Genealogie și societate

Genealogia oferă fiecăruia posibilitatea de a-și scruta trecutul neamului său, de a reconstitui cine l-a premers, care a fost traiul și evoluția înaintașilor, de a înțelege măsura în care el însuși este rezultatul unor procese istorice, de a intra pe o poartă larg deschisă în lumea concretă a legăturilor succesive al căror rezultat final este chiar el. Ea înlesnește „legătura cu pământul”, dă posibilitatea de a-și găsi rădăcini, explică relația organică cu o localitate, cu o țară, cu o lume a trecutului, dar și cu cea a prezentului și a viitorului. Genealogia dă simțământul puternic al statorniciei și cel al înțelegerii mai depline, al comprehensiunii unor procese istorice și al unor oameni și al cadrului lor general de existență și afirmare.

Important este și de a se putea trece de la cazuri, de la o persoană sau o familie, la cercetări de mai largă respirație, la studii de ansamblu, chiar la studii de genealogie socială, analizându-se dezvoltări și evoluții ale unor societăți ori categorii sociale. Combinând izvoare istorice diverse cu informații genealogice putem înainta în cunoașterea noastră, nemărginindu-ne numai la cazuri individuale sau la cele ale unor familii, spre înțelegerea mutații lor și evoluției unor grupuri sociale mai întinse și chiar a societății în ansambul ei.

Introducere ... 7

Grandes familles de boyards roumains d’origine etrangere ... 11

Urmașii lui Constantin Brâncoveanu și locul lor în societatea românească. Genealogie și istorie ... 21

Întregiri și îndreptări la genealogia Brâncovenilor ... 34

Fanariotische Herrscher und Rumanische Bojaren in den Rumanischen Furstentumem (1711-1821) ... 38

Liaisons genealogiques roumaines des princes phanariotes de Moldavie et de Valachie (1711-1821) ... 53

Analyse de la composition de l’ensemble des familles de grands dignitaires de la Valachie au XVIIIe siecle (en collaboration avec Irina Gavrilă) ... 77

Mutații în sânul clasei dominante din Țara Românească în perioada de destrămare a orânduirii feudale (în colaborare cu Irina Gavrilă) ... 86

Considerations sur les dignites de seconde et troisieme classes en Valachie au XVIIIe siecle. Le probleme de la penetration greco-phanariote (en collaboration avec Irina Gavrilă) ... 104

Analiza situației clasei dominante din Țara Românească în temeiul catagrafiei din 1829 (în colaborare cu Irina Gavrilă) ... 117

Sozialer Wandel der Rumănischen Fiihrungsschichten im 19. Jahrhundert ... 133

Mutations dans le sein de la classe dirigeante valaque au cours du deuxieme quart du XIXe siecle ... 147

Câteva informații genealogice referitoare la ascendența lui Alexandru D. Ghica ... 154

Legături genealogice dintre fruntașii Revoluției de la 1848 din Țara Românească ... 156

Descendants des princes regnants face a la constitution de l’Etat Roumain modeme ... 165

Recherches de genealogie sociale en Roumanie ... 176

Date privind corpul medical din România într-o arhivă franceză ... 186

Gheorghe Bezviconi (1910-1966) ... 189

25 de ani de existență a Comisiei de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române ... 195

Surse bibliografice ... 201

URMAȘII LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ȘI LOCUL LOR ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCÃ. GENEALOGIE ȘI ISTORIE*

Constantin Brâncoveanu a marcat prin personalitatea sa un capitol din cele mai de seamă din istoria poporului român. La moartea predecesorului său, Șerban Cantacuzino, fratele mamei sale – relatează Radu logofătul Grecianu – „numaidecât toată boierimea țării la mitropolie adunându-se și sfat pentru alegerea de domnie făcând, așa cu toții de la mic până la mare pre acest Constantin Brâncoveanu vel logofăt de domnie au numit” 1. Despre bunicul său, Preda Brâncoveanu, scrisese Paul de Alep că era „foarte bogat și fără pereche atât în această [țară], cât și în orice altă țară” și că el era „primul dintre boierii din această țară datorită moștenirii de la strămoșii săi și moșiile sale sunt imense’”. Rădăcinile neamului brâncovenesc se cufundau în negura istoriei și bogățiile lui erau nenumărate.

