Cunoaste-te pe tine insuti sau Despre virtute

„Cunoașterea de sine este îndatorirea primordială a omului; el este dator, înainte de toate, să se cunoască pe sine.

Lipsit de cunoașterea de sine, gândurile lui se află în rătăcire, fiind prizonier al feluritelor patimi, stăpânit de aprige pofte, preocupat de multe și zadarnice lucruri, cu o viață neliniștită, dezordonată și plină de griji, greșind în toate; se poticnește pe calea vieții, clătinându-se la fiece pas, se împiedică, cade și este strivit. Se adapă cu băutura tristeții și a amărăciunii, își umple inima de durere, ducând o viață cu neputință de îndurat.

Recunoscând dificultate a acestei lucrări a cunoașterii de sine, dar înțelegând necesitatea ei, am alcătuit aceste studii religioase, sub forma unor pilde și portrete morale, și am descris cât mai limpede, după puterea noastră, caracterul fiecărei virtuți și al fiecărui viciu, studiind firea umană și cercetând puterile morale ale sufletului, cu nădejdea că harul virtuților va atrage inima cititorului spre ele, că frumusețea lor nemuritoare va pune stăpânire pe sufletul său și că inima lui va fi rănită de dragostea pentru ele, spre a se avânta să le urmeze.”

***

„Cu ce cuvinte te voi putea lăuda, Virtute, cu ce cuvinte îți voi cânta frumusețea, cu ce flori îți voi împodobi harurile sau cu ce cununi îți voi putea încununa puterea, cu ce peniță îți voi putea descrie chipul? Întru tine se află splendoarea și fericirea sufletului. Întru tine se află sănătatea trupului. Întru tine se află curăția duhului. Întru tine se află ceea ce este bun și desăvârșit.”

Sfântul Nectarie de Pentapole și preocupările sale etice ... 7
ÎN LOC DE PROLOG. Despre cunoașterea de sine ... 35

A TE CUNOAȘTE PE TINE ÎNSUȚI
sau

STUDII RELIGIOASE ȘI MORALE

I. STUDII RELIGIOASE

CAPITOLUL 1. Despre credință ... 47

1. Despre dumnezeiasca credință în Hristos ... 47

2. Despre credința în Hristos, ca dar dumnezeiesc ... 48

3. Despre legătura dintre credință și cunoaștere, precum și despre faptul că credința premerge cunoașterii ... 50

4. Despre chezășia credinței, despre adeverirea pe care o dobândește prin ea cel ce crede și despre cele ce nu cad sub simțuri ... 52

5. Despre necesitatea faptelor, adică despre credința vie ... 55

6. Despre însușirile adevăratei credințe ... 56

7. Despre cunoașterea lui Dumnezeu prin credință ... 57

8. Despre puterea și lucrarea credinței în Hristos  ... 59

9. Chipul celui care crede în Hristos ... 61

10. Chipul necredinciosului ... 64

11. Chipul necredinței ... 69

12. Chipul celui ce îl cunoaște pe Dumnezeu și face voia Lui ... 71

13. Chipul celui care nu-L cunoaște pe Dumnezeu și nu face voia Lui ... 74

14. Chipul celui care se îmbogățește în Dumnezeu ... 76

15. Chipul celui care nu se îmbogățește în Dumnezeu, adică al celui ce iubește cele materiale ... 78

16. Necredinciosul în societate ... 82

17. Chipul bărbatului duhovnicesc ... 87

18. Despre jurământul strâmb ... 88

19. Studiu despre hulă ... 91

20.Despre evlavie și chipul celui evlavios ... 96

21. Despre lipsa de evlavie și despre cel lipsit de evlavie ...         99

22. Despre temerea de Dumnezeu ... 101

CAPITOLUL II. Despre nădejde ... 105

1. Chipul nădejdii ... 105

2. Chipul celui ce nădăjduiește în Dumnezeu  108

3. Chipul deznădejdii ... 111

4. Chipul disperării ... 114

5. Despre rugăciune ...  117

6. Răbdarea ... 122

7. Despre bogăția celui care are evlavie față de Dumnezeu ... 123

8. Despre bunurile care izvorăsc din necazuri ... 124

CAPITOLUL III. Despre dragoste ... 127

1. Despre erosul dumnezeiesc ... 127

2.Despre iubirea dumnezeiască ... 130

3. Despre faptul că iubirea este însușire idiomatică dumnezeiască și că din ea izvorăsc toate bunătățile ... 133

4. Mărturisirea credinciosului ... 138

5. Despre superstiție și despre cel superstițios ... 140

6. Despre luminare ... 141

II. STUDII MORALE

CAPITOLUL IV. Despre legea morală ... 145

1. Despre faptul că legea morală este înnăscută, conducând la desăvârșire și fiind una dintre cele mai mari comori ... 145

