Tratat de psihologie generală

Numeroase generații de psihologi români au avut norocul de a participa la prelegerile profesorului Paul Popescu-Neveanu și de a-și forma astfel cunoștințe temeinice în domeniul psihologiei.

Tratatul de psihologie generală oferă studenților contemporani șansa de a se iniția în fundamentele psihologiei, parcurgând un curs cu o valoare academică și științifică remarcabilă, ideile promovate fiind în continuare de actualitate.

Tratatul cuprinde atât o prezentare a sistemului psihic uman, cât și noțiuni fundamentale referitoare la fiecare proces psihic în parte. Claritatea și precizia textului, bogăția informațiilor, precum și numeroasele ilustrări folosite de autor fac ca lectura să fie nu doar folositoare, dar și plăcută. Prezentul volum poate satisface curiozitatea oricărui cititor interesat de mecanismele vieții psihice.

Cuprins

Notă asupra ediției

În loc de prefață

Studiu introductiv

Capitolul unu. Sistemul psihic uman

1. Anticipări ale tratării sistemice

2. Argumente pentru rolul decisiv al învățării și socializării

3. Demonstrații și concluzii ale cercetărilor psihogenetice

4. Semnificații ale unor cercetări psihofiziologice și psihopatologice

5. Sistemul psihic uman și problema conștiinței

Capitolul doi. Sensibilitatea. Modalitățile recepției senzoriale

1. Caracterizarea generală a sensibilității

2. Sensibilitatea cutanată

3. Sensibilitatea termică

4. Sensibilitatea vizuală

5. Auzul

6. Sensibilitatea vibratorie

7. Propriocepția

8. Sensibilitatea ortostatică și de echilibru

9. Sensibilitatea gustativă

10. Sensibilitatea olfactivă

11. Interocepția

12. Sensibilitatea dureroasă

Capitolul trei. Psihologia percepției

1. Procesul perceptiv

2. Legi specifice percepției

3. Percepția spațiului

4. Efectul setului (montajului) și al experienței

5. Perceperea spațiului tridimensional

6. Profunzimea în percepția reproducției sau a desenului

7. Stimulii pentru percepția mișcării

8. Percepția și aprecierea timpului

9. Sensibilitatea diferențială

Capitolul patru. Reprezentarea

1. Caracterizarea procesului reprezentării

2. Imagini consecutive

3. Imaginile eidetice

4. Dezvoltarea stadială a reprezentărilor

5. Reprezentări topografice

6. Reprezentările geometrice

7. Particularități psihologice ale reprezentărilor

Capitolul cinci. Procesele de comunicare și limbajul

1. Expresie, limbă și limbaj

2. Funcțiile limbajului

3. Modelul psihofiziologic al limbajului

4. Limbajul ca sistem și proces de comunicare

5. Context și limbaj

6. Limbajul oral

7. Expresivitatea limbajului

8. Limbajul scris

9. Limbajul intern

Capitolul șase. Psihologia gândirii

1. Considerații introductive și delimitări

2. Orientări metodologice în studiul psihologic al gândirii

3. Coordonate neuropsihologice ale gândirii

4. Preliminarii la construirea unui model psihofiziologic al gândirii

5. Modelarea cibernetică artificială a unor procese intelectuale

6. Corelația gândire–limbaj

7. Operațiile intelectuale și dezvoltarea lor

8. Funcția și procesul înțelegerii

9. Gândirea ca proces de rezolvare a problemelor

10. Strategii și procedee euristice

11. Stilul cognitiv

Capitolul șapte. Procesele memoriei

1. Modelul psihologic al memoriei

2. Mecanismele stocării informațiilor

3. Modalități de studiu experimental al proceselor de memorie

4. Caracteristici, regularități și legi ale proceselor de memorie; întipărirea și conservarea

5. Memorie involuntară și memorie voluntară

6. Recunoaștere și reproducere

7. Reminiscență și uitare

Capitolul opt. Procesele imaginative

1. Imaginația ca modalitate a sistemului psihic uman

2. Probleme psihologice privind visele

3. Operații, procedee, tehnici în procesele imaginative

4. Niveluri, strategii și forme ale imaginației

5. Stadiile imaginației creative

Capitolul nouă. Psihologia motivației

1. Caracterizarea psihologică a trebuințelor

2. Motiv și motivație

3. Modalități și niveluri ale motivației

4. Motivație și performanță

Capitolul zece. Afectivitatea

1. Caracteristici ale proceselor afective

2. Orientări și teorii asupra afectivității

3. Afectivitatea și împrejurările de viață

4. Modalități ale afectivității