* Acest studiu este întemeiat pe arborii genealogici ai descendenței lui Constantin Brâncoveanu, Au fost cuprinse generațiile I-VII și în unele cazuri (descendenții din Ilinca Greceanu, Constantin III Brâncoveanu și Ancuța Rosetti) și generația a VIII-a; cronologic, în linii generale, sunt cuprinși descendenții până în pragul ori la începutul secolului al XX-lea. Este evident că în unele cazuri analiza genealogică n-a putut fi dusă până la capăt și că cercetări viitoare vor putea aduce întregiri și corectări; cu toate acestea, putem considera că în imensa lor majoritate, descendenții domnului au putut fi cuprinși în arbori, ceea ce ne-a îngăduit să putem face unele considerații statistice în cuprinsul studiului nostru. Când au existat neclarități, lucrul a fost marcat prin semnul : ? Aduc cele mai vii mulțumiri membrilor Comisiei de genealogie, heraldică și sigilografie de pe lângă Institutul de Istorie „N. Iorga” și în special lui Paul Cemovodeanu, Dan Pleșia, Alexandru Perietzeanu, Pompiliu Greceanu, Gh. Mușat și Mihai Rădulescu, pentru concursul generos pe care mi l-au dat în această foarte complicată, dar și revelatoare operație a întocmirii arborilor uriașei descendențe a lui Constantin Brâncoveanu. De asemenea, aduc deosebite mulțumiri arhitectei Mariana Fetti, șef de lucrări la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, pentru impecabila execuție grafică a arborilor genealogici anexați acestui studiu.

Ascensiunea lui Constantin Brâncoveanu la domnie a reprezentat un moment culminant, pe plan social-politic, în afirmarea acestui puternic neam boieresc, marcat de evenimente tragice. Tatăl domnului, Papa, își pierduse viața ucis de seimeni, în 1655, sub poalele Mitropoliei bucureștene, când copil mic fiind, pieirea amenințase, de asemenea și pe viitorul domn, iar Preda Brâncoveanu, bunicul său, fusese ucis la Târgoviște din porunca lui Mihnea al III-lea, în 1658. Moartea violentă îl va lovi, la capătul unei lungi domnii și pe Constantin Brâncoveanu, ca și pe cei patru fii ai săi.

Urcat pe tron, noul domn avea să stăpânească Țara Românească peste un sfert de veac. „... l-au dăruit norocul cu de tot felul de bine – scria Radu Popescu vornicul: sănătos, întreg, casă întreagă, fii și fete mulți, avuții multe, case, palaturi, sate, vii, heleșteie, domnie îndelungată și altele ca acestea, care nu i-au lipsit nimic de care ochii lui au poftit”. Numele lui Brâncoveanu avea să fie cinstit, în timpul domniei, în tot Orientul creștin, nu în mică măsură și datorită uriașelor averi brâncovenești, atât cele moșteni te, cât și cele acumulate de el înainte și mai ales în timpul guvernării sale, care-i vor îngădui să acorde un larg sprijin material celor supuși în mod nemijlocit stăpânirii otomane.

Având ca doamnă pe Marica, fiica lui Neagu postelnicul din Negoești și nepoata lui Antonie Vodă din Popești, domn al Țării Românești” în anii 1669-16724, Brâncoveanu a avut un număr însemnat de copii: patru fii și șapte fiice. Stanca și Maria, cele dintâi fiice ale sale, s-au născut înainte de ocuparea tronului, iar restul copiilor în vremea domniei. Când Brâncoveanu a fost mazilit, din cei 11 urmași încetaseră din viată primele două fete: Maria în 1697, „într-o străinătate” cum scria Cronica’ -la Ista~bul, unde o purtase mazilirea soțului ei, Constantin Duca (Duculeț), iar Stanca – văduvă din 1705 - murise la 15 martie 1714, în preajma mazilirii voievodului”. Din cei nouă copii în viață în tristele zile ale desțărării lui Brâncoveanu, dus pe ultimul drum al Istanbulului, aveau să piară, odată cu el, în tragica, dar și eroica zi de 15 august 1714, cei patru fii, dintre care numai unul depășise 30 de ani, iar cel mic nu era decât încă un adolescent. În viață aveau să rămână, în afara văduvei și mamei crunt lovi te, cinci fete și un nepot – fiul beizadelei Constantin II Brâncoveanu –, singurul menit a duce mai departe numele brâncovenesc, precum și ginerii și alți nepoți, care, aceștia din urmă, aveau și ei în vene sângele neamului brâncovenesc atât de cumplit lovit.

