Adevăr Divin
Exerciții de echilibru
| Dacă vreți să-l cunoașteți mai bine pe Tudor Chirilă, citiți-i textele adunate în volum. Veți descoperi un scriitor surprinzător... |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
Dacă vreți să-l cunoașteți mai bine pe Tudor Chirilă, citiți-i textele adunate în volum. Veți descoperi un scriitor surprinzător, care se exprimă cu aceeași ușurință în proză sau în versuri și ale cărui rânduri trădează o sensibilitate pe care putini i-o bănuiesc. Tudor Chirilă scrie dulce-amar despre dragoste, pasionat despre filme, teatru și cărți, nostalgic despre oameni dragi dispăruți, ironic despre locuitorii României de azi. Mesajul lui? Cel mai important e să iubești. Și să fii liber. |
Cuprins:
Prefață (Cătălin Tolontan) Cuvânt înainte De ce să dormi dacă nu ai refren? 21 de cuvinte (citește și dă mai departe) Între țigani Rolling Stones, Smaranda, Luca. Muzica capitalistă Poem digital Vânătoarea de sâmbătă noaptea. Chipul cu căști Femeile au nevoie de protecție. tandrețe și Când s-a îngropat iubirea? Jurnalul unui embrion Iubire interzisă Sinucigașul. Moartea după plutire Sufletul meu. Definiție Gheișa urbană sau de ce ne culcăm cu secretara Instrucțiuni de liniștire a sinelui M-am ocupat cu fericirea La doctor De mână cu Dumnezeu Alergătorul. Exercițiu Dialog între Lumină și Umbră Teza la română Marketingul iubirii. Ședință-monolog pentru 14 februarie Scrisoare către Făt-Frumos Moarte ideală Trupa de liceu O relație specială La poalele sufletului Amyneth, zeul Tehnologiei Doctor Faustus. Modern approach Sfârșitul gândurilor lumii. Poem canicular Subconștient Moartea puricelui Vine iarna Citadină Sfârșitul stelelor Ștefan Iordache a plecat dintre noi Bed time story Vis nebun Fără titlu. Fără mine Joc nevinovat Suflete casante Pizza și stele Ieri lângă oraș Hospital vision Acordaj Există Dumnezeu Fata cu boxeri și tricou alb Băietelul-iubire Îngerul de deasupra orașului Cum miroase sufletul... Mic ghid de comunicare cu prostul Live blogging Exercițiu de sincer scris Elogiul tocului Despre curve și bordeluri Lovafone Scrisoare către liceeni Alchimie La despărțire Break up. Don’t stay more than love Copy-Paste Mamă, le-am ars steagul!!! Libertateeee!!! Amintiri la cheie, cu finisaje de lux Noaptea în care i-am rupt colanții Prea orb să poți iubi. Muntele Luminii Granița Variantă de fugă - în re minor cu si bemol major Dacă Iadul Pactul cu rock’n’rollul Bărbat, șosea, copac, câine, lan de grâu, clovn Sunt șopârlă și cal în același timp Auto-reverse Marea și noaptea Sexpur Fericirea la sticlă de 21 Molecule în conflict City-blogging Oxford Street Nu plecați în vacanță cu grupul. Vă rog! Stuttgart sau cum să redevii Artist... On tour again Șurubul Mekanica Oralia Iubirea e o ceapă Chirilă în no man’s land Zece asemănări între Madonna și Casa Poporului A venit toamna Ziua în care am risipit ceața. Vama la „Cerbul de Aur” Blonda cu sâni diferiți. Blond Show Înfășurat în dureri suportabile Dincolo de ceață Inimă în renovare. Deschis muzeu Știu A plecat dintre noi Ion Cojar I love this life La plecarea lui Gheorghe Dinică Amateur Hypnosis Casa din lapte luminat de lună Bărbatul în smoching și femeia înflorată Cum ratăm iubirea Mâinile. Studiu îngeresc Să omorâm sindromul Caragiale Toate cuvintele lumii... Cafeneaua Milioane de Ulise Contemplare Singur cu Sarah Chang Au stins turnul La revedere, Tudor Memoria trupului sau Brutăreasa ucigașă With love, Ioanna Dumnezeu știe fizică Natură moartă Tangoul agoniei Destinul destinului Fotograma fotografului. Filmul spectatorului Moartea suferinței Super-eroul iubește greșeala. Psssssst! Dubii cu privire la demoni Când eram copil Dumnezeu Ce sunt drogurile? Lupta cu mine Chiriaș în România Omul care a murit căutând o rimă E criză. De ce nu mă sinucid? Monolog imaginar Crăciunul nu e Retorică Scrisoare către copii Prostii La naiba, niciodată n-am titluri bune la texte De ce funcționăm De la Stockholm la pensionari Bungee jumping Bye, bye, Toca Povești de iarnă și gerunziul nedeclarat Fata visurilor Mare șmecherie să faci un cântec Adevăr de lemn Astăzi mi-am întâlnit vocea Camerista mi-a dat visele la spălat Mulțumiri |