5. Expresiile emoționale

Capitolul unsprezece. Atenția

1. Problematica psihologică a atenției

2. Modelul psihofiziologic al atenției

3. Stimulii prosexigeni și atenția spontană

4. Motivație și atenție

5. Vigilență și activități informaționale

6. Nivelul superior al atenției

7. Interacțiunea formelor de atenție

8. Particularități ale atenției

Capitolul doisprezece. Conduita voluntară

1. Probleme metodologice ale abordării conduitei voluntare

2. Modelul psihoneurocibernetic al actului voluntar

3. Structura și fazele proceselor volitive

Capitolul treisprezece. Deprinderile

1. Conceptul de deprindere

2. Locul și rolul deprinderilor în SPU

3. Modelul psihoneurofiziologic al deprinderilor

4. Formarea deprinderilor

5. Interacțiunea deprinderilor: transfer și interferență

Bibliografie minimală

Sistemul psihic uman

1. Anticipări ale tratării sistemice

Timp îndelungat termenii de psihic, spirit și conștiință au fost considerați sinonimi, desemnând grupa de fenomene care, de fiecare dată, reprezentau obiectul gândirii psihologice. Aristotel sugerează ideea unei identități între psihic și conștiință. Descartes, identificând eul cu facultate a de a cugeta, reducând într-un fel existența spirituală la conștiința de sine și lăsând la o parte organismele concepute ca având o organizare mașinală, duce până la capăt acest proces reducționist prin metodologia sa raționalistă. Se postula o segregație între res extensa și res cogitans, numai ultimele dintre ele intrând în preocupările disciplinei denumite mai târziu psihologie. Postularea celebrei relații între idee și acțiune, a provocării acțiunii prin gând si a gândurilor prin acțiuni, reprezintă desigur o intuiție a geniului cartezian, dar nu și un principiu al sistemului său. În consecință, singura cale de acces la psihic rămânea introspecția, examinarea reflexivă sau perceptivă a propriilor trăiri. Se părea că acestea dispar în momentul în care nu mai sunt surprinse prin mijloacele vederii interne sau ale autoanalizei. Odată cu aceasta însă, o masă întreagă de fenomene emoționa le și relații senzoriale erau excluse din câmpul psihismului și ignorate sau tratate ca simple fapte fiziologice.

Fondatorul empirismului, J. Locke, nota undeva: „Reiese în chip evident... că noi nu avem o percepere a duratei decât urmând succesiuni de idei care se urmează unele după altele în intelectul nostru”. Deci elementele majore ale percepției și conceptualizării rezultă din asocieri sau sinteze. Acestea sunt puse însă tot pe seama conștiinței. Este evident însă faptul că numai prin sintezele intelectuale nu se poate închega continuitatea psihismului uman. Caracterizările contemporane ale conștiinței uzează de astfel de termeni cum sunt oscilația, intermitența, facultativitatea.

Continuitatea nu se putea obține decât presupunând fenomene psihice în afara conștiinței. Primul dintre gânditorii epocii moderne care semnalează mici elemente de psihism inconștient a fost Leibniz. Prin intermediul percepțiilor sau impresiilor inconștiente, Leibniz, preocupat de demonstrarea legii continuității, explică legătura fiecărui individ cu universul și, în același timp, modul în care trecutul determină viitorul și se continuă cu el. În secolul al XIX-lea nu au încetat însă discuțiile asupra inconștientului în alternativa de concept negativ, având semnificația de nepsihic, respectiv nonsubiectiv, sau de concept pozitiv cu înțelesul de psihism privat de conștiință. Helmholtz explică integrările perceptive prin raționamente inconștiente, având în vedere actele de sinteză senzorială pe care le-au reluat gestaltiștii într-o altă formă. Hartman socotește inconștientul noțiune pozitivă, semnificativă pentru punctul de intersecție între fizic și psihic. El scrie o carte bogată în ipoteze, intitulată Filosofia inconsiieniului (1869). Dintre psihologi, Th. Lipps intuiește foarte clar interacțiunea dintre conștient și inconștient: „Procesele conștiente urcă din cele inconștiente atunci când condițiile sunt favorabile și apoi se afundă din nou în inconștient” (1883). Deci mișcarea pe verticală a psihismului uman fusese semnalată. Aceasta însă fără a se știrbi autonomia fiecărui proces psihic.

