Dar luminile se apropiau tot mai mult, cu o viteză
înfricoșătoare. Căpitanul i-a cerut turnului de control din Anchorage
permisiunea să coboare la o altitudine mai mică. Avionul a coborât cu 1000 de
metri, moment în care luminile stranii au dispărut ca și cum ar fi fost stinse
de la un întrerupător. Echipajul uriașului jumbo jet a respirat ușurat și a
cerut permisiunea să urce din nou la altitudinea inițială, dar chiar în acel
moment două lumini s-au repezit direct spre avion.
În partea stângă a avionului a apărut un val de lumină
brună, ca și cum ar fi fost aprinsă o lampă chioară. Pentru o clipă, căpitanul
a crezut că ceva a luat foc. Și-a lipit fruntea de fereastra cockpitului și nu
i-a venit să-și creadă ochilor: chiar lângă avion, miscându-se cu aceeași
viteză si la aceeași alțitudine, se afla un obiect brun-oranj. Cu respirația
tăiată, pilotul le-a descris cele întâmplate celor din turnul din Anchorage.
Turnul a verificat radarul și a informat că detectau un ecou radar amplificat.
Apoi, s-a petrecut ceva complet năucitor — lumina brun-oranj a dispărut brusc,
la fel de rapid și de inexplicabil cum apăruse. Cei trei bărbați din cabină se
holbau unii la alții și au răsuflat ușurați. Dar numai o clipă mai târziu,
obiectul înspăimântător a apărut din nou, de data aceasta în partea dreaptă a
avionului. În acel moment, cei de la controlul radar din Anchorage au realizat
că ceva dramatic se petrecea la 11000 de metri înălțime și au raportat
incidentul la US Air Force, forțele aeriene militare ale Statelor Unite,
ordonându-i căpitanului să se îndrepte de îndată spre Anchorage...
În același interval de timp în care s-a petrecut incidentul,
de la mijlocul lui octombrie până la mijlocul lui decembrie 1986, mă aflam
într-un turneu de conferințe vizitând diverse universități americane. Eram
însoțit de Geraldine, o tânără fermecătoare care îmi fusese pusă la dispoziție
de Bantam Books, editorul meu american. Ea a reușit să îndepărteze în manieră
profesionistă multe obstacole care mi-au apărut în față. într-o zi, după ce am
încheiat o emisiune TV, Geraldine mi-a spus că un căpitan de aviație japonez a
sunat la editură pentru a lua legătura cu mine și m-a rugat să îl sun înapoi.
Mi-a spus că părea să fie vorba de o chestiune importantă și, privindu-mă
interogativ, m-a întrebat: „Vă interesează?" Am încuviințat pentru că îmi
aminteam vag că citisem ceva într-un ziar despre un incident în care fusese
implicat un avion japonez.
Pe 8 decembrie 1986, m-am întâlnit cu pilotul într-un
restaurant italian din Los Angeles. Părea un domn de încredere. De înălțime
medie, cu un păr negru ca smoala, avea fața brăzdată de o mulțime de riduri
superficiale. A rugat-o pe Geraldine, care era împreună cu noi, să ne ofere
câteva momente de intimitate.
Sau poate era vorba despre aducerea corpului în stare de
hibernare cu ajutorul unor medicamente în așteptarea camarazilor de pe
nava-mamă care să se întoarcă, să îndrepte un dispozitiv spre el și să îl
teleporteze? Acest lucru ar fi făcut ca o cameră funerară decorată cu monoliți
magnifici și picturi colorate să fie inutilă, poate chiar periculoasă! La urma
urmei, cu cât mai mulți artiști ar fi lucrat la un mormânt grandios, cu atât
mