Adevăr Divin
divin.ro
▷ Religie ▷ Creștinism ▷ General

Pădurea vrăjită

Autor:
Editura:
Editura: Doxologia
Este cu totul reconfortant să scrii despre o antologie de autor – poezie, proză – de azi și, încă mai mult, subintitulată „literatură pentru copii”, în legătură cu o parabolă a lui E. Lovinescu de acum o sută și mai bine de ani; pe scurt, Dumitru Văcariu de azi umblă după pasărea albastră, de ieri, a lui E. Lovinescu...
Pădurea vrăjită

29.00 RON (Stoc 0)

Indisponibil

× Anunță-mă când „Pădurea vrăjită” e disponibil(ă)

• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea

×
Recomandări:

Detalii:

Pasărea albastră a fericirii


Este cu totul reconfortant să scrii despre o antologie de autor – poezie, proză – de azi și, încă mai mult, subintitulată „literatură pentru copii”, în legătură cu oparabolă a lui E. Lovinescu de acum o sută și mai bine de ani; pe scurt, Dumitru Vacariu de azi umblă după pasărea albastră, de ieri, a lui E. Lovinescu. Iată. Într-un text publicat în „Falanga Literară”, în 1910, „seninul” critic scria despre destinul pe care ursitoarea „bătrână și gârbovită de vreme” i-l prezice lui Cătălin: „Lumea întreagă va sta la picioarele tale; firea își va dișterne pentru tine toate farmecele ei. Dar tocmai din ușurința cu care îți vor fi la îndemână, să izvorască nemulțumirea; să dorești deci ceea ce e departe și nu se poate avea cu ușurință; să n-ai odihnă până nu-i prinde și îmblânzi pasărea rară, pe care nimeni n-a prins-o până acum: pasărea albastră”: iată acum și referința parabolei: „Ceva din sufletul lui Cătălin avem cu toții... O zână răutăcioasă ne-a sădit în suflet o năzuință către lucruri care nu sunt, făcându-ne să trecem cu nepăsare pe lângă ceea ce ar trebui să facă fericirea și frumusețea acestei lumi. Nu ascultăm la glasul privighetorii pentru că ne gândim la pasărea albastră”. Critica lui E. Lovinescu este o continuă căutare a păsării albastre a literaturii. Nu altfel trebuie interpretată, de pildă, această mărturisire pe care criticul o face Elenei Farago, într-o scrisoare din 13 septembrie 1910: „Și mă gândesc ce lesne aș putea face literatură de imaginație, nuvele sau chiar romane! Situația mă obligă să descopăr cadavre uitate de ani, și pentru a afla o dată de nici o importanță să-mi pierd ziua întreagă. Tristă soartă. Dacă aș fi un simplu buchinist ar mai merge, dar simt în mine seva unei imaginații destul de robuste care cere drept la viață, și n-o pot satisface”.