2. Despre viața morală a omului și despre faptul că omul este prin fire o ființă morală ... 147

3. Despre om și despre faptul că, fiind prin fire o ființă morală, este [prin urmare] și o ființă religioasă ... 151

4. Despre viața morală în Hristos ... 155

5. Despre om, care a fost creat în potență ca o ființă moral liberă, și despre faptul că este dator să ajungă, din punct de vedere moral, liber în act ... 156

6. Despre reprobarea faptelor omului, ca ființă liberă din punct de vedere moral ... 161

7. Despre autodeterminare și libertate morală ... 162

8. Despre adevărata libertate morală și despre libertatea morală aparentă sau falsa libertate morală ... 164

9. Caracterul celui liber și al celui care este rob din punct de vedere moral ... 170

10. Despre puterea formativă a libertății morale ... 175

11. Despre faptul că libertatea morală se dezvoltă atunci când voia proprie ajunge să se identifice cu voia dumnezeiască ... 177

12. Despre inviolabilitatea capacității de autodeterminare ... 180

13. Despre modul în care avem posibilitatea de a rămâne liberi moral ... 186

14. Cum să-l urmăm Mântuitorului Hristos ... 188

15. Caracterul și făgăduința Creștinismului ... 194

16. Despre păcat ... 197

17. Care este motivul pentru care păcătuim ... 202

18. Despre faptul că omul, întrucât a fost creat după chipul lui Dumnezeu, a fost creat bun și că prin firea sa dorește binele ... 203

