Catehismul ortodox al Sfântului Mitropolit Filaret al Moscovei (1782-1867) este considerat cea mai clară expunere a credinței ortodoxe din ultimii 200 de ani. Mărturie în acest sens sunt cele peste 120 de ediții pe care le-a cunoscut în limba rusă din 1823 încoace, la care se adaugă numeroase alte ediții în diverse limbi.
Sfântul Ierarh Filaret (Drozdov) a fost cea mai impunătoare personalitate a
teologiei ruse din secolul al XIX-lea. Într-o scrisoare adresată Sinodului rus
de către Patriarhul de Constantinopol, în 1867, Mitropolitul Filaret este numit
„un stâlp, o lumină și un dascăl al
întregii ortodoxii”. Rector al Academiei Teologice din Sankt-Petersburg, profesor
de greacă și ebraică, el a
fost implicat în traducerea și răspândirea
Bibliei în limba rusă – până la acea dată aceasta circulând numai în limba
slavonă. Strălucită încununare a acestor eforturi misionare, Catehismul
Sfântului Filaret a reprezentat și reprezintă în continuare
pentru milioane de ortodocși din toată lumea
o temelie sigură pentru cunoașterea adevărurilor
mântuitoare ale credinței.
Cuprins
Noțiuni introductive
Despre Descoperirea dumnezeiască
Despre Sfânta Tradiție și despre Sfânta Scriptură
Despre Sfânta Scriptură
Alcătuirea Catehismului
Catehismul creștinesc
Partea întâi. Despre credință
Partea a doua. Despre nădejde
Partea a treia. Despre dragoste
Încheiere. Întrebuințarea învățăturii despre credință și evlavie
DESPRE DRAGOSTE
Despre unirea dintre credință și dragoste
Care trebuie să fie lucrarea și rodul adevăratei credințe în Hristos?
Dragostea și, în legătură cu ea, faptele bune.
„Căci în Hristos Iisus”, spune Sfântul Apostol Pavel, „nici tăierea împrejur nu
poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credința care este lucrătoare prin
iubire” (Galateni 5, 6).
Nu-i de ajuns pentru creștini numai credința, fără dragoste și fapte bune?
Nu este e de ajuns. Deoarece credința fără dragoste și fapte bune este
nelucrătoare și moartă și, de aceea, nu ne poate conduce la viața veșnică:
„...cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte” (I Ioan 3, 14). „Ce folos,
frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare credința
poate să-l mântuiască? ...Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel
și credința fără de fapte, moartă este” (Iacov 2, 14, 26).
Nu se poate, pe de altă parte, să ne mântuie dragostea și faptele bune, fără
credință?
Nu se poate ca omul, neavând credință în Dumnezeu, să-L iubească pe El cu
adevărat. De aceea, omul vătămat de păcat nu poate să facă cu adevărat fapte
bune, dacă nu primește prin credința în Iisus Hristos, puterea cea
duhovnicească sau harul lui Dumnezeu: „Fără credință, dar, nu este cu putință
să fim plăcuți lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă
că El este și că se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11, 6). „Căci
toți câți sunt din faptele Legii sub blestem sunt, căci scris este: «blestemat
este oricine nu stăruie întru toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă»
(Galateni 3, 10). „Căci noi așteptăm în Duh nădejdea dreptății din credință”
(Galateni 5, 5). „Căci în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu e
de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni”
(Efeseni 2, 8, 9).
Ce trebuie crezut despre acea dragoste care nu este însoțită de fapte bune?
Acea dragoste nu este adevărată. Deoarece adevărata dragoste arată, firește,
faptele sale bune.
Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește,
acela este care Mă iubește; dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu” (Ioan
14, 21, 23).
Sfântul Apostol Ioan scrie: „Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: să păzim
poruncile Lui” . (I Ioan 5, 3) „Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu
fapta și cu adevărul” (I Ioan 3, 18).
Despre Legea lui Dumnezeu și despre porunci
Care este modul de a recunoaște și deosebi faptele bune de cele rele?
Legea lăuntrică a lui Dumnezeu ori conștiința mărturisitoare și legea
exterioară a lui Dumnezeu ori poruncile lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură vorbește despre legea lăuntrică?
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre neamuri: „Ceea ce arată fapta legii
scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor,
care îi învinovățesc sau îi și apără” (Romani 2, 15).
Dacă oamenii au legea lăuntrică, atunci de ce li s-a mai dat și legea
exterioară?
Li s-a dat lor pentru că oamenii, neascultând de legea lăuntrică și ducând o
viață trupească și păcătoasă, au înăbușit în ei înșiși glasul legii
duhovnicești. De aceea a și fost nevoie să le-o aducă lor aminte printr-un
mijloc din afară, cu ajutorul poruncilor: „Deci ce este Legea? Ea a fost
adaugată pentru călcările de lege...” (Galateni 3, 19).
Când și în ce chip le-a dat Dumnezeu oamenilor legea din afară?
