Mitul normalității

„De ce anume va fi nevoie pentru a demonta mitul normalității" se întreabă Gabor Maté, cu empatia unui vizionar care, în numele întregii umanități, ridică întrebarea-cheie ce ne-ar putea ajuta ACUM să facem ceva pentru a trăi o viață mai bună, pentru a dezmembra fabricațiile artificiale ale unui sistem cultural, social, politic, economic, de sănătate, juridic și educațional toxic, care a apăsat deja pedala autodistructivității. Cum am putea să demontăm de urgență percepțiile greșite, prejudecățile, punctele oarbe și neadevărurile care au devenit tacit și pe nesimțite normă socială și normalitate și care ne distrug sănătatea, starea generală de bine și speranța unui viitor bun? Mitul normalității este CARTEA MOMENTULUI, cartea care ne oferă șansa unei treziri compasionale la adevărul esenței umane, cartea care ne-ar putea schimba viziunea asupra principiilor reale ale societății în care trăim și viziunea asupra unei societăți în care am vrea să trăim. La cei 78 de ani ai săi, după zeci de ani de experiență în medicina de familie, ca specialist în îngrijiri paliative, în lucru cu persoanele dependente și cu AD(H)D, în lucru cu trauma, cu afecțiuni psihice și boli cronice, după mii de ore de discursuri publice educaționale, Gabor Maté face cadou lumii O CARTE PENTRU O NOUÃ NORMALITATE, la care cu toții putem contribui în mod conștient.

Cuvânt-înainte de conf. univ. dr. Diana Lucia Vasile ... 17
Nota autorului ... 21
Introducere
De ce normalitatea este un mit (și de ce contează acest lucru) ... 22

PARTEA I
NATURA NOASTRÃ INTERCONECTATÃ

01. Ultimul loc în care ai vrea să fii: Fațetele traumei ... 35
Ce este trauma și ce face ea ... 39 Două tipuri de traume ... 41
Ce nu este trauma ... 44
Trauma ne separă de propriile corpuri ... 45 Trauma ne disociază de trăirile noastre viscerale ... 46 Trauma limitează flexibilitatea răspunsului ... 48 Trauma favorizează o viziune a sinelui bazată pe rușine ... 49
Trauma ne distorsionează viziunea asupra lumii ... 50 Trauma ne înstrăinează de prezent ... 51 Nu a început cu tine ... 52
02. Trăind într-o lume imaterială: Emoțiile, sănătatea și unitatea corp-minte ... 56
Mecanismul stresului ... 64
Amintiri în flăcări: Cazul Glenda ... 67 03. „îmi zgudui creierul": Biologia noastră extrem.de interpersonală ... 70
04. Tot ce mă înconjoară: Rapoarte ale noii științe ... 77
05. Revolta împotriva corpului: Misterul sistemului imunitar rebel ... 85
Durere și supărare: Miray, Bianca și scleroza multiplă ... 95
De ce creste numărul bolilor autoimune ? ... 98 06. Nu este „un lucru": boala ca proces ... 101
Dincolo de metafora războiului ... 103 O doctoriță s-a vindecat singură ... 109 07. O tensiune traumatică: Atașament vs. Autenticitate ... 112

PARTEA A II-A
DENATURAREA DEZVOLTÃRII UMANE

08. Cine suntem noi cu adevărat? Natură umană, Nevoi umane ... 131
09. O fundație solidă sau fragilă: Nevoile ireductibile ale copiilor ... 139
10. Probleme încă din prag: înainte de a veni pe lume ... 151
11. Ce opțiuni am? Nașterea într-o cultură medicalizată ... 160
12. Horticultura pe Lună: Parenting subminat ... 172
Suprimarea instinctului, ca la carte ... 173 De ce contează stresul parental ... 182 Toți părinții singuri ... 185
13. Forțarea creierului în direcția greșită: Sabotarea copilăriei ... 190
14. Un șablon pentru suferință: Cum ne construiește cultura caracterul ... 207
Prima trăsătură de „caracter": Separarea de sine ... 212
A doua trăsătură de „caracter": Foamea de a consuma ... 213
A treia trăsătură de „caracter": Pasivitate hipnotică ... 215