Fragment:
ROLLING STONES. SMARANDA, LUCA. MUZICA CAPITALISTÃ 11.07.2007 București, 1980 O seară liniștită de primăvară comunistă. Este puțin trecut de ora unsprezece noaptea. Un vânt cald adie printre blocurile și aleile din Drumul Taberei. Din când în când, o mașină străbate cu frică parcă bulevardul pustiu și slab luminat care taie cartierul. La parterul blocurilor spații mari în interiorul cărora abia poți distinge de la distanță câteva produse pe rafturile aproape goale. ALIMENTARÃ, MÃCELÃRIE, LIBRÃRIE, LOTO-PRONO, ABC sunt cuvinte care compun reclame luminoase pâlpâind incomplet. Întunericul se înfășoară strâns pe blocurile mari și tăcute. Câteva ferestre luminate îndrăznesc să spargă această dominație neagră. Este sâmbătă seara și nu se aude niciun sunet. Programul de câteva ore al televiziunii publice s-a încheiat. Ultimele imagini cu stema României și acordurile imnului național lasă loc invaziei puricilor. Televizoarele se resemnează, rând pe rând. Ca și oamenii care se pregătesc de culcare. Cei bătrâni își pregătesc sticlele mari de lapte și scăunelele pentru cozile de a doua zi. Câțiva, mai îndrăzneți, butonează radiouri cu unde scurte pentru a prinde postul libertății: „Europa Liberă”. Sistemul pedepsește grav cu anchete și, de cele mai multe ori, arest sau chiar închisoare pe cei care ascultă acest post. Este o seară liniștită de primăvară comunistă. Cu toate astea, dac-ai asculta mai atent, ai putea auzi muzica venind dinspre una dintre ferestrele luminate. Dincolo de geamuri, șase tineri se înghesuie vesel într-o sufragerie mică și se zbânțuie hazliu. Băieții se mai opresc din când în când și își toarnă în pahare bere din sticlă de un litru. Pe o masă mare se așterne un soi de bufet care conține roșii, brânză, salată de vinete și parizer așezate pe farfurioare albe. Două franzele mari, nefeliate, completează tabloul culinar. Parizerul dispare în viteză. În dreapta mesei, pe un fel de noptieră mai înaltă, un pick-up Unitra și două „boxe” generează muzica. Boxe argintii. Deasupra lor, într-un echilibru precar, sunt așezate discuri de vinil: The Beatles, Led Zeppelin, Rolling Stones. Coperțile sunt mari și colorate. Cele mai multe îi reprezintă pe membrii formației într-o fotografie de grup. Undeva pe jos, în alt colț al camerei, un covor făcut sul dezvăluie parchetul devenit ring de dans. Fetele poartă sandale platformă care scot în evidență glezne fine și mobile în mișcări sacadate. Două dintre ele poartă baticuri „hippie” înflorate și fuste colorate peste genunchi. Și cercei lungi. Cea de-a treia are părul lung, prins în două cozi groase, și tenul măsliniu care îi accentuează ochii negri, vii. Este înaltă și slabă și arborează tot timpul un zâmbet firav în contrast cu ochii pătrunzători. Are un aer de prințesă țigancă, rod al unei nopți de iubire întâmplătoare. Poartă blugi evazați, ca și cei trei băieți care se zbenguie în jurul ei. Se dansează continuu. Cu ochii închiși, toți își aruncă mâinile în toate direcțiile, își îndoaie trupurile, se învârtesc pe loc, inventează mișcări, se întrepătrund. În vitrine, paharele și farfuriile familiei dansează și ele, stimulate de cei șase. Dintre băieți, unul cu părul lung și o bentiță roșie de lână împletită se agită și stăpânește ferm ringul de dans improvizat. Se trântește în genunchi și se