Domnul purtase o adevărată „politică matrimonială” cu urmașii săi. Două dintre fete fuseseră măritate cu fii de domni – respectiv Radu lui Iliaș Vodă și Constantin Duca, fiul lui Gheorghe Duca –, alta avusese ca soț pe unul dintre fiii lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, personalitate de seamă a epocii, al cărui alt fiu, Nicolae, avea să inaugureze succesiv, atât în Moldova, cât și în Țara Românească, epoca fanariotă, iar cel de-al patrulea fiu al Brâncoveanului, Radu, urma să se însoare, în primăvara 1714, cu Maria, fiica lui Antioh Vodă Cantemir. Pentru fiii săi cei mai mari – Constantin II și Ștefan –, Brâncoveanu alesese ca soții două fiice de mari boieri moldoveni: Anița lui Ioan Balș și Bălașa lui Ilie Cantacuzino, iar fiicei sale Ancuța îi alesese ca soț pe postelnicul Nicolae Ruset, fiul vestitului vistiemic moldovean Iordachi Ruset. De altfel, în mod îndrituit evidenția Neculce interesul voievodului față de clasa stăpânitoare în acea vreme în Moldova, arătând că „Brâncoveanul purure era bucuros să fugă boierii Moldovei la dânsu, să-și facă el nume bun...” În realitate, se pare că domnul a urmărit mai mult decât atât, alianțele matrimoniale moldovenești dezvăluind, fie chiar într-o perspectivă istorică ceva mai îndepărtată, ca și numele de Ștefan dat celui de-al doilea fiu, gândurile de mărire românești ale voievodului.

Dar Brâncoveanu a căutat, firesc, să obțină o consolidare a poziției sale și a neamului său și în țara aflată sub nemijlocita sa conducere prin „politica matrimonială” pe care a dus-o. După moartea lui Scarlat Mavrocordat, Ilinca Brâncoveanu a fost căsătorită cu Șerban Grecianu. Sora ei mai mică, Safta, s-a măritat cu Iordache Crețulescu, iar fiica cea mai mică a domnului, Smaragda, a căpătat drept soț pe’ Constantin Băleanu, acordându-se deci toată atenția și marii boierimi muntene. Printre ginerii domnului a pătruns și Manolache Lambrino, grec, ca și Scarlat Mavrocordat. Trecut din Moldova în Țara Românească, el anunța într-un fef noua eră fanariotă. Iscusit, tânărul constantinopolitan avea să fie soțul Bălașei, penultima fiică, a domnului.

Constantin Brâncoveanu a avut doi frați – Barbu și Matei –, mai mari decât el, ultimul încetat din viață înainte de toamna anului 1659, iar cel dintâi înainte de începutul anului 1674. Niciunul dintre ei n-au fost căsătoriți și n-au avut urmași”. Descendența neamului brâncovenesc n-a fost astfel asigurată decât prin cei rămași în viață după 15 august 1714 dintre copiii și nepoții domnului Constantin Brâncoveanu. Odată domnul și fiii săi executați, „ginerii lui și cu doamna și cu câțiva boieri au rămas tot la popreală”. Prin intrigile lui Ștefan Cantacuzino au fost surghiuniți la Kutahya’”. Exilați în Asia Mică, ei nu s-au putut întoarce în Țara Românească decât doi ani și jumătate mai târziu, în primăvara lui 1717, revenind cu Ioan Mavrocordat, când acesta a fost trimis să-I înlocuiască pe fratele său, domnul prins de austrieci.

„Eșise atunci din surgun – notează Radu Popescu vomicul – doamna și ginerii lui Constantin Vodă, pre care-i nevoisă de-i scosese Nicolae Vodă și au purces și ei cu Ioan Vodă spre țară”. Nicolae și Ioan Mavrocordat erau, de altfel, frații lui Scarlat Mavrocordat, ginerele răposat al doamnei Marica. În orice caz, trimițând 12 boieri la Istanbul după caftanul și steagul de domnie, Ioan Mavrocordat a cuprins printre ei și pe Pană Negoescu, „fratele doamnei lui Constandin Vodă” 12. Văduva, fiicele, ginerii și nepoții puteau acum să încerce să-și refacă viețile, după ce se „mântuiseră”, cum scria într-un zapis chiar Marica Brâncoveanu, la 17 iunie 1717, „de la mari și cumplite pedepse și patimi”, revenind „la pământul nostru în țară”.

