vei exclude automat cine şi ce eşti cu adevărat în acest moment al timpului. Cu alte cuvinte, prin separaţia ta, vei exclude adevărata ta putere prin faptul că încerci să revendici o falsă putere care nu are substanţă.

CEI CARE SUSŢIN SEPARAŢIA DUC O EXISTENŢĂ BAZATĂ PE IGNORANŢĂ, O IGNORANŢĂ CARE ÎI EXCLUDE DE LA A PUTEA SĂ ÎŞI REVENDICE ŞI SĂ ÎŞI (RE)CAPETE PUTEREA.

Din unghiul din care privim acum, pare că într-adevăr vânarea puterii este esenţa jocului. Şi totuşi, după cum am subliniat mereu, asta este doar valoarea care se vede la prima vedere, o valoare care are cu Toate-Lucrurile de-a face cu partea formă a vieţii, şi care ascunde adevăratul scop şi sens al vieţii înseşi. Acest concept este înfăţişat foarte emoţionant în vechiul festival toltec, cunoscut sub numele de Festivalul Vânătorii Lunii, în cadrul căruia, la început, participanţilor care celebrează viaţa li se arată că vânarea.puterii înseamnă să înveţe să vâneze puterea prin intermediul schimbării percepţiei noastre despre noi înşine şi despre lumea din jurul nostru. Apoi, li se arată că pentru a face asta, trebuie mai întâi să ajungem să ne acceptăm pentru cine şi ce suntem cu adevărat, şi că singura cale de a face asta este să ajungem să fim pe deplin incluzivi, prin a ne face stalking întru deschiderea inimii.
Pentru a pricepe asta, este important să ne reamintim că mintea prin natura sa are calitatea de a separa, şi că, datorită abilităţii sale de a discrimina, ea discriminează mereu fie împotriva noastră, fie a altora, stând mereu să ne judece pe noi înşine sau pe alţii. Drept urmare, ea clădeşte prejudecăţi una după alta, până când, în cele din urmă, am devenit fiinţe fragmentate, ce trăiesc într-o lume fragmentată, plină cu nimic altceva în afară de prejudecăţi, sterilitate şi indiferenţa rece a judecăţii.