Un alt precursor important este Theodule Ribot care, întemeind o psihologie fiziologică conform principiului „psihicul uman este asemenea unui arbore care își are rădăcinile în biologic și coroana în social”, relevă straturile inconștiente ale memoriei, emoției și imaginației. încă din 1837, Ribot vorbește despre un inconștient ereditar. La baza întregului sistem de personalitate este cenestezia, care acționează inconștient. Pe lângă un inconștient static, conservator al experienței, Ribot semnalează și un inconștient dinamic, cu posibilități combinatorii, afective și imagistice. Datorită acestuia, unii comentatori francezi îl apreciază pe Ribot drept un psihanalist „avant la lettre”.

Ideea că procesele psihice, de la senzație până la voință, sunt simple componente ale conștiinței este foarte înrădăcinată. De aceea o altă alternativă, semnalată de H6ffding, presupune că procesele inconștiente nu sunt lipsite de conștiință, în genere, ci se situează numai sub nivelul conștiinței de sine. Încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, bariere le exclusivismului conștiinței intelectuale erau însă frânte. Psihologul danez H6ffding se referă pe larg la sentimentele care se plămădesc într-o sferă inconștientă, relevă eficiența memoriei inconștiente și ajunge la concluzia că inconștientul și conștiința sunt analogi psihici, că procesele inconștiente provoacă aceleași reacții pe care de obicei le îndeplinesc procesele conștiente: „Ceea ce ne apare în introspecție – scrie H6ffding în 1891 – trebuie să fi existat în alte forme și pe trepte inferioare”.

Pentru W. Wundt conștiința este un fenomen de sinteză creatoare care se efectuează într-un centru mental asemănător centrului vederii. Ca și în cazul câmp ului vederii, Wundt presupune pentru conștiință un nucleu al clarității și o zonă corespunzătoare vederii periferice în care conștiința este semiobscură și își pierde treptat luminozitatea. De fapt asimilarea actului conștient la fenomenul de iluminare dăinuiește de mult timp și a fost accentuat de fenomenologi și în special de structuraliști. Ne referim la efectul de „aha” susținut de K. Buhler și la „insight” -ullui Wertheimer.

O imagine deosebit de complexă și sugestivă asupra desfășurărilor psihice oferă încă din 1884 W. [ames, care se ambiționează să ofere continuitate conștiinței prin ea însăși, vorbind despre un torent al stărilor de conștiință heterogene, haotice și de o factură empirică și intuitivă. În acest torent, eul operează transformări asemenea unui sculptor asupra pietrei prin selecție și eliminare, prin efectele întăritoare și inhibitoare ale atenției. După James, haosul primordial de senzații dă materie primă gândirii. Se disting stări substantive, în care gândirea se oprește, și stări tranzitive, acelea în care-și ia zborul. Stările substantive se disting prin claritate, iar cele tranzitive reprezintă niște „franjuri”, zone evanescente de hallo, ce se pierd în obscuritate. Viziunea asupra unei mișcări haotice și caleidoscopice nu corelează însă cu ideea unei organizări sau compoziții funcționale și, de îndată ce marele psiholog american dobândește convingerea automatismelor psihice, el renunță la sus-menționata interpretare a conștiinței, pe care o identifică în termeni direcți cu experiența.

Întrucât, după cum menționează Hoffding, psihologia clasică cunoștea sufletul numai după manifestările conștiinței, abordarea integrală și diferențiată a vieții psihice trebuia cu necesitate să implice și alte experiențe decât ale conștiinței reflexive, să caute alte căi pentru a putea surprinde componentele încă învăluite în mister.

Una dintre strategiile cele mai fecunde în construirea psihologiei ține de metoda clinică. În spitalul de la Salpetriere s-au înnodat în jurul personalității lui Charcot câteva dintre firele ce au condus ulterior la curentele psihologiei moderne. O bolnavă ce suferă de amnezie retrogradă nu poate să-și amintească de împrejurările care, în stare de conștiință, intrau sub incidența amneziei decât în stare de transă hipnotică. Charcot (1893) consemnează: „Această femeie își amintește în somn hipnotic tot ce s-a întâmplat până în momentul evenimentului și toate aceste amintiri, prin urmare, întipărindu-se inconștient, în timpul hipnozei, se reactualizează coerent, formând o rețea ca și cum ar fi al doilea Eu, ce-i drept, ascuns, un Eu inconștient care contrastează uimitor cu Eul oficial ce suferă de o profundă pierdere a memoriei”.