Uriaș a avere a lui Constantin Brâncoveanu fusese una dintre principalele cauze ale pieirii sale. Dar deși bunurile mobile fuseseră supuse în bună parte confiscării, rămăseseră neamului brâncovenesc bunurile imobile din țară, moșiile în primul rând și importantele sume depuse la Viena și Veneția. Apare ciudată afirmația văduvei domnului martirizat privind „marea lipsă și sărăcie” a ginerilor ei – Șerban Grecianu, Iordache Crețulescu, Nicolae Ruset, Manolache Lambrino și Constantin Băleanu – după reîntoarcerea lor în țară, dar este totuși neîndoielnic că exilul și presiunile otomane le duseseră „casele”, cum scrie doamna Marica, „la multă datorie și stingere”. Nevrând să-i lase „obidiți și îngreueți cu datoria și cu multe lacrămi”, tot ”ce mai s-ar găsi... ori bani, ori scule, argint și aur, lucru mișcător”, inclusiv banii”din Țara Ungurească ce avem încolo și bani dați vor fi la Veneția”, exceptând banii de la Viena, doamna se angaja să-i folosească pentru plata datoriei la „mirie” – vistieria otomană –, urmând apoi ca restul să fie împărțit „în doă”, o parte revenindu-i ei și nepoți lor ei Constantin al III-lea Brâncoveanu și Maricăi Ștefan Brâncoveanu, iar cealaltă celor cinci gineri și nepotului de fiică Șerban Constantin Duca. Era evidentă preocuparea de a păstra cea mai însemnată parte a averii nepoților de fii și mai ales celui menit să ducă mai departe numele neamului. Înțelegerea familiară reflectată în zapis s-a realizat într-un cadru solemn, în fața noului domn Ioan Mavrocordat, a doi patriarhi – Samuil al Alexandriei și Hrisant al Ierusalimului –, a mitropolitului Mitrofan și a boierilor divaniți, printre care apărea, de altfel ca mare ban, Pană Negoescu, fratele doamnei Marica’”.

Pre Constantin Vod de l-au prins, / Și rară-a nimănui sfat / La moarte l-au judecați Și numele lui l-au stins / Cu a feciorilor lui l-au prins, / Scoțându-i din viața lumească / Cu sabia cea turcească...”. În astfel de versuri, „opinia publică” a vremii (este drept că versurile au fost „receptate” în Transilvania în 1813) a înregistrat cumplita tragedie a neamului brâncovenesc. În realitate, însă, „numele” domnului n-a fost „stins” și mai ales sângele neamului lui. Urmași a continuat Constantin Brâncoveanu să aibă în tot decursul veacurilor următoare pieirii sale și ei sunt numeroși până în zilele noastre.

Succesiunea pe linie bărbătească s-a urmat până în 1832, când s-a stins ultimul bărbat purtător al numelui. Relatând crunta execuție, Ion Neculce adăuga: „Numai un copilaș, nepot de fiu Brâncovanului, a scăpat, că l-au luat la seraiul împărătesc ca să-l turcească; eară mai pre urmă l-au scos îma împăratului și l-au dat la maică-sa...”. Scăpat de turcire, tânărul Constantin al III-lea Brâncoveanu a fost înconjurat cu deosebită grijă de ai lui și în primul rând de bunica sa, doamna Marica, pentru care el reprezenta simbolul nepieirii numelui domnului martirizat. încă din zapisul mai înainte menționat, din 17 iunie 1717 se constată preocuparea doamnei Marica – cea ”cu bărbătească mărime de suflet”, cum o caracteriza în 1832 episcopul Ilarion al Argeșului’? – de a ocroti interesele acestui nepot”, pe care a știut să-I impună tuturor ca un cap al încercatei familii.

Însurat cu Maria Coslegianu, nepoata spătarului Mihai Cantacuzino – fiica acestuia măritându-se cu Toma Paleologu, vel cămăraș, zis Iuliano Coslegianu –, el avea să strângă în mâinile sale, mai ales după ce a atins vârsta maturității, cea mai însemnată parte a marii averi imobile brâncovenești, ca și din cea mobilă scăpată de urgia otomană, ca și cea rezultată din învoielile dintre Constantin al III-lea Brâncoveanu și unchii sau verii săi – cum ar fi cea din 1729-1730 cu Safta și Iordache Crețulescu, Bălașa și Manolache Lambrino și verii săi primari Șerban și Drăghiceanu Greceanu și cu vara sa MariuțaAlexeanu, fiica unchiului său Ștefan”, ori cea din 1731-1732 după moartea Maricăi doamna”, ori, în sfârșit, cea din toamna 1735, încheiată la Sibiu, prin care Nicolae Ruset și fiicele sale renunțau la bunurile Măriuței Alexeanu (moartă fără a lăsa în urma sa moștenitori copii), ca și la cele ale Stancei și Smaragdei, fiicele domnului Constantin Brâncoveanu, în schimbul unei sume de bani (52 000 florini nemțești”)”. Ultima înțelegere demonstrează mai ales operațiile de „strângere” în posesia purtătorului de nume al neamului a bunurilor imobile, în primul rând. O altă învoială a fost încheiată, la 22 noiembrie 1752, între el și verii săi Crețulești, în legătură cu „dobânzile banilor de la Cămara Chesaricească”, în care este evocată și una anterioară dintre Brâncoveanu și mătușa sa Safta Crețulescu, din 1 ianuarie 1747. Constantin n-a reușit numai să refacă puterea economică a neamului său, dar el a reintrat firesc, chiar și în plină epocă fanariotă, în rândul marilor dregători, dobândind succesiv demnități le cele mai înalte, inclusiv cea supremă în ierarhia boierească, de mare ban”.

