Adesea obiect de controverse între specialiști, depresia este pentru majoritatea oamenilor un rău misterios. Uneori ea apare ca fiind ceva rușinos, semn de slăbiciune și provocator de formule lapidare precum: „N-ai decât să faci și tu un efort” sau „Nu mai fi așa de ipohondru”.

Această lucrare se adresează unui cititor nespecialist care dorește să înțeleagă mai bine ce este depresia sau aceluia care vrea să-l ajute pe vreunul dintre apropiații săi aflat în suferință. Desigur, el va afla aici incursiuni în domeniul cunoștințelor actuale ale științei. Însă ele vor fi cât mai reduse cu putință, iar singurul lor scop va fi acela de a-l familiariza cu informații care nu sunt întotdeauna ușor accesibile, dar pe care este adesea necesar să le cunoaștem pentru a ne îngriji sau pentru a fi un aliat terapeutic al depresivului și mai mult chiar, pentru a-I face să înțeleagă deciziile medicale.

Cuvânt înainte ... 9

PARTEA ÎNTÂÎ: „DOCTORE, NU MAI AM CHEF DE NIMIC” ...  11

1. Întâmplări adevărate ... 19
2. Depresia de-a lungul vârstelor ... 25
3. Putem opri depresia chiar înainte ca ea să se instaleze? ... 89
4. Diagnosticul trebuie să fie corect ... 95

PARTEA A DOUA: „DOCTORE, FACEȚI CEVA PENTRU MINE!” ... 101

5. Dar ce este de fapt depresia? ... 109
6. Nu o, ci niște depresii ... 123
7. În fața depresiei: sfaturi practice ... 139
8. Medicamentele sau cum să îngrijim creierul ... 153
9. Psihoterapiile sau cum să îngrijim psihismul ... 168

PARTEA A TREIA: ATUNCI CÂND DEPRESIA REZISTA SAU SE COMPLICA ... 195

10. Când depresia se întoarce: reveniri și recidive ... 197
11. Când depresia devine cronică ... 208
12. Un apel la o viață mai bună: suicidul ... 215

Concluzie ... 231
Adrese utile ... 233
Bibliografie ... 236

Capitolul 1

Întâmplări adevărate

STEPHANIE, 7 LUNI ȘI JUMÃTATE

Stephanie nu doarme bine, pierde în greutate, pentru că refuză să se hrănească. Pare aproape inactivă, indiferentă față de anturaj și prezintă o eczemă pe toate părțile descoperite ale pielii.

Părinții ei ne spun că, aproape imediat după ce a născut-o, mama ei a trebuit să fie internată într-o clinică vreme de cinci luni. Copilul a fost încredințat alternativ celor două bunici, dusă de câteva ori la o creșă și lăsată chiar și-n grija unei doici, căci tatăl, comis-voiajor de meserie, nu putea să se ocupe zi de zi de primul său copil.

Întoarsă acasă, timp de o lună și jumătate, mama nu se simte deloc în largul ei cu acest copil care, consideră ea, reacționează prea puțin la prezența ei sau, dacă o face, încearcă să se agațe de ea, această reacție provocându-i o stare de neliniște mai ales pentru că este însoțită de urlete pe care le suportă cu greu.

ÎNTREBÃRI-CHEIE

JEAN, 7 ANI

Părinții săi sunt în divorț și a asistat la frecventele lor certuri. Învățătoarea îi atrage atenția mamei care vine în mod regulat să-l ia acasă atunci când termină școala că, de ceva vreme, Jean nu se mai joacă cu colegii lui. Are tendința să se izoleze, să se facă uitat și chiar să nu mai fie foarte atent în timpul orelor. Totuși, înainte era un copil vioi, curios, inteligent și descurcăreț.

Vorbește puțin și evită contactul. Medicului de familie, pe care-l cunoaște bine, îi mărturisește că doarme prost, că pândește oarecum noile certuri dintre părinții lui. Jean resimte o teamă, dar nu reușește să spună de ce anume. Mimica îi este prea puțin expresivă.

Părinții au fost alertați de faptul că nu-l mai recunosc și de impresia că nimic nu-i mai poate face plăcere. „N-am chef de nimic”, este singurul lui răspuns la întrebările repetate ale mamei. Ce atitudine trebuie adoptată?

ÎNTREBÃRI-CHEIE

ISABELLE, 16 ANI ȘI JUMÃTATE

Isabelle repetă clasa. Părinții ei au divorțat când ea avea 7 ani. De atunci, nu mai are nicio veste de la tatăl său și trăiește cu mama. De trei luni, este recalcitrantă, nu mai mănâncă, doarme foarte puțin, îi explică medicului de familie că și-a dat seama că mama ei se gândește la sinucidere, spunându-i totodată că nu se simte bine în propria-i piele, având și impresia că este respinsă.

ÎNTREBÃRI-CHEIE

JEAN-PIERRE. 22 DE ANI

A fost angajat în urmă cu opt luni ca infirmier la urgențe. La început, este entuziast și aduce numai elogii meseriei sale. Se simte util, are impresia că este împlinit și ia parte la salvarea unor vieți omenești. Colegii de muncă sunt de părere că e prea zelos, de altfel, vine în orele libere să discute cu ei și, eventual, să-i ajute atunci când, așa cum se exprimă, „e prea multă treabă”.

Dar, de vreo trei săptămâni, fără îndoială pentru că a picat un examen, se închide încetul cu încetul în sine si devine taciturn. În timpul serviciului, pare mai puțin eficient. S-ar spune că întârzie dinadins înainte de-a pleca, deși, în fiecare dimineață, îi este greu să se trezească. În paralel, s-a dus de două ori în numai două luni să-și vadă medicul de familie: prima oară, pentru o cervicalgie asociată unor tulburări digestive, dar, numai după două săptămâni, deși totul pare să fi revenit la normal, acuză cefalee cvasiconstante care rezistă la tratamentul obișnuit și senzații de arsuri în regiunea epigastrică.