Scriitorul Dumitru Vacariu caută pasărea albastră a literaturii, activând ca muzeograf și însoțindu-;și biografia cu înființarea muzeelor literare ieșene și rostuind Muzeul Literaturii Române din Iași cu o muncă impresionantă, alături de alți colegi. Din această perioadă remarcăm: Dincolo de poveste (1979), Bărzăunul și restul lumii (1984), Vornicul Țării de Sus (1984; 2010), Poteci fără întoarcere (1987), Comoara (1988), Aventură dincolo de timp (1990), În căutarea Scufiței Roșii (2005). Aceasta este așa-zisa „literatură pentru copii și tineret”, excelând în ceea ce s-au numit „povestiri istorice”, dar Dumitru Vacariu se distinge, printre prozatorii contemporani, printr-o serie de romane și povestiri – Ochii viperei (1995), Praznicul orbilor (2000), Casa cu iederă (2000), Porumbeii albaștri (2003, Fiul Meu. Parabola apocalipsei roșii (2006), Mărturii din viața de apoi (2010) –, unde scrie una dintre cele mai tulburătoare autobiografii literare din câte se pot citi în stricta noastră actualitate; ultima carte din seria amintită, Mărturii din viața de apoi, se adresează, deopotrivă, celor mari și celor mici, pentru că, iată, mărturiile din viața de apoi sunt de dincolo de bine și de dincoace de rău; din Rai și din Iad adică, pe unde, după „fericirea de a muri”, personajul-;narator hălăduiește călăuzit de Părintele Arsenie Papacioc, tovarășul din temnițele pământene. Predoslovia autorului, scrisă în tonurile vesele/ triste ale celebrei Prefețe a lui Ion Creangă, având același destinatar, „iubitul cititor”, îndemnat acum să devină bun precum copiii, dar și să spună „măcar o singură dată” Tatăl Nostru „sau altă rugăciune închinată lui Hristos” –, deschidea o carte care adopta structurile basmului și ale prozei fantastice pentru a descifra încă o dată (i)realitatea imediată și realitatea dură a unei biografii mereu agresate, până la limita suportabilității: „Cine spune că moartea e cel mai greu hop de trecut în viață – scrie autorul, pentru copiii de azi, în primul fragment al insolitului său roman –, greșește cumplit. Cine a îndurat foamea, frigul, mizeria și torturile din temnițele și lagărele fasciste sau comuniste, spune, pe drept cuvânt, că moartea e floare la ureche pe lângă chinurile menționate”; cum se vede, autorul pune, pe bună dreptate, semnul egalității între fascism și comunism, copilul rătăcit în veacul apocalipsei roșii, cu durata copilăriei și adolescenței, întreruptă prea devreme, trăind în tristețea „florilor singurătății din poienile copilăriei”, pe un traiect existențial guvernat de suferință, trădare, minciună și delațiune: „copilăria cu toate minunile ei, tinerețea ucisă de pușcăriile comuniste, maturitatea de cercetător și împlinitor al unor obiective culturale, cu care mă mândresc, viața de familie cu cele mai fericite daruri divine, apoi răsplata dumnezeiască de a deveni cetățean al Raiului”.

În fața unei asemenea (bio)bibliografii „se sparie gândul”, cu vorba cronicarului. Mirarea rămâne în fața unei cărți de poezie care se cheamă Pădurea vrăjită și căreia, cu smerenie, Dumitru Vacariu îi spune „versuripentru copii”. Este o idee primită, formulată prin anii 50 (când s-a creat și o „secție” la Uniunea Scriitorilor, numită „Literatura pentru Copii și Tineret”), care a trecut, apoi, în planurile editoriale de la noi, pe rafturile librăriilor și în sumarul manualelor școlare: acolo se adună, de-a valma, proză și versuri, de Emil Gîrleanu și Tudor Arghezi, Elena Farago și Lucian Blaga, Nichita Stănescu, George Topîrceanu și Ion Barbu. Literatura „pentru copii și tineret” e pentru cei mari: ei sunt cei care citesc celor mici textele, le simt – pentru că, eventual, le explică, fac diferențe între „personajul pozitiv” și „negativ”; ajută la alcătuirea unor „fișe de lectură”, câte și mai câte... Unde sunt, în această ecuație, copiii cu presupusa lor ingenuitate, naivitate, ignoranță, vai? Cât, cum, la rigoare e naiv și ingenuu, personajul liric dintr-un poem precum Psalm care deschide cărțile lui Dumitru Vacariu: „Doamne al sufletelor curate,/ Doamne al blândeții, al purității,/ al dragostei și al tuturor împlinirilor,/ Doamne al speranțelor și al bucuriei de viață,/ al binelui și frumosului,/ Doamne al copilăriei, al mamelor cu pruncii la sân,/ Doamne al hohotelor de râs ale copiilor,/ Doamne al plânsului după păpușa pierdută,/ Doamne al strigătului durut după mamă și tată,/ Doamne al puilor de orice fel,/ rătăciți de mamele lor,/ Doamne al fericirii visate/ al râsului și plânsului de copil,/ Doamne... Doamne al meu,/ Doamne al tuturor mamelor și taților/ fericiți lângă copiii lor, /ajută-mă, ajută-mă, Doamne al meu,/ să renasc în leagănul copilului din viitor/ și să pot întinde brațele spre Hristos/ să pot îngenunchea în fața Sa/și Să-L rog:/ Doamne al meu și al tuturor copiilor lumii, /ajută-ne să fim mereu fericiți/ alături de Tine!”. Oricum, „cei mari” vor trebui să explice „celor mici” psalmul lui Dumitru Vacariu despre copilul din viitor. Apoi, bunicii sau părinții care citesc versurile și proza lui Dumitru Vacariu, la oră de seară, pentru „cei mici” vor spune o Poveste; astfel: „Colo, lângă zare,/ Curge-o apă mare,/ Apă de lumină,/ Limpede și lină./ Noaptea, cînd e lună,/ Lângă mal s-adună/ Să-și spele condurii/ Zânele pădurii./ Toate-s îmbrăcate/ Cu haine bogate,/ Albe și ușoare,/ Din raze de soare./ Către ele vine/ Dinspre zări vecine,/ Despicând talazul,/ Făt-Frumos, viteazul./ Și cântă-mpreună,/ Fermecați de lună,/ De se miră norii,/ Florile și zorii...”