PARTEA A III-A
REGÂNDIREA ANORMALULUI: AFECȚIUNILE CA ADAPTÃRI

15. [Orice] doar ca să nu mai fii tu [însuți]: Dezmințind miturile despre dependență ... 219
Două întrebări esențiale ... 225
16. Mâna sus: O nouă perspectivă asupra dependenței ... 232
17. O hartă inexactă a durerii noastre: Ce greșim în legătură cu bolile psihice ... 243
18. Mintea poate face lucruri uimitoare: De la nebunie la sens ... 261

PARTEA A IV-A
TOXICITÃȚILE CULTURII NOASTRE

19. De la societate la celulă: Incertitudine, conflict și pierderea controlului ... 283 20. Jefuirea spiritului uman: Deconectarea și nemulțumirile sale ... 294
21. Nu le pasă dacă te omoară: Sociopatia ca strategie ... 304
22. Un sentiment de sine agresat: cum rasa și clasa ne intră sub piele ... 318
23. Amortizoarele de șoc ale societății: De ce femeile o duc mai rău ... 336
24. Le simțim durerea: Politica noastră plină de traume ... 350

PARTEA A V-A CÃI SPRE ÎNTREGIRE

25. Mintea conduce totul: Posibilitatea de vindecare ... 367
26. 4 principii ale vindecării și cele 5 forme de compasiune: Câteva principii de vindecare ... 380
1. Autenticitatea ... 381
2. Autonomia ... 382
3. Furia (Anger) ... 384
4. Acceptarea ... 386
Cele 5 forme de compasiune ... 388
27. Un dar îngrozitor: Boala ca profesor ... 396
28. înainte ca [propriul] corp să spună Nu: Primii pași ai întoarcerii către sine ... 413 înainte ca [propriul] corp să spună Nu: un exercițiu de autoinvestigare ... 417
29. A vedea dincolo de credințe: Anularea convingerilor autolimitative ... 427
Pasul 1: Reetichetarea ... 429
Pasul 2: Reatribuirea ... 430
Pasul 3: Refocalizarea ... 431
Pasul 4: Reevaluarea ... 432
Pasul 5: Re-crearea ... 433
30. De la dușmani la prieteni: Lucrul cu obstacolele în calea vindecării ... 435
31. Iisus în tipi: Psihedelice și vindecare ... 452
32. Viața mea ca experiență a autenticității: Atingerea spiritului ... 468
33. Desființarea unui mit: O viziune despre o societate mai sănătoasă ... 485
O societate conștientă de traume ... 490 Conștientizarea traumei: Medicină ... 491 Conștientizarea traumei: Lege ... 493 Conștientizarea traumei: Educație ... 494

Mulțumiri ... 502
Note ... 505
Index ... 540

2. Un sentiment de siguranță a atașamentului care îi permite copilului să se odihnească din efortul de a-și câștiga dreptul de a ii cine este și asa cum este.

Odată ce siguranța fundamentală este stabilită, cel mic se poate relaxa confortabil. Aceasta este starea pe care dr. Neufeld o identifică drept „odihnă", una în care copilul nu trebuie să se străduiască să se atașeze de părinte și nici să muncească pentru a menține echilibrul corect al contactului. Această stare este solul în care rădăcinile unei dezvoltări sănătoase se pot instala ferm. De aici ne putem aștepta în mod fiabil să urmeze creșterea emoțională, socială și intelectuală.
în ciuda iubirii mamei mele pentru mine, am fost pus la muncă din momentul în care m-am născut - fără odihnă pentru cei nevinovați. Contrar semiglumiței neliniștitoare că, înainte de a împlini trei săptămâni, ar fi trebuit să fiu „destul de mare ca să realizez că... noaptea e pentru dormit, nu pentru mâncat", eram la ani distanță de a fi capabil din punct de vedere fiziologic să „realizez" ceva – cu atât mai puțin că nevoile mele erau supuse negocierii.