19. Rătăcirea vine din nepăsare ... 206

20. Despre pocăință ... 209

21. Despre supunerea față de lege ... 210

22. Despre disciplină ... 212

23. Despre neascultare ... 213

24. Despre conștiință ... 214

25. Despre con știința sufletului ... 215

26. Despre conștiința omului care încalcă legea morală ... 217

27. Conștiința vicleană ... 218

28. Despre învârtoșarea inimii ... 219

STUDII ȘI PORTRETE PRIVITOARE LA DREPTATE ȘI ADEVÃR

DESPRE DREPTATE ... 222

1. Despre dreptate ... 222

2. Chipul bărbatului drept ... 225

3. Chipul nedreptății ... 227

4. Chipul celui nedrept ... 228

5. Caracterul celui nedrept ... 230

6. Despre lăcomie; chipul celui lacom ... 232

7. Despre furt și răpire, despre furi și răpitori ... 233

DESPRE ADEVÃR ... 235

1. Despre adevăr ... 235

2. Chipul bărbatului adevărat ... 237

3. Despre minciună ... 239

4. Chipul omului mincinos ... 240

5. Despre calomnie ... 241

6. Despre omul viclean ... 243

7. Despre judecarea [aproapelui] ... 243

8. Despre ocară ... 245

9. Despre clevetire și clevetitor ... 245

10. Despre învinuirea pe nedrept și despre cel care învinuiește pe nedrept ... 246

CAPITOLUL V. Virtuțile morale ale părții cognitive ... 247

1. Despre înțelepciune ... 247

2. Chipul chibzuinței și al priceperii ... 249

3. Chipul celui care a dobândit chibzuința și priceperea ... 250

4. Chipul celui necugetat ... 251

5. Despre modestie ... 253

6.  Despre smerenie ... 254

7.a) Despre trezvie ... 257

b) Despre mărinimie și chipul celui mărinimos ... 257

8. Despre trufie și despre cel trufaș ... 258

9. Despre înfumurare și despre cel înfumurat ... 259

10. Despre mândrie și despre cel mândru ... 260

11. Despre mărire și despre cel ce se mărește pe sine ... 262

12. Despre aroganță ... 262

13. Despre slava deșartă ... 263

14. Despre încăpățânare ... 264

15. Despre lăudăroșenie și despre cel lăudăros ... 265

16. Despre vorbirea obscenă și despre cel ce vorbește obscen ...         266

17. Despre lauda de sine ... 267

18. Viclenia ... 268

19. Despre simplitatea creștină ... 269

VIRTUȚILE MORALE ALE PÃRȚII AFECTIVE, adică ale părții volitive și emoționale

CAPITOLUL VI. Virtuțile părții volitive ... 271

1. Despre noblețea creștină sau despre desăvârșirea morală evanghelică ... 271

2. Chipul celui nobil ... 273

3. Despre bărbăție ... 275

4. Chipul bărbăției morale ... 276

5. Despre lipsa de bărbăție morală ... 278

6. Despre curaj și sfidare ... 279

7. Despre lașitate ... 280

8. Despre buna îndrăzneală, despre cutezanța [exagerată] și despre lipsa de îndrăzneală ... 280

9. Despre lipsa de răutate ... 281

10. Chipul celui lipsit de răutate ... 282

11. Chipul bărbatului bun ... 283

12. Chipul omului rău ... 284

13. Despre mânie ... 286

14. Chipul bărbatului mânios, plin de furie și înverșunare ... 288

15. Despre abnegație ... 290

16. Despre integritatea (caracterului] ... 291

17. Despre slava cea bună ... 293

18. Despre ambiție și despre cel ambițios ... 294

19. Despre vanitate și despre [omul] vanitos ... 296

20. Despre patimă și despre cel împătimit ... 297

21.Despre tenacitate ... 298

22. Despre lipsa de răbdare ... 299

23. Despre dușmănie și despre cel dușmănos ... 299

24. Despre pizmă ... 300

25. Chipul celui care pizmuiește ... 302

26.Despre ură ... 303

27.a) Caracterul celui care urăște ... 304

b) Despre neținerea de minte a răului și despre cel care nu ține minte răul ... 304

