O minte curioasă

pag. 20-21

Sper să realizez trei lucruri cu această carte: vreau să vă fac conștienți de valoarea și puterea curiozității; vreau să vă arăt toate modurile în care eu o folosesc, sperând că vă voi inspira să o puneți la încercare în viața de zi cu zi; și vreau să încep o conversație la un nivel mult mai extins despre motivul pentru care o calitate atât de importantă este atât de puțin apreciată, predată altora și cultivată în zilele noastre.
Pentru o trăsătură cu un asemenea potențial de putere, curiozitatea însăși nu pare complicată. Psihologii definesc curiozitatea ca ”dorința de a cunoaște”. Atât. Și acea definiție corespunde bunului-simț. ”Dorința de a ști”, bineînțeles, înseamnă a căuta informație. Curiozitatea începe ca un impuls, un îndemn, dar se concretizează drept ceva mai activ, mai minuțios: o întrebare.
Acest spirit iscoditor pare intrinsec în noi, la fel ca foamea sau setea. Un copil pune o serie de întrebări aparent nevinovate: De ce este cerul albastru? Până unde se duce albastrul? Unde se duce albastrul noaptea? În loc de răspunsuri (majoritatea adulților, inclusiv eu, nu pot explica de ce este cerul albastru), copilul poate primi o replică indiferentă, ușor superioară, cum ar fi: ”Ce fetiță curioasă!”
Pentru unii, astfel de întrebări par adevărate provocări, mai ales atunci când nu cunosc răspunsurile. În loc să răspundă la întrebări, adulții își manifestă autoritatea, nedându-le importanță. Adulți fiind, curiozitatea ne poate face să ne simțim ușor inadecvați sau nerăbdători - aceasta este experiența părintelui care nu știe de ce este cerul albastru, experiența învățătorului care încearcă să-și țină lecția fără să fie perturbat.
Fetița rămâne nu doar fără răspunsuri, dar și cu puternica impresie că a pune întrebări - nevinovate sau șocante - deseori poate fi privit ca obrăznicie.
Nu este deloc surprinzător.
În zilele noastre, nimeni nu spune direct ceva rău despre curiozitate. Dar, dacă vă uitați atent, curiozitatea nu este nici elogiată și cultivată, nu este nici protejată și încurajată. Și nu doar pentru că ea este nepotrivită. Curiozitatea poate fi periculoasă. Curiozitatea nu este doar obraznică, ea este rebelă. Este revoluționară.
Copilul care se simte liber să întrebe de ce este cerul albastru devine adultul care pune întrebări și mai perturbatoare: de ce eu sunt servitorul, iar tu, regele? Soarele chiar se rotește în jurul Pământului? De ce oamenii cu piele neagră sunt sclavii, iar cei cu piele albă stăpânii lor?
Cât de amenințătoare este curiozitatea?
Ca să aflați, tot ce trebuie să faceți este să priviți în Biblie. Prima istorisire din Biblie, după Creație, prima povestire care implică oameni este despre curiozitate. Povestea cu Adam, Eva, șarpele și copacul nu se sfârșește bine pentru curioși.
Dumnezeu îi spune explicit lui Adam: ”Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!”
Șarpele este cel care sugerează punerea la încercare a interdicției lui Dumnezeu. Începe prin a-i adresa chiar el o întrebare Evei: Există vreun pom al cărui fruct Dumnezeu l-a interzis? Da, spune Eva, pomul din mijlocul grădinii - nu avem voie să mâncăm fructele lui, nu avem voie nici să îl atingem, altfel vom muri.
Eva cunoaște regulile atât de bine, încât le mai înfrumusețează puțin: nici măcar să nu atingem pomul.
Șarpele răspunde cu ceea ce este, cu siguranță, cea mai impasibilă bravadă din istorie - netemător de cunoașterea binelui și răului sau de Dumnezeu. El îi spune Evei: ”Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua când veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.” Șarpele o apelează direct la curiozitatea Evei. Nu știi nici măcar ce anume nu știi, îi spune șarpele. Cu o mușcătură din fructul oprit, vei vedea lumea într-un mod complet diferit.
Eva se duce la pom și descoperă că ”rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință”.
Culege un fruct, ia o mușcătură și îl dă lui Adam, care mușcă și el. ”Atunci li s-au deschis ochii la amândoi.”