Prezența unui nivel psihic inconștient, deci a inconștientului ca un fapt real, pozitiv conceput, era probată experimental. În ce constă fenomenul ca atare? O primă ipoteză care se putea degaja din cunoștințele timpului ar fi fost aceea privind instinctele care ar stăpâni zona subadiacentă conștiinței. Rigiditatea structurilor instinctive nu permitea însă demonstrații probante din punct de vedere operațional, ci numai supoziții cu privire la surse ascunse de energie sau tendințe.

Era greu să se configureze eul ascuns al lui Charcot numai din pulsiuni instinctive, iar dacă această supoziție este admisă, pentru că situațiile de dedublare a personalității par să o reclame, atunci sciziunea intervine nu între conștient și inconștient, ci între diverse moduri și niveluri ale conștiinței. Zoo-psihologii nu au încetat să vorbească de o bioconștiință, fondată pe sensibilitate, rudimente de memorie și organizare, pe o inteligență concretă, aptă să depășească elementar unele indeterminări. Morton Prince, în discutarea stărilor psihice disocia te, folosește termenul de coconștiință, sugerând existența succesivă a unor conștiințe. Aceste încercări nu au reușit să se impună. Conștiința implică o oarecare autonomie în viața de relație, în baza unei experiențe care dispune de un anumit grad de conceptualiza re și este trăită. Dedublarea de personalitate nu poate fi interpretată decât ca o de structurare regresivă, alternativa eului conștient, nefiind în exclusivitate structurată ereditar, ci reprezentând un sistem psihic submergent în care sunt investite raporturi care au fost cândva actual-conștiente. Sub acest raport, sunt concludente atât demonstrațiile lui Janet despre automatismul psihologic (1889), cât și cele ale lui Freud despre inconștientul derivat din refulare (1895 și anii următori).

Janet, fondatorul psihologiei conduitei, găsește în acțiune un principiu unificator după care se structurează atât comportamentul, cât și viața internă, subiectivă. În sistemul său o însemnătate de principiu are fenomenul interiorizării. Conduitele sau acțiunile sunt preluate din mediul relațiilor sociale și al practicii, fiind modelate senzomotor, verbal și mental, în ultimă instanță, in- tervenind automatizarea sau formarea de deprinderi ce funcționează independent de controlul conștiinței reflexive. După Janet, inconștientul rezultă din tendința vieții mentale de a se fragmenta, de a se segrega. Un fenomen inconștient este un fenomen izolat. Este un fapt de distragere. Acțiuni elementare, reglate de percepție sau de reprezentări, tind să se izoleze din curentul principal al gândirii și acțiunii. Scăderea generală sau locală a nivelului de vigilență a conștiinței permite reactivarea normală sau patologică a unor automatisme care se prezintă fie în formă de deprinderi învățate, fie ca niște formațiuni tematizate sub influența unor amintiri obsesive și traumatizante. Deosebindu-se de Freud, Janet vede în refulare o manifestare specific psihologică, o consecință a epuizării și depresiunii, arătând că: „În absența deciziei care oprește și mai ales drenează diversele tendințe opuse actului adoptat, are loc prelungirea indefinită a oscilării cu exagerarea după caz fie a impulsului, fie a refulării”. În individ conduitele se integrează ierarhic și intră în funcțiune în chip selectiv. După renumitul psihopatolog francez, conștiințe este o conduită particulară mai complicată și supra-adăugată acțiunilor elementare. Între funcțiile realului de care ține conștiința și acțiunile total inconștiente există nenumărate grade intermediare. În genere, la Janet, conștiința este o reacție față de reacție, un ansamblu de corecții și reglări aplicate acțiunilor elementare, o reacție secundară față de acte primare. „A fi conștient de ceva – scrie Janet – (indiferent de natura lui fizică și psihică) înseamnă a acționa și a reacționa față de acel ceva, a lua atitudine față de acel conținut, creându-i în felul acesta o semnificație, reflectând în același timp atât natura obiectului, cât și atitudinea noastră de subiect.” În viziune a janetiană conștiința se dezvoltă ca un proces implicând grade și trepte ale suprapunerii noii reacții. Se folosește expresia de „prise de conscience”, traductibilă în română prin conștientizare. Ni se pare foarte sugestiv următorul exemplu din textele lui Janet: „Un copil comite în primul rând actul de a merge datorită unei combinații de reflexe: el devine conștient de mers când face eforturi pentru a merge, când dorește să meargă, mai ales când el cere să meargă, când adaugă la mers o nouă reacție, o expresie verbală. Conștiința este un ansamblu de reacții ale individului la actele sale proprii. Conștientizarea (prise de conscience) unui act constă întotdeauna în a suprapune la un act de reacție nouă”. Suntem de acord cu Guillaume care observă că cele două acte care se corelează nu sunt și nu pot fi reciproc identice. În caz contrar, orice progres al psihicului conștient ar deveni imposibil.