3. Permisiunea de a-și simți emoțiile, în special suferința, furia, tristețea și durerea – cu alte cuvinte, siguranța de a rămâne vulnerabil.

„Deoarece emoția este motorul maturizării, atunci când copiii își pierd sentimentele fragile, ei rămân blocați în imaturitatea lor", explică Neufeld. Pentru ca emoțiile să rămână accesibile, mediul trebuie să Ie permită să fie experimentate în siguranță – ceea ce înseamnă că exprimarea sentimentelor de către copil nu poate amenința relația de atașament cu părinții.
Din motive pe care am început deja să le întrezăresc, mulți copii din cultura noastră sunt izolați de sentimentele lor autentice.* Și cum ar putea să nu fie așa, având în vedere așteptările conformiste ale societății, amplificate de sfaturile parentale distribuite cu generozitate de „experții" behavioriști? Luați în considerare rețeta psihologului și autorului de mega-bestsellere Jordan Peterson: „Un copil furios ar trebui să stea singur până se calmează. Apoi ar trebui să i se permită să se întoarcă la viața normală. Asta înseamnă că copilul câștigă - în locul furiei sale. Regula este «Vino la noi imediat ce te poți comporta cum trebuie». Aceasta este o afacere foarte bună pentru copil, părinte și societate".
Este așa, totuși? Observați ipoteza: furia la un copil mic nu este nici normală, nici acceptabilă. Contrar nevoii sale înnăscute de căldură necondiționată, orice răspuns pozitiv față de copil trebuie să fie în mod clar condiționat. El nu trebuie acceptat pentru cine este, ci doar pentru cum este. Iată care este problema: chiar dacă părintele câștigă jocul modificării comportamentului, copilul pierde. I-am insuflat copilului anxietatea de a fi respins dacă Eul său emoțional ar ieși la suprafață. Acest lucru ne face să plătim un tribut greu atât la nivelul sănătății fizice, cât și al celei mentale. în timp ce exprimarea unei emoții poate fi inhibată, sau chiar experiența sa conștientă poate fi blocată, emoția în sine este o energie care nu poate fi ștearsă. Alungând sentimentele din conștiință, nu facem decât să le trimitem sub pământ, într-o pivniță încuiată, unde emoțiile vor continua să bântuie multe vieți.
Știu că împietrirea timpurie a inimii mele față de propria mea durere m-a ferit nu numai de durere, ci și de bucurie. Redescoperirea bucuriei - sau, mai bine zis, descoperirea ei din nou - face parte din călătoria vieții mele până în prezent.

4. Experiența jocului liber în procesul de maturizare.

Mai degrabă decât o activitate frivolă, copilăroasă, jocul este o cerință pentru dezvoltarea sănătoasă a tuturor speciilor de mamifere. Jaak Panksepp a inventat un nume pentru sistemul neuronal care guvernează adevărata recreere, care se manifestă alături de sistemele „PANICÃ/DURERE" și „ÎNGRIJIRE". „Sistemul JOC", a scris el, „poate fi deosebit de important în dezvoltarea epigenetică și în maturizarea neocortexului". Lipsa unei legături sigure cu sugarul și lipsa jocului timpuriu, a afirmat el, pot fi factori care contribuie la geneza unor afecțiuni precum AD(H)D, precum și a iritabilității și agresivității adulților.