În vara anului 1762, nepotul domnului a încetat din viață”. Fiii săi Nicolae și Manolache au urcat, ca și tatăl lor, întreg cursus honorum, ajungând fiecare să dețină marea bănie – Nicolae pentru întâia oară în 1788, iar Manolache în 1801. Ca și tatăl lor, au încheiat învoieli cu unchii sau verii lor Crețulești, ori între ei, privind capitalul brâncovenesc depus la Viena”. Un hrisov din 1798 menționa că Manolache Brâncoveanu era „din slăvită familie domnească, moșii și strămoșii dumisale vechi pământeni ai țării acesteia”. Nu a fost, de altfel, singurul document de acest fel evocator al însemnătății familiei domnului pierit în 1714. Amestecați necontenit în acțiuni politice și suferind și represiuni – un raport austriac consular din primăvara 1788 menționa arestarea lor și trimiterea lor în temnițele Vidinului” – și chiar și un exil de doi ani, cei doi strănepoți ai domnului Brâncoveanu s-au numărat, în vremea lor, printre principalii demnitari ai țării. Nicolae a murit prin 1804 (Ia 16 noiembrie 1803 nepotul său Grigore îi anunța egumenului de la Hurez o supărare a unchiului său Nicolae, care era deci încă în viață)”, iar Manolache la 25 aprilie 1811, la Brașov, unde a fost îngropat”.

Nicolae Brâncoveanu a avut cu prima dintre cele trei soții succesive ale sale, respectiv cu Maria Văcărescu, un fiu”, căruia i-a dat numele de Constantin și care a murit încă copil fiind la Brașov, unde a fost și el îngropat în 1772. Un fiu cu același nume i-a murit la Arvanitochori, unde au trebuit să trăiască o vreme familiile boierilor exilați și unde o inscripție i-a menționat sfârșitul, și lui Manolache Brâncoveanu, în vara 1790, cel dispărut fiind atunci „de ani douăzeci” 33. Deosebindu-se de Nicolae, care n-a mai avut alți copii”, Manolache a mai avut ca fiu pe Grigore Brâncoveanu și două fete, Elena și Maria.

Personalitate de seamă, Grigore Brâncoveanu a urcat și el până la demnitatea de mare ban și s-a afirmat pe plan politic, dar și cultural, amestecat fiind și în evenimentele revoluționare din 182p5. Zilot Românul – Ștefan Fănuță! – i-a făcut o portretizare ditirambică, care reliefa însă locul pe care cel din urmă Brâncoveanu, pe linie bărbătească, îl ocupa în societatea românească. „ ... era cel mai numit și ales boier al patriei despre toate – scria cronicarul – adică împodobit cu înaltă învățătură, firesce blajin și ticnit, bogat foarte și după neam mai slăvit decât toți”. Într-o însemnare contemporană se consemna: ,,1832 aprilie 26 (de fapt era vorba de 27 aprilie, fiind 1 noaptea! – D.B.), miercuri spre joi, la un ceas din noapte, au răposat... dumnealui biv vel ban Grigore Brâncoveanu, după boală cu zăcere peste douăzeci zile”. Trei zile mai târziu, la înmormântare, episcopul Ilarion al Argeșului va evoca, poetic, primirea de către domnul martirizat și de către ai lui a trupului neînsuflețit al celui „din urmă moștean al lor”.

Grigore Brâncoveanu, căsătorit cu Elisabeta (Saf ta) Balș, a adoptat în 1824, neavând copii, pe nepoata de soră a soției sale, pe Zoe Mavrocordat, care se va mărita cu Gheorghe Bibescu, viitorul domn al Țării Românești. Fiul lor, Grigore Bibescu, finul banului Brâncoveanu, s-a bucurat de speciala atenție a ultimului Brâncoveanu, pe linie bărbătească. Acesta hotăra printr-un act, la 27 august 1828, ca Grigore Bibescu, purtând prenumele său și el fiindu-i naș, să aibă „voia... de a se numi și iscăli Brâncoveanu... pentru pomenirea acestei vechi familii”. Se întemeia astfel o nouă

Pag. 21 – 27