În sistemul lui Janet, sentimentele superioare au o origine conștientă. Astfel, sentimentul de bucurie derivă din conștientizarea reacției de triumf sau a conduitei succesului. Sentimentul de oboseală rezultă din conștientizarea reacției de frânare. Are loc deci o evaluare, viața afectivă reprezentând la toate nivelurile latura de economie a organismului sau, mai bine zis, a personalității. Interferențele dintre actele intelectuale și cele evaluative conferă conștiinței bazate pe diverse tensiuni o factură psihologică complexă, ireductibilă la configurații pur intelectuale.

Freud se înscrie și el printre cei care au contestat caracterul exclusiv intelectual și rațional al psihismului uman. El pune însă problema într-un mod aparte, ocupându-se în principal de relațiile, de raporturile între conștient și inconștient, Între care presupune un conflict funciar iremediabil. În studiul adâncit al relațiilor conflictuale dintre conștient și inconștient rezidă atât forța, cât și slăbiciunile metodei și teoriei crea te de Sigmund Freud. Chiar dacă multe dintre elementele formale sau de conținut ale psihanalizei au fost înlăturate, revizuite de înșiși fondatorul sistemului și de urmașii săi, discuțiile critice fiind necesare și în zilele noastre, nu se poate contesta meritul introducerii unei note de dinamism, chiar de dramatism, cum arată Politzer, în interpretarea activității psihice și sociale a omului. În viziunea freudiană inconștientul nu mai este o zonă ascunsă și de rezervă a conștiinței, ci reprezintă o energie fundamentală, cu o anumită structură, acționând conform anumitor legi și căutând mereu să-și impună conținuturile sale conștiinței sau să le imprime în comportament prin ocolirea conștiinței. Vom considera pansexualismul freudian ca fiind depășit, mai ales că În zilele noastre cei mai luminați dintre psihanaliști îl contestă. În istoria psihanalizei, sexualismul a îndeplinit rolul unui model euristic, cu o valabilitate ce trebuie să fie reținută în limitele fenomenului însuși. În căutarea unui alt model unic al pulsiunilor abisale, alți autori au pus în centrul inconștientului voința de putere, complexul de inferioritate și nevoia de compensare sau alte din motivele de proveniență evident socială. Însuși Freud a transformat Erosul din tendință sexuală determinantă într-o sinteză a tuturor pulsiunilor vitale și, după un timp, a încercat să-i opună Thanatosul ca tendință distructivă, a morții. Tot el a amintit cândva despre o memorie ancestrală cu un conținut eminamente nevrotic și care încearcă să se descarce. Mult mai convingător, Jung a populat inconștientul cu arhetipuri sau modele comportamentale cultivate de generațiile precedente, astfel adăugând inconștientului individual un inconștient colectiv.

Pentru psihologie important este faptul că s-a descoperit în inconștient una dintre zonele în care, dacă nu întotdeauna se originează, întotdeauna o traversează motivația și conflictele intermotivaționale. Dacă inconștientul nu este exclusiv irațional, el pare să fie în bună măsură irațional. Or, o astfel de constatare este deosebit de importantă în ordinea fundamentării adevărurilor despre om. În timp ce inconștientul este guvernat de principiul plăcerii, conștiința și sucursala ei imediată, preconștiința sau, în alți termeni, subconștientul, înaintea principiului plăcerii situează principiul realității. Cum guvernează principiul realității

Pag. 29 – 33