Cesare Borgia – prințul Renașterii (vol. 1)

Bazată pe o documentare minuțioasă, scrisă alert și cu o empatie bine strunită de nevoia de obiectivitate a unui autor onest, cartea poate fi citită și ca o poveste pur și simplu, dincolo de implicațiile sale filosofico-politico-istorice și de interogațiile firești pe care le reclamă acestea.

Cuvânt introductiv

Despre Cesare Borgia s-a scris și s-a evocat de prea puține ori cu obiectivitate. Abordările au fost în rare cazuri întemeiate pe fapte verificate și probe convingătoare, iar argumentele au presupus mai curând mistificări de natură propagandistică. Pseudo-istorici și scriitori avizi de cancanuri au dat întâietate zvonisticii și ficțiunilor în detrimentul adevărului faptic.

Predilecția pentru informații nefondate și scorneli este înfiorătoare. Dintotdeauna au fost mai captivante relatările despre „fratricidul“ (niciodată dovedit) comis de Cesare, despre „relația incestuoasă“ (acuzație lansată din răzbunare) cu sora sa, Lucrezia, sau despre „imoralitate“ ca trăsătură generală de personalitate a acestuia. Diabolizarea lui Cesare Borgia a fost sistematică, iar efectul a fost previzibil.

În mentalul colectiv, ducele de Romagna și de Valentinois a fost un ucigaș cu sânge rece, un individ fără scrupule care a pășit pe cadavre pentru a-și atinge scopurile „infame“, un aventurier egoist și trufaș. O reprezentare necruțătoare, redată în tonuri funeste. O sumă de etichete care alcătuiește mai curând portretul unui personaj malefic și distructiv.

Descrierea de mai sus este o denaturare elaborată care a funcționat și încă funcționează, pe alocuri, ca adevăr.

Acestei terfeliri a veridicității istorice i se răspunde în paginile cărții de față. Cesare Borgia nu a fost un monstru cu chip uman. A fost un personaj remarcabil care a ilustrat o epocă excepțională, de transformare organică a vieții și filozofiei sociale, de evoluție a cunoașterii. A întrupat trăsă-turi precum dinamism, abilitate, energie și ambiție. A fost exponentul Renașterii.

Aceasta este și teza prezentei scrieri – primul volum dintr-o serie de două despre viața și contextul istoric în care a existat Cesare Borgia. Volumul de față este consacrat anilor de început, copilăriei și adolescenței sale, perioadei în care a fost cardinal, precum și consolidării unei alianțe care îi va înrâuri cariera ulterioară, cu Franța lui Ludovic al XII-lea. Intervalul anilor 1475 și 1499. Ultimul sfert al extraordinarului secol al XV-lea, miezul Renașterii.

Concis, volumul I din Cesare Borgia, Prințul Renașterii. O cronică în două volume redă ascensiunea fiului papei Alexandru al VI-lea până la inițierea campaniei militare din Romagna (1499-1503). Până la perioada de glorie și declinul său abrupt. Este povestea înălțării unui tânăr senior, erudit și avid de cunoaștere, care își conștientizează menirea și își făurește propriul destin. Este povestea unui spirit ales de Istorie.

Pentru o mai bună înțelegere a personalității și traiectoriei sale, am considerat necesară nararea, pe alocuri sumară, a istoriei familiei sale. Istorie care, începând din anul 1455 – anul alegerii unchiului tatălui său, Alfonso de Borja, pe Tronul Sfântului Petru – s-a confundat într-o măsură considerabilă cu istoria Vaticanului. Este limpede că înălțarea acestei familii spaniole, pe teritoriu străin, s-a datorat în primul rând priceperii și inteligenței politice a acestui Alfonso de Borja, papa Calixt al III-lea. Este puțin probabil să fi vorbit și scris astăzi despre Cesare Borgia, dacă acest eveniment epocal nu ar fi avut loc. La mai puțin de patru decenii de la alegerea primului papă spaniol din istorie, nepotul de soră al acestuia, Rodrigo Borgia, numit cardinal prin mijlocirea directă a unchiului său, a fost votat suveran pontif – cel de-al doilea (și ultimul) de naționalitate spaniolă.

Nemărginita ambiție a familiei Borgia a stârnit antipatii și vrajbă. Acești străini care „invadaseră“ Cetatea Romei și ocupau funcții înalte în aparatul administratic și decizional al Sfântului Scaun incomodau și perturbau relațiile adânc cimentate ale vechilor clanuri italiene. În acest context, ascensiunea lui Cesare Borgia, cu aspirații îndrăznețe, dinamic și dezlănțuit, a încâlcit suplimentar ițele unei acțiuni suficient de complexe.

Fără echivoc, Cesare a beneficiat de pe urma unei ocazii favorabile. Fiul unui papă urât pentru obârșia sa non-italiană, invidiat pentru circumstanța care i-a facilitat ascensiunea, însă respectat pentru abilitatea politică și aptitudinile de administrator, Cesare a înțeles că împrejurarea, în absența virtuților care să îl înalțe în vârful puterii, era insuficientă. A acceptat, forțat de tatăl său, calitatea de membru în Colegiul Cardinalilor, la care a renunțat pentru a deveni prințul războinic care va aspira la cucerirea și unificarea peninsulei italiene.

Vorbind despre Cesare Borgia, ar fi injust să nu ne raportăm la Niccolò Machiavelli și la moștenirea sa politico-literară. Fiului papei Alexandru al VI-lea îi datorăm redactarea de către ilustrul florentin a celui mai faimos tratat de știință politică scris vreodată, Principele. Machiavelli a compus acest manual de guvernare inspirat fiind de acțiunile și concepțiile politice ale lui Cesare Borgia, pe care l-a cunoscut, analizat îndeaproape și prețuit.

Între evaluarea diplomatului florentin și propaganda calomnioasă născută din resentimente am ales criticile lui Machiavelli. Între faptele consemnate și informațiile otrăvite lansate de către adversarii politici am ales faptele probate și sprijinite pe argumente solide. Între virtuțile slăvite de contemporani și etichetele aplicate de către defăimători am preferat virtuțile și abilitatea. Cesare Borgia, așa cum a fost.

• Autorul