înfășoară jur-împrejur cu cablul unui microfon imaginar. Prințesa țigancă intră în jocul lui și se desfășoară lasciv deasupra. El se lasă ușor pe spate, cântând la chitară, în timp ce ea îl încalecă și apucă microfonul. Cântecul se termină și cei doi rămân pe poziție, zâmbind stingheriți. Îi salvează o baladă. Ea se prelinge ușor și-i caută buzele. Celelalte două perechi dansează îmbrățișate. Unul dintre băieți fumează ritmic, în timp ce își ține strâns partenera de mijloc. Trage cu sete din țigară, apoi își coboară mâna lungă pe lângă corp și suflă fumul într-o parte, după care își așterne buzele pe gâtul iubitei sale. Toată lumea se sărută lung. Ultimele acorduri ale baladei îngheață orice mișcare și, pentru o fracțiune de secundă, se aude hârșâitul acului pe disc. ,,I can’t get no satisfaction!!!” Grupul sare brusc în picioare și toți încep să țopăie la unison ca scoși din minți. Niciunul dintre ei nu aude bătăile în ușă până când melodia nu se oprește, moment în care cel mai scund dintre băieți, un puști cu chelie și pulover roșu, croșetat, se repede către pick-up și ridică acul care zgârie discul aflat încă în mișcare. Discul se învârte în gol. — Miliția! Deschideți ușa!!! Smaranda își aranjează cozile și cerceii și se îndreaptă spre ușă. Înainte să deschidă, se uită la cei cinci. Luca își scoate bentița de pe capul care încuviințează. Ceilalți se numesc Rodica și Ion, Aura și Mitea, cel cu pulover roșu. — Deschideți ușa, c-o spargem! Miliția!!! Smaranda trage aer în piept și deschide. Trei milițieni intră în casă și se opresc în mijlocul ringului de dans. Cei trei formează un triunghi isoscel, al cărui vârf e reprezentat de un plutonier gras cu mustață, ochi negri mici, față rotundă și ceafă de taur. Ceilalți doi, în vizibilă stare de subordonare față de vârful triunghiului, privesc curioși în jur, încercând să arboreze un aer ridicol de anchetă. — Ce faceți aici, tovarăși? Nimeni nu răspunde. — Ce faceți, mă, aici? — Ascultăm muzică, șoptește gâtuită Smaranda. — Nu mai spune, răspunde grasul. Ia uite, bă, parizer. Parizer la studenții ăștia. Ce credeți, mă, că nu știm că ascultați muzică? Păi se-aude de la parter. Aveți idee cât e ceasul, tovarăși? — Zece treizeci, răspunde Luca, dar e sâmbătă și nu ne-am gândit că... — Ce muzică ascultați, tovarăși? — Beatles, Rolling Stones, se repede Ion, fericit. — I-auzi, mă, ascultă muzică capitalistă... — Păi da, zice Luca, pentru că suntem în București. — Ce-ai zis, mă? se întoarse brusc grasul. — Păi suntem în capitală și ascultăm muzică capitalistă, că capitala e cea mai tare cu muzica capitalistă, în timp ce o lucire ciudată i se aprinse în ochi. — Bă, studentule, cum te cheamă pă tine? — Luca Pamfilov mă numesc. — Luca, nu... șopti încă o dată Smaranda. — Tovarășu’ Luca, ai buletin la tine? — Da, am. — Am dansat și noi puțin și ne-a luat valu’ și-am dat muzica prea tare, știm că e trecut de zece și... încercă timid Mitea. — Ia scoate buletinu’, tovarășe Luca. — Pentru ce? Bulanul lovi în plin și sângele inundă pe loc fața lui Luca. — Ce gura mă-tii pui, mă, atâtea întrebări? Și bulanul lovi din nou. Luca dădu să riposteze, dar cei doi milițieni îl imobilizară, în timp ce grasul se întoarse amenințător spre ceilalți. — Ce faceți, mă, aici? Vă adunați împotriva partidului, mă? Păi nu dorm tovarășii din bloc din cauza voastră, mă? Sângele șiroia pe fața lui Luca. — Scoateți, mă, buletinele, că vă ia dracu’ pe toți, urlă grasul ca scos din minți: P-ăsta duceți-l la mașină, să vorbim cu el la secție! — Tovarășe milițian, încercă Smaranda. — Ce e, tovarășă? Vă ascult, răspunse plutonierul schizofrenic de calm. — Nu-l duceți la secție, vă rog... — Astea se confiscă pentru interogatoriu, replică grasul, indicând vinilurile