28. Despre ținerea de minte a răului ... 306

29. Chipul celui care ține minte răul ... 306

30. Despre răzbunare ... 308

31. Despre dispreț și despre cel disprețuitor ... 309

32. Despre ceartă și despre cel certăreț ... 310

33. Despre râvna cea bună ... 311

34. Despre cel râvnitor întru cunoștință ... 311

35. Caracterul celui care manifestă zel în chip inconștient ... 312

36. Despre râvna cea rea și despre caracterul celui stăpânit de ea ... 313

VIRTUȚILE PÃRȚII EMOȚIONALE ... 315

1. Despre bucuria în Domnul ... 315

2. Despre bucurie ca rod al Duhului Sfânt ... 317

3. Despre virtute ... 318

4. Chipul virtuții creștinului ... 320

5. Chipul creștinului care s-a desăvârșit în virtute ... 323

6. Chipul creștinului virtuos ... 327

7. Despre prietenie ... 328

8. Chipul prietenului ... 330

9. Despre prietenul nesincer ... 332

10. Despre prietenul viclean, rău și pervertit ... 333

11. Despre lingușire ... 334

12. Despre erosul [trupesc] ... 336

13. Despre milă ... 337

14. Despre milostenie ... 338

15. Chipul celui milostiv ... 341

16. Chipul celui nemilostiv ... 343

17. Despre zavistie ... 346

18. Despre recunoștință și mulțumire ... 347

19. Despre nerecunoștință și lipsa de mulțumire ... 348

20. Despre îngăduință și despre cel îngăduitor ... 351

21. Despre milostivire ... 352

22. Despre făcătorul de pace ... 354

23. Despre pacea lui Dumnezeu ... 355

24. Despre îndelunga răbdare ... 357

25. Despre blândețe ... 358

26. Despre toleranță ... 359

27. Despre iubirea de arginți ... 360

28. Chipul celui iubitor de arginți ... 361

29. Despre simplitate și cumpătare ... 364

30. Despre lipsa de avere sau sărăcia de bunăvoie ... 365

31. Despre iubirea de sine ... 366

32. Despre lamentare ... 367

33. Despre cei care se bucură de răul aproapelui ... 369

34. Despre bunăcuviință ... 370

35. Despre falsa bunăcuviință ... 371

36. Despre ipocrizie ... 372

37. Despre cum să placi oamenilor ... 373

CAPITOLUL VII. Virtuțile morale ale părții deziderative ... 375

1. Despre înfrânare ... 375

2. Despre cumpătare ... 378

3. Despre atenție ... 381

4. Despre neatenție ... 383

5. Despre liniștirea neamestecată cu grija lumească ... 383

6. Despre deprinderea duhovnicească ... 385

7. Despre nepăsare ... 386

8. Despre silință ... 388

9. Despre viețuirea după Dumnezeu ... 389

10. Despre viețuirea monahală ... 391

11. Despre post ... 392

12. Despre sfințenie ... 396

13. Despre beția duhovnicească ... 397

14. Despre beție ... 399

15. Despre obișnuința bună și despre cea rea ... 400

16. Despre pofta pătimașă și irațională ... 402

17.Despre neînfrânare ... 404

18. Despre depravare ... 405

19. Despre desfrânare și despre cel desfrânat ... 405

20. Despre tăcere ... 406

21. Despre grăirea în deșert ... 408

22. Despre clevetire ... 409

23.Despre flecărire și despre cel flecar ... 409

24. Despre cel care se amuză pe seama altora ... 410

25. Despre râsete ... 411

26. Despre desfătare și despre cel ce iubește desfătarea ... 412

27. Despre desfătarea duhovnicească ... 413

SCRISOARE SUB FORMÃ DE TRATAT CÃTRE O MONAHIE EVLAVIOASÃ ... 414

1. Despre feciorie ... 414

2. Îndemnuri către fecioară ... 424

Cuprins ... 439

CAPITOLUL 1

Despre credință

1. Despre dumnezeiasca credință în Hristos

Apostolul Pavel, definind credința, zice: „Iar credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” Iar Clement Alexandrinul accentuează: „Credința este un bun lăuntric și, fără să-L caute pe Dumnezeu, îl mărturisește că El este și Îl slăvește ca pe Unul care există cu adevărat”; același definește credința și altfel: „Credința este cunoașterea nemijlocită a celor de trebuință.” Iar Sfântul Vasile cel Mare descrie credința astfel: „Credința este încuviințarea fără șovăială a celor ce au fost auzite spre întărirea adevărului celor propovăduite prin harul lui Dumnezeu.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur înfățișează în felul următor credința:

„Credința este nădejdea neîndoielnică și statornică a celor ce ne-au fost făgăduite, precum și a împlinirii fericite a cererilor noastre.” Credința adevărată și curată este cea descoperită lumii de Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Un oarecare părinte zice: „Socotim ca singura adevărată și curată credința în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, unica dumnezei re și domnie care le-a creat pe toate cele văzute și nevăzute, împărăteasa a toată zidirea văzută și nevăzută.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune iarăși: „Credința își are începutul de la Tatăl, vine prin Fiul și se plinește în Duhul. Rădăcina cea vie a credinței este Tatăl; ramura neveștejită este Fiul; rodul cel fără de moarte este Duhul Sfânt.”

2. Despre credința în Hristos, ca dar dumnezeiesc

Credința este o harismă dumnezeiască. Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur afirmă: „Acestea nu sunt izbânzile tale, ci ale harului lui Dumnezeu; chiar dacă vei vorbi despre credință, [aceasta] vine din chemare ( ... )”; și iarăși: fInici credința nu este de la noi; căci dacă nu ar fi venit [Dumnezeu], dacă nu ne-ar fi chemat, cum am fi putut crede?” Și din nou: „Nicidecum să nu socotim că este ceva al nostru; pentru că nici această credință nu este a noastră; iar despre faptul că nu este a noastră, ci că partea cea mai mare este a lui Dumnezeu, ascultă-l pe Pavel, care zice: «și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu.” Iar într-o altă Omilie spune:

„Ce dar mi-a adus Hristos odată cu venirea Sa? A venit aducându-ne ca dar sângele Lui, a venit aducându-ne ca dar trupul Lui. Și de la mine ce dar a luat? Credința; și cine mi-a dat acest har? Am crezut că-l aveam de la mine, dar Acela mi l-a dăruit.” Și iarăși, luând ca pretext cuvintele lui Pavel: „Nu a spus că a devenit credincios de la sine, ci că este credincios ca unul care .~ fost miluit; să nu socotiți că doar trimiterea [la propovăduire] și predicarea și învățătura sunt darul lui Dumnezeu; până și faptul însuși de a crede vine din mila Acestuia. Căci nu m-am învrednicit de credință, fiindcă eram vrednic, ci numai pentru că am fost miluit. Iar mila este prin har [dumnezeiesc], și nu după vrednicie [omenească] .”

Aceeași opinie a fost exprimată și de către Teofilact [al Bulgariei]: „Faptul de a crede nu ne aparține; ați ascultat și ați crezut fiindcă ați fost chemați de Dumnezeu; prin urmare și credința își are începutul de la Dumnezeu: căci dacă Acela nu v-ar fi chemat, voi nu ați fi crezut.” Și iarăși: „Faptul că noi credem s-a săvârșit prin marea putere și lucrare a lui Dumnezeu”; și din nou: începătorul și desăvârșitorul credinței noastre este Hristos, pentru că El a pus înăuntrul nostru credința chiar de la început”. Hrisostom, făcând distincție între contribuția noastră la credință și ceea ce este dăruit de Dumnezeu susține: „Faptul că am crezut dintru început aparține bunăvoinței noastre; la fel, și faptul de a asculta odată ce am fost chemați; dar, după ce credința a fost pusă ca temelie, avem nevoie de ajutorul Duhului, astfel încât aceasta să rămână fără încetare înăuntrul nostru netulburată și statornică.”

3. Despre legătura dintre credință și cunoaștere, precum și despre faptul că credința premerge cunoașterii

Iată ce spune Clement Alexandrinul despre legătura dintre credință și cunoaștere: „Nici cunoaștere fără credință, nici credință fără cunoaștere.” Și iarăși: „Credința este cunoaștere nemijlocită a celor de trebuință, iar cunoașterea este adeverirea puternică și neîndoielnică a celor primite cu ajutorul credinței, prin învățătura dumnezeiască, zidită pe credință, spre a nu ne clătina, și pe știință, pentru a ajunge să fie înțeleasă.” Iar dumnezeiescul Hrisostom afirmă: „Cunoașterea este prin credință; nu este cu putință a-L cunoaște pe Fiul, dacă ne lipsește credința.”

Teodoret remarcă: „Dacă vine prin credință, cunoașterea instituie știința adevărului.” Și iarăși: „Credința are nevoie de cunoaștere, precum și cunoașterea are nevoie de credință; căci nici credința fără cunoaștere și nici cunoașterea fără credință nu pot ființa. Însă credința premerge cunoașterii, iar cunoașterea urmează credinței; din credință se naște imboldul, și acestuia îi urmează fapta; așadar, mai întâi trebuie să crezi, apoi să înveți; întrucât dobândești cunoaștere, primești imbold; și îmboldit fiind, înaintezi spre faptă.” Și Clement [zice]: „Cunoașterea vine după credință, și nu înaintea credinței.”

După Teofilact, „mai întâi este credința, apoi acesteia îi urmează cunoștința”. Cunoașterea premerge credinței numai atunci când se referă la predicarea cuvântului dumnezeiesc; aceasta înseamnă că este necesar ca predica să premeargă, ca cineva să audă adevărurile cuvântului dumnezeiesc, să cunoască prin harul dumnezeiesc glasul care îl cheamă și să creadă; căci credința este din auzi re, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceea și Macarie EremituP spunea că cel care nu cunoaște adevărul nu poate să creadă cu adevărat; pentru că prin fire cunoașterea premerge credinței. Dar cunoașterea aceasta este foarte diferită de cunoașterea care urmează credinței; prima premerge în virtutea unei necesități firești, cealaltă urmează în virtutea lucrării descoperirii dumnezeiești; prin cea dintâi cunoaștem adevărul propovăduit, prin cea de-a doua cunoaștem Adevărul Însuși, adică pe Dumnezeu. Vorbind despre credința lui Avraam care a premers în mod firesc cunoașterii, un alt părinte observă: „Credinței acestuia i-a premers cunoașterea; iar cunoașterii i s-a făcut următoare credința.”