Prins în această viziune, văzătorul ştie că trăieşte scopul nagalului şi că i s-a arătat inteligenţa potenţială făcută manifestă ca rezultat al exercitării presiunii intenţiei asupra minţii. Trăind acel scop inefabil, văzătorul ştie că este martor al Trinităţii Superlative, o expresie pură a nagalului, şi totuşi nu poate pricepe acel scop, el fiind doar capabil să registreze un sentiment imens de iubire fără margini, despre care ştie că pentru el este personificat de Trandafirul galben. în acel moment, văzătorul pricepe că dacă vrea să pătrundă şi să priceapă acel scop, atunci trebuie să ajungă să fie un măiestru al conştientei prin recapitularea întregii sale existenţe, deoarece el însuşi este o expresie a scopului divin, încă prins în divina încântare, văzătorul simte dintr-o dată înlăuntrul celui mai profund miez al fiinţării sale un al doilea mare val de presiune crescândă, venind de dincolo de el, dar cumva şi dinlăuntrul său. Acum, ştiind că trebuie să îmbrăţişeze pe deplin acea presiune, văzătorul îşi expandează imediat fiinţarea pentru a cuprinde atât presiunea, cât şi angoasa copleşitoare provocată de aceasta. Apoi, în momentul îmbrăţişării depline, văzătorul este iute cufundat într-un simţământ fără de sfârşit de întuneric pătrunzător, care îl face imediat să caute să se racordeze interior la acea stare de fiinţare pe care o trăia înainte de venirea celui de-al doilea val de presiune. însă, în acea căutare interioară, el este copleşit de un simţământ devastator de separare, o separare între el şi marele întuneric pe care acum îl recunoaşte instantaneu ca fiind parte a propriei sale fiinţări. îngrozit de această separare, văzătorul caută să se racordeze la întuneric şi se întinde cu disperare către el, însă cu cât efortul său este mai mare, cu atât separarea devine mai mare.
    Prins în această nouă viziune catastrofală, văzătorul pricepe dintr-o dată că poate trăi din nou totalitatea sinelui, doar prin a-şi plasa intenţia pe evoluţia conştientei suficient încât să-şi recapete întunericul necunoscut puţin câte puţin. în acel moment de lămurire interioară, văzătorul ştie că este visătorul dinlăuntrul spaţiului, o expresie pură a intenţiei, şi fiul tatălui său, Trinitatea Superlativă, în care el şi tatăl său sunt unul în scop. Un imens simţământ de profundă melancolie agonizantă îl copleşeşte pe văzător, şi el cade într-un vis vibrant, în care pentru el nu există altceva decât o năzuinţă inexorabilă de uniune cu nagalul, prin legătura prieteniei necondiţionate, o năzuinţă despre care ştie că este şi expresia năzuinţei sale la fel de mare de a fi reunit cu partea sa omoloagă necunoscută. în acea stare de dublă năzuinţă, de dublu dor, văzătorul pricepe că, drept o expresie a scopului tatălui său, el este atât cunoscutul, cât şi necunoscutul, şi în această cunoaştere el arde cu o pasiune interioară de a îmbrăţişa atât cunoscuta unire-contopire cu tatăl său, cât şi necunoscuta parte omoloagă a sa. Plin de acea pasiune mistuitoare pentru uniune, văzătorul pricepe că, pentru ca această uniune să fie materializată, el trebuie să iniţieze arta de a face stalking, astfel încât să şteargă dinlăuntrul său ceea ce cauzează simţământul de a fi devenit separat.
    Apoi, adânc în cel mai profund miez al său, văzătorul începe să simtă o stârnire care aduce în el realizarea conştientă că nu va mai putea trăi niciodată uniunea cu tatăl său şi cu partea sa omoloagă necunoscută, decât dacă ajunge să fie întruparea scopului tatălui său. Plin de această realizare, văzătorul îşi exercită întreaga intenţie şi, în acel moment, materializează înlăuntrul fiinţării sale o expresie clară a fiinţării sale, care reflectă la început partea sa omoloagă necunoscută, şi apoi, imediat, şi ceea ce înlăuntrul lui este şinele său cunoscut. Cu această viziune paradoxală a unităţii, care este şi o separare a uneia de cealaltă, văzătorul ştie acum că el este atât mascul, cât şi femelă şi, exercitând din nou întreaga sa intenţie, el ajunge pentru moment la o adevărată unitate, însă doar în contextul timpului. în acest context, văzătorul ştie că el a devenit cel visat de visător, un stalker al timpului.
    Ştiind că experienţa sa de revenire la starea sa originală de totalitate este încă cumva limitată, văzătorul pricepe că el este încă doar cu faţa spre est, locul soarelui răsare, şi că dacă doreşte să-şi ducă trăirea până la capăt, trebuie să se întoarcă cu faţa şi spre vest, locul soarelui apune. Plin cu dorul profund de includere, văzătorul se întoarce cu faţa spre vest şi îmbrăţişează acel proces care în cele din urmă îl conduce la unitate în timp şi spaţiu: moartea.
    Dar în timp ce îmbrăţişează moartea, văzătorul îşi dă seama că se află în pragul unei noi vieţi, o viaţă care este plină cu un număr infinit de posibilităţi de a visa în(tru) existenţă materializarea scopului tatălui său. Plasându-şi intenţia pe visare, văzătorul visează în(tru) existenţă o cantitate foarte mare de energie care îi umple întreaga fiinţare. Până la urmă, energia atinge o amploare critică, încât văzătorul trebuie să-şi contracte brusc întreaga fiinţare pentru a-şi conţine şi cuprinde energia sa fără de margini.

A apărut în: 2022-03

Fii primul care îşi spune opinia!

e-Mail-ul dvs.

Numele dvs.

Mesajul:

	Bun venit! ( Autentificare \| Înregistrare )

www.FotoMars.ro