Examenele paraclinice efectuate atunci nu au evidențiat nimic.

Medicul său de familie consideră că această stare se datorează unei oboseli trecătoare. Cu atât mai mult cu cât Jean-Pierre pare că s-a îndepărtat oarecum de munca lui despre care, de altfel, nu mai vorbește.

ÎNTREBÃRI-CHEIE

GERARD, 45 DE ANI

Cadru superior, căsătorit, tată a doi copii, prezintă de aproximativ două săptămâni tulburări ale somnului: îi este greu să adoarmă, se trezește brusc pe la orele trei dimineața cu impresia că „și-a terminat noaptea”. Apoi somnolează și este foarte obosit când sună ceasul deșteptător.

La serviciu, ca și acasă, a devenit iritabil, nu mai suportă să i se facă niciun fel de observații sau să fie contrazis. Nu mai tolerează zgomotul celor mici, se enervează atât de ușor, încât soția i-a atras atenția că suferă de tulburări de caracter apărute de curând.

Activitatea îi este limitată, pare greoi, anxios, se îndoiește de el însuși. Întreprinderea unde lucrează se află în plină restructurare, iar Gerard crede că nu va putea trece de această încercare.

Pe de altă parte, nu mai are în mod evident aceeași poftă de mâncare, este posac, fără chef de nimic și le explică apropiaților că are impresia că și-a ratat viața.

De altfel, cei din familie au observat că, de la un timp, aproape nimic nu-i mai face plăcere și că și-a limitat în mod considerabil activitățile doar la strictul necesar. Toți spun că pare lipsit de vlagă, deși cândva avea, potrivit spuselor apropiaților, „o personalitate veselă și dinamică”.

ÎNTREBÃRI-CHEIE

SOPHIE, 21 DE ANI

Sophie tocmai a născut.

Bebelușul ei este sănătos, dar, de vreo cinci zile, ea se simte oarecum golită, are impresia că n-o s-o scoată la capăt, se plânge de tulburări de memorie, trece destul de frecvent de la râs la plâns fără vreun motiv anume. Pe de altă parte, a devenit ursuză și nervoasă față de anturaj, se plânge de cefalee și nu mai doarme foarte bine.

ÎNTREBÃRI-CHEIE

HUGUETTE, 24 DE ANI

Huguette este mamă de trei luni, dar, încetul cu încetul, a început să aibă impresia că nu este o mamă bună. Desigur, în timpul sarcinii, o analiză a scos la iveală niște tulburări tiroidiene, dar maternitatea îi readuce în memorie rarele amintiri pe care le-a păstrat de când era foarte mică. Ea le confundă și cu tot ce i s-a spus despre această perioadă a copilăriei sale. Pe când avea 3 ani, se pare că mama ei a părăsit în toiul nopții domiciliul conjugal pentru că soțul, alcoolic, o bătea.

Huguette nu-și datorează supraviețuirea decât fratelui ei de 15 ani care, atunci când tatăl a vrut să o arunce pe fereastră ca să se răzbune, s-a pus între ei. Jandarmii au intervenit, apoi cuplul parental a divorțat. Huguette nu are decât niște amintiri foarte vagi din această perioadă. Ea-și amintește că mama ei o scotea cu greu la capăt lună de lună și că plângea adesea singură în camera ei.

În ceea ce o privește, i s-a explicat că era mai degrabă un copil timorat, inhibat și care reacționa prea puțin.

ÎNTREBÃRI-CHEIE

JULIETTE, 82 DE ANI

Juliette prezintă de mai bine de două luni un pregnant sentiment de inexplicabilă descurajare, asociat cu tulburări ale atenției, o oboseală și o stare de tristețe fără un motiv anume. Constatând o incapacitate aproape completă de a îndeplini până și cele mai
banale gesturi ale vieții cotidiene, importante tulburări de memorie, de concentrare și ideație, medicul de familie le vorbește rudelor apropiate despre eventualitatea unui sindrom demențial. Această situație pare catastrofală prin consecințele familiale și psihologice pe care le implică. Juliette nu va mai putea rămâne la domiciliul ei, deși până în prezent era autonomă. Va trebui internată într-un azil pentru bătrâni, care unora dintre apropiați le pare „anticamera morții”, dar și, până atunci, spitalizată.

Toate acestea sunt un motiv de neliniște pentru întreaga familie. De altfel, într-un acces de luciditate, Juliette declară că n-o să se ducă nici la spital, nici la azil!...

Ce este de făcut?

ÎNTRE8ÃRI-CHEIE

Capitolul 2
Depresia de-a lungul vârstelor

DEPRESIA LA BEBELUȘ, O FICȚIUNE?

Încetul cu încetul, savanții au reușit să accepte de-abia prin anii 1940 ideea că sugarul poate resimți afecte triste și să sufere de depresie. În 1946, Spitz a fost primul care a descris „depresia anaclitică a sugarului”, cauzată de absența durabilă și brutală a mamei, absență care-l lasă pe puiul de om pradă unui dureros abandon. Bebelușul se poate simți cu totul neajutorat dacă este separat de mama lui, de care s-a atașat cu pasiune și de care depinde în mod constant. Are sentimentul că tot ceea ce era viața lui a fost cu brutalitate distrus. Și, prin urmare, că și-a pierdut fericirea.

Depresia se instalează doar atunci când speranța dispare pentru a face loc resemnării și sentimentului de neputință. Din acest punct de vedere, nu este, fără îndoială, inutil să facem diferențierea între tristețe și depresie.

Pag. 19 – 25