Dincolo de bine si de rau (Humanitas)

pag. 27-28

14

Poate că, acum, în cinci-sase minți încolțește ideea că nici fizica nu este altceva decât o interpretare și o adaptare a lumii (în concordanță cu noi, dacă ni se permite să spunem astfel), dar nu o explicare a lumii; însă, în măsura în care se bazează pe credința în simțuri, fizica valorează mai mult, iar pe termen lung va conta tot mai mult, și anume ca o explicație. în favoarea ei sunt ochii și degetele, evidența și palpabilitatea, ceea ce are o influență magică, persuasivă și convingătoare asupra unei epoci cu gusturi fundamental plebee, care se ia instinctiv după canonul adevărului susținut de senzualismul etern popular. Ce anume este clar, adică ”explicat”? Doar ceea ce se poate vedea și atinge - până acolo trebuie să împingem orice problemă. Dimpotrivă, tocmai în repulsia față de evidența simțurilor constă farmecul modului de gândire platonician, care a fost unul aristocratic - pesemne printre oameni ce se bucurau de simțuri chiar mai puternice și mai exigente decât contemporanii noștri, dar care știau să găsească un triumf mai mare în a rămâne stăpân asupra simțurilor respective; iar asta cu ajutorul unor rețele conceptuale palide, reci și cenușii, aruncate peste vâltoarea simțurilor multicolore - ”gloata simțurilor”, cum o numea Platon. In această subjugare și interpretare a lumii în maniera lui Platon era o plăcere de alt tip, diferită de cea pe care ne-o oferă fizicienii de azi; tot așa darwiniștii și antiteleologii printre fiziologi, cu principiul lor referitor la ”forța minimă” și maxima prostie posibilă. ”Acolo unde omul nu mai are nimic de văzut și de apucat, nu mai are nici ce să caute” - acesta este, firește, un alt imperativ decât cel platonician, dar poate fi tocmai imperativul nimerit pentru o generație viitoare de mecanici și de constructori de poduri, robustă si harnică, care are de făcut numai muncă brută.

15

Pentru a ne ocupa de fiziologie cu conștiința curată, trebuie să insistăm asupra faptului că organele de simț nu sunt fenomene în sensul filozofiei idealiste; luate ca atare, ele nu pot fi nicidecum cauze! Trebuie să admitem deci senzualismul, cel puțin ca ipoteză normativă, ca să nu mai spun ca principiu euristic!... Cum vine asta? Iar alții susțin chiar că lumea exterioară ar fi opera organelor noastre? Dar atunci și trupul nostru, ca parte a acestei lumi exterioare, ar fi opera organelor noastre! Iar organele noastre ar fi ele însele... opera organelor noastre! Asta mi se pare a fi o radicală reductio ad absurdum [reducere la absurd]; presupunând că un concept precum causa sui [a-și fi propria cauză] este ceva fundamental absurd. în consecință, lumea exterioară nu este opera organelor noastre?

16

Mai sunt unii inocenți observatori ai sinelui, care cred că pot exista ”certitudini imediate”: de pildă, ”eu cuget” sau - așa cum suna superstiția lui Schopenhauer - ”eu vreau”; ca și cum aici cunoașterea ar reuși pur și simplu să ia obiectul ca pe un ”lucru în sine” și n-ar avea loc o falsificare nici din partea subiectului, nici din partea obiectului. Voi repeta însă de o sută de ori că ”o certitudine imediată”, precum ”cunoașterea absolută” și ”lucrul în sine”, conține o contradictio in adiecto [contradicție în termeni]; ar trebui să ne eliberăm în sfârșit de seducția cuvintelor! Să lăsăm mulțimea să creadă că a cunoaște înseamnă a ști până la capăt; filozoful trebuie să-și spună: ”dacă analizez procesul exprimat în propoziția «eu cuget», obțin o serie de afirmații îndrăznețe, pe care este greu, poate chiar imposibil să le fundamentez; de exemplu, că eu sunt cel care cugetă, că în genere trebuie să existe ceva...