O întreagă literatură, de la Goethe, cel din Poezie și adevăr, la N. Iorga din Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost, de la Ion Creangă din Amintiri... la Lucian Blaga din Hronicul și cântecul vârstelor, Marin Preda din Viața ca o pradă și Octavian Paler din Viața ca o coridă, stă sub semnul figurii retoricepe care Pierre Fontanier a numit-o hipotipoză; iată ce spune părintele retoricii moderne pentru texte poetice sau în proză scrise de autori precum Dumitru Vacariu: „Hipotipoza zugrăvește lucrurile într-un mod atât de viu și de energic, încât ni le expune, într-un fel, privirii și face dintr-o povestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar o scenă animată”. Sunt în admirabilele versuri ale lui Dumitru Vacariu personaje din orizontul mito-poetic românesc (Făt-Frumos, Zâna Zorilor, Craiul Vifor, Crivăț Împărat etc.), portrete acroșante ale unor anotimpuri, primăvara și, mai ales, toamna („Încărcată de podoabe/ Vine toamna dinspre munte/ Cu coroane și cu boabe/ De mărgăritar pe frunte./ Vin cu ea în lungi convoaie/ Roadele pământului/ Și perdele reci de ploaie/ Trase-n carul vântului./ S-a oprit la școala noastră/ Și ne-a dat la fiecare/ Câte-un strop de zare-albastră/ Cu sclipiri târzii de soare./ Din penarele deschise/ A luat creioane noi,/ Frunzelor culori de vise/ Să le-mpartă în zăvoi./ Fagilor le-a dat culoarea/ Aurului din poveste,/ Fruntea lor să cheme zarea/ Cea de dincolo de creste./ La mesteceni frunza pare/ De aramă și argint;/ Când se leagănă tresare/ Cu suspine de alint./ Hai, copii, pădurea toată/ S-o privim din culmea sură;/ Astăzi toamna ne arată/ Cea mai strașnică pictură!” – Toamna), ecouri labișiene ca în Iedul, replici la I. Al. Brătescu-Voinești, ca în Puiul, poezii patriotice precum Casa noastră, dar, înainte de toate, pădurea, semnul distinctiv al întregii literaturi pe care a scris-o Dumitru Vacariu: e basmul, imaginea eminesciană (codrul de cleștar cu palatele sale), locul „doinelor române”, al vitejilor și năstrușnicilor din poveștile populare: „Printre ramuri și izvoare/ Am păstrat ce ni-i mai drag,/ De aceea-n veci nu moare/ Codrul des de brad și fag./ În poveste și zicală/ Moștenim din moși-strămoși/ Pe năstrușnicul Păcală/ Și vitejii Feți-Frumoși./ Moștenim comori și zâne,/ Basme și balade vechi,/ Toate doinele române/ Care-n lume n-au perechi” (Cântecul pădurii). În perspectiva valorii estetice, literatura „pentru copii” a lui Dumitru Vacariu este peste aceea a lui Emil Gîrleanu și Elena Farago, George Topîrceanu și Otilia Cazimir.

• Ioan HOLBAN

Stoc
Stoc Stoc 0
Preț
Preț 29.00 RON
Discount
Discount 0%
Preț final
Preț final 29 RON
I.S.B.N.
I.S.B.N. 978-606-666-222-2
×

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie review-uri

×

Coșul de cumpărături

Titlul
Preț RON
-%
Redus RON
 
Subtotal
Șterge
produs(e) în coș, preț total:

Sugestie: Rotiți telefonul pentru a vedea mai multe detalii

Continuă cumpărăturile Golește coșul Finalizează
×

Adăugat în coș

Titlul
Preț
Redus
Preț final

Sugestie: Rotiți telefonul pentru a vedea mai multe detalii

Continuă cumpărăturile Vezi coș