Când a avut loc minunata ieșire din robia Egiptului a poporului evreu, ce se
trăgea din Avraam. Atunci, pe drumul către pământul făgăduinței, în pustie, pe
muntele Sinai, Dumnezeu Și-a arătat prezența Sa în foc și în nor și a dat legea
prin Moise, căpetenia israelitenilor.
Care sunt cele mai principale și mai generale porunci ale acestei legi?
Următoarele zece, care au fost scrise pe două table ori table de piatră:
1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!
2. Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din
câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos și din câte sunt în
apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești...
3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert...
4. Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează șase zile și-ți
fă în acelea toate treburile tale, iar în ziua a șaptea este odihna Domnului
Dumnezeului tău...
5. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani
mulți pe pământ...
6. Să nu ucizi!
7. Să nu fii desfrânat!
8. Să nu furi!
9. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău!
10. Să nu dorești casa aproapelui tău; să nu dorești femeia aproapelui tău,
nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul
lui și nici unul din dobitoacele lui și nimic din câte are aproapele tău! (Ieșire
20, 2-17).
Dacă aceste porunci au fost date poporului evreu, atunci trebuie să ne
conducem și noi după ele?
Trebuie. Pentru că, în fond, ele sunt aceeași lege care, după cuvintele
Sfântului Apostol Pavel, este scrisă în inimile tuturor oamenilor; de aceea
toți trebuie să se conducă după ea.
Iisus Hristos ne-a învățat să păzim aceste zece porunci?
El a poruncit să ținem poruncile pentru a moșteni viața veșnică și ne-a învățat
să le cunoaștem și să le împlinim în chip desăvârșit, mai bine decât erau
înțelese până la venirea Lui (Matei 19, 17 și cap. 5).
Despre împărțirea poruncilor în două table
Ce semnifică faptul că cele zece porunci au fost împărțite în două table?
Aceasta înseamnă că ele cuprind două chipuri ale dragostei, adică dragostea
către Dumnezeu și dragostea către aproapele, și de aceea sunt ordonate în două
feluri de datorii.
Nu a vorbit despre aceasta și Mântuitorul Iisus Hristos?
La întrebarea: „Care poruncă este mai mare în Lege?”, El a răspuns: „Să iubești
pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot
cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca
aceasta: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci
se cuprind toată Legea și prorocii” (Matei 22, 36-40).
Toți oamenii sunt aproapele nostru?
Toți, pentru că toți sunt zidirea Dumnezeului Celui Unul și născuți dintr-un
singur Om. Dar cei ce sunt înrudiți prin credință cu noi, sunt cu atât mai mult
aproapele nostru, ca fii ai Tatălui Ceresc, după credința cea în Iisus Hristos.
Și pentru ce nu s-a dat și poruncă să ne iubim pe noi înșine?
Pentru că și fără poruncă, în mod firesc, „...nimeni vreodată nu și-a urât
trupul său, ci fiecare îl hrănește și-l încălzește...” (Efeseni 5, 29).
Care trebuie să fie rânduiala în dragostea către Dumnezeu, către aproapele
și către sine însuși?
A se iubi pe sine însuși trebuie numai pentru Dumnezeu și, în parte, pentru
aproapele; a iubi pe aproapele trebuie pentru Dumnezeu; a iubi pe Dumnezeu
trebuie pentru El Însuși și mai mult decât orice altceva. Dragostea către sine
trebuie să fie adusă ca jertfă de dragoste către aproapele; iar dragostea către
sine și către aproapele trebuie aduse ca jertfa pentru dragostea către
Dumnezeu: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să
și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). „Cel ce iubește pe tată ori pe
mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori
pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37).
Dacă toată legea este cuprinsă în două porunci, pentru ce anume a fost
împărțită în zece părți?
Ca să se arate limpede datoriile noastre către Dumnezeu și către aproapele.
În care porunci sunt ordonate datoriile către Dumnezeu?
În primele patru.
Care sunt aceste datorii?
În prima, ni se poruncește să cunoaștem și să cinstim pe adevăratul Dumnezeu.
În a doua, să fugim de cinstirea dumnezeilor mincinoși.
În a treia, să nu călcăm nici cu cel mai mic cuvânt cinstea lui Dumnezeu.
În a patra, să ținem rânduiala timpurilor și faptelor de cinstire către
Dumnezeu.
În care porunci sunt cuprinse datoriile către aproapele?
În următoarele șase.
Care sunt aceste datorii?
În a cincea poruncă ni se cere dragostea și cinstirea aproapelui, îndeosebi a
celor mai apropiați, începând cu părinții.
În a șasea poruncă, să nu vătămăm viața aproapelui.
În a șaptea poruncă, să nu vătămăm cinstea aproapelui.
În a opta, să nu vătămăm averea lui.
În a noua poruncă, să nu-l vătămăm cu cuvântul.
În a zecea poruncă, să nu dorim să-l vătămăm.
Nu sunt cuprinse în aceste zece porunci și datoriile către sine însuși?
Acestea se cuprind în poruncile despre datoriile către aproapele, căci a iubi
pe aproapele înseamnă a-l iubi ca pe noi înșine. |