rock. — Tovarășe milițian, vă rog să vă legitimați, rosti deodată Ion limpede și articulat. — Ce-ai zis, mă, vagabondule? — Vă rog să nu mă insultați și să vă legitimați. Rodica începu să plângă încet și constant. — Legea cere să vă legitimați înainte de a ne legitima pe noi. Plutonierul începu să se caute prin buzunare cu ochii de porc măriți de uimire. Șiroaie de transpirație se iveau de sub caschetă, în timp ce își căuta actele prin uniforma strâmtă. — Să mă legitimez... Păi mă legitimez, mă, imediat mă legitimez... cum să nu mă legitimez... Poftim, tovarășe, legitimația. Ion o luă și o verifică cu deznădejde. Ceilalți doi milițieni își fac apariția în cadrul ușii de la intrare. — L-am băgat în mașină, tovarășu’ Bâzgă, da-i curge sânge rău și o să păteze bancheta, rosti unul cu năduf, ca și când ceva neprevăzut strica munca unei zile întregi. — Luați-l, mă, și pe ăsta. Tulburarea ordinii și liniștii publice. Luați și discurile alea, ca să vadă băieții ce făceau ăștia p-aici. Tu rămâi cu tovarășele și tovarășu’ student și ia-le datele. Asta-i țară serioasă, mă, jigodiilor, în care se muncește. Și sâmbătă seara se odihnește lumea, mă, nu dă muzica tare noaptea, mă, jigodiilor... Așa mulțumiți voi statului, mă? Statu’ vă dă carte, mă! Vă dă carte și voi, în loc să învățați, ascultați muzică capitalistă și vă pregătiți să fugiți din țară, mă? Paștele mamii voastre de studenți... Hai, mă, luați-le datele și hai să mergem! Vă aștept jos... Milițianul se învârte pe călcâie și dă să iasă, dar o forță invizibilă pare să-l țină încă în loc. Se întoarce și caută ceva cu o privire tâmpă, încremenită pe figura de porc și nu-și poate explica de ce nu vrea să plece. Smaranda îl privește uimită și asta îi luminează trăsăturile feței, scoțând la iveală o frumusețe curată și smeadă. Milițianul răsuflă greu. Deodată privirea îi încremenește pe un aparat de radio lângă o fereastră. Antena e improvizată dintr-un fir înfășurat pe mânerul de metal. — Ia să vedem ce radio ascultați voi, tovarăși studenți, rostește milițianul lovit parcă de o revelație. Smaranda nu face nicio mișcare. Știe. S-a terminat. Se gândește că nu trebuia să fie decât un chef cu parizer și bere și muzică rock. Ce repede și ușor se prăbușește totul în viață, apucă să mai gândească. Plutonierul învârte pontențiometrul și vocea limpede, baritonală a crainicului de la „Europa Liberă” invadează camera, condamnând comunismul și șase tineri. București, 17 iulie 2007 Smaranda își caută locul în mulțime împreună cu soțul ei, un bărbat scund și slab, cu aer de turist stresat. În jurul ei, mii de oameni vibrează în așteptarea marelui eveniment. O orchestră de gânduri pestrițe încearcă să se acordeze la unison. Lumea e veselă, binedispusă. Unii stau în picioare și își strigă prietenii de pe aiurea, ridicând pahare din plastic. Se bea bere. Multă bere. Smaranda simte o durere în piept. De fapt, simte durerea din piept. S-a obișnuit cu ea de ceva vreme. Nu e o durere – e mai degrabă o apăsare și senzația că va izbucni în plâns dintr-un moment în altul. Își mângâie cerceii, privind distrată hoardele de tineri de pe gazon care aleargă să prindă un loc în față. Stadionul se umple încet-încet. Smaranda își mângâie cerceii. Sunt aceiași cercei din ziua în care a ajuns în beciurile Securității pentru că asculta „Europa Liberă”. I-au luat pe toti – pe ea, Ion, Rodica, Luca și Mitea, Aura, pe toți. Își amintea limpede și constant bătaia peste buze, peste sâni, sacii cu apă și bulanele, răbdarea anchetatorilor și umilința. Mai ales umilința. Încercase fără speranță să-și scoată din cap toată acea perioadă. Era însă ceva ce ducea cu ea, un apendice agățat de locul unde se formează amintirile, un macaz care nu-i lăsa Pag. 22 – 27 |