Sfântul Vasile cel Mare afirmă despre adeverirea care vine din credință a cuvintelor dumnezeiești: „Credința să premeargă cuvintelor despre Dumnezeu; credința, și nu demonstrația ei; credința care atrage sufletul la consimțire pe o cale superioară metodelor logice.” Și Clement adaugă: „Arta de a convinge trebuie să se rezume la adeverirea dată de credință.” Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă, zicând: „Nu trebuie să ne îndoim și să ezităm cât privește cele ce au fost spuse de Domnul, ci să fim încredințați că orice cuvânt al lui Dumnezeu este adevărat și cu putință, chiar dacă firea lucrurilor l-ar tăgădui.”

Dumnezeiescul Hrisostom declară despre puterea pedagogică a credinței: „Credința este dascălul în toate și n-am putea afirma nimic dacă am fi lipsiți de ea.”

Teodoret subliniază: „Avem nevoie de ochi duhovnicești pentru înțelegerea celor duhovnicești. Și, așa cum avem nevoie de ochii trupului pentru vederea celor văzute, fără îndoială, la fel avem nevoie de credință spre contemplarea celor dumnezeiești; credința e pentru cuget ceea ce e ochiul pentru trup; mai mult, așa cum ochiul are nevoie de lumina care i le arată pe cele văzute, la fel, într-adevăr, și mintea are nevoie de credința care i le descoperă pe cele dumnezeiești și care contemplă slava ce le înconjoară pe acestea.”

Teofilact spune despre credință: „Credința este început și temelie și fără ea nimic nu se va putea întemeia; la fel cum fără alfabet nimeni n-ar putea ajunge un om învățat”.

Hrisostom ne învață despre necesitatea credinței următoarele: „Credința are nevoie de ascultare, nu de curiozitate; și, atunci când Dumnezeu poruncește, trebuie să arătați credință, și nu să iscodiți.”

4. Despre chezășia credinței, despre adeverirea pe care o dobândește prin ea cel ce crede și despre cele ce nu cad sub simțuri

Teofilact afirmă următoarele despre chezășia care vine prin credință: „Iar credința este prin ea însăși un sprijin, neîngăduind intrarea pe furiș a gândurilor [în inimă].”

Hrisostom numește credința ancoră a sufletului învălurat și liman neînvolburat al omenirii: ,,[Credinta] este o ancoră sfântă ce ține întotdeauna înălțat și statornic cugetul care o dobândește.” Și iarăși: Într-adevăr, ce cuvânt a folosit, spunând «dovedirea lucrurilor celor nevăzute»! Căci termenul dovedire se folosește referitor la cele ce nu au avut parte de o lămurire deplină. Așadar, credința aduce aceeași adeverire pentru cele ce sunt nevăzute, așa cum o face și atunci când acestea ar fi văzute. Nici nu este cu putință să nu credem în cele pe care le vedem, nici, de asemenea, nu este cu putință să credem, dacă nu avem o anume încredințare mai clară despre cele nevăzute decât despre cele văzute. Întrucât cele nădăjduite par a nu avea nici o întemeiere, credința le oferă acestora temeiul [necesar]: ba, mai mult, nu doar că-I oferă, ci, de fapt, aceasta este temeiul [acelora]. Așa se petrece și cu Învierea [cea de obște]: deși încă nu s-a petrecut și nici nu poate fi percepută ca un fapt obiectiv, nădejdea oferită de credința în Înviere îi dă acesteia putința de a ființa înăuntrul sufletului nostru. Aceasta înseamnă «dovedirea lucrurilor celor nevăzute»”.

Teodoret subliniază: „Prin credință le vedem pe cele ce nu se văd și această credință se face ochi spre contemplarea celor nădăjduite, arătându-le ca ființând pe cele care încă nu s-au petrecut. Deși toți cel morți se află încă în morminte, credința noastră pre-închipuie învierea lor și prin închipuire pregătește din cenușa trupurilor nemurirea.”

Pag. 47 – 53