Răspunsul meu ar fi că Da – și nu este un răspuns atât de simplu. în timp ce diagnosticarea excesivă prezintă cu siguranță un risc, nu consider că această creștere bruscă a numărului de cazuri de AD(H)D înregistrate la copii în ultimele decenii se datorează exclusiv părinților creduli, profesorilor nefericiți, psihiatrilor școlari prea zeloși și companiilor farmaceutice fără scrupule. Așa cum am discutat în capitolele anterioare, lumea în care se nasc copiii în zilele noastre ar putea la fel de bine să fi fost proiectată pentru a promova perturbări ale funcției cognitive și ale autoreglării emoționale. Tot ceea ce am văzut îmi transmite că asistăm la o schimbare radicală în ceea ce privește bunăstarea mintală a copiilor. Atunci de ce insist cu critica mea la adresa modelului de diagnostic? Pentru că diagnosticele nu dezvăluie nimic despre evenimentele și dinamica ce stau la baza percepțiilor și experiențelor în cauză. Ele ne țin privirea concentrată asupra efectelor și nu asupra nenumăratelor lor cauze. Ar putea exista multiple motive pentru care un copil poate avea probleme de concentrare a atenției sau poate fi agitat, absent și nervos: anxietate, stres acasă, plictiseală față de materii pe care le consideră neinteresante, rezistență la constrângerile de a sta într-o sală de clasă, teama de a nu fi supus bullyingului, un profesor autoritar, o traumă - chiar și luna în care s-a născut poate fi cauza stărilor lui, fie că vă vine să credeți sau nu. Un studiu al Universității din British Columbia a analizat fișele medicale ale unui număr de aproape 1 milion de școlari de la British Columbia, pe o perioadă de 11 ani, și a constatat că cei născuți în luna decembrie aveau cu 39% mai multe șanse de a fi diagnosticați cu AD(H)D decât colegii de clasă născuți în luna ianuarie a aceluiași an. Motivul? Copiii născuți în decembrie au intrat în aceeași clasă cu aproape un an mai tineri decât omologii lor născuți în ianuarie - erau cu 11 luni în urmă în privința dezvoltării creierului. Ei erau tratați medicamentos nu pentru o „tulburare genetică a creierului", ci pentru o maturizare în mod natural întârziată a circuitelor cerebrale de atenție și autoreglare. Sau luați în considerare diagnosticul DSM-5 de tulburare de opoziție provocatoare (ODD), adesea adăugat la AD(H)D și alte „boli". „Dacă adolescentul sau copilul dumneavoastră are un model frecvent și persistent de furie, iritabilitate, ceartă, sfidare sau răzbunare față de dumneavoastră și alte figuri de autoritate, este posibil să aibă tulburare de opoziție provocatoare", sfătuiește Clinica Mayo.8Indiciul se află în cuvântul „față de": opoziționismul, prin definiție, poate apărea doar în contextul unei relații. Pot suferi simptomele unei răceli în izolare sau îmi pot rupe glezna de unul singur. Dar nu pot să mă opun nimănui sau să fiu supărat sau iritat pe cineva decât dacă acel „cineva" se află într-o anumită relație Cu mine. „Dacă nu mă credeți", le spun uneori terapeuților, părinților, profesorilor sau profesioniștilor din domeniul medical, „încuiați-vă în seara asta în camera dumneavoastră, asigurați-vă că sunteți absolut singuri și opuneți-vă cuiva. Dacă reușiți, puneți-o pe YouTube - va deveni virală în cel mai scurt timp". Având în vedere că un copil se dezvoltă în contextul unor relații, comportamentul său ne va fi inteligibil doar dacă ne uităm la mediul relațional. Văzuți astfel, acești așa-numiți copii ODD se dovedesc a fi cei care nu au o legătură suficient de hrănitoare cu adulții care îi îngrijesc și care au o rezistență naturală la a fi controlați de persoane în care nu au încredere deplină sau de care nu se simt suficient de apropiați. Această aversiune, în plus, nu face decât să fie amplificată de toate încercările de a-i umili sau de a-i face să se supună. A numi acest comportament „tulburare" nu spune nimic despre experiența interioară a copilului, ci doar reflectă perspectiva celor care consideră comportamentul lor recalcitrant ca fiind incomod. De asemenea, este o denumire complet obtuză față de modul în care funcționează dinamica puterii emoționale: nu este nimic tulburător în a opune rezistență figurilor de autoritate în care, indiferent de motiv, nu ne încredem și față de care nu ne simțim în siguranță. Dacă astăzi vedem tot mai mulți tineri comportându-se în mod automat cu rezistență, întrebarea la care trebuie să ne întoarcem este: Cum perturbă această cultură relațiile sănătoase între adulți și copii? De ce diagnosticăm copiii cu o tulburare, în loc să „diagnosticăm" - și să tratăm - familiile, comunitățile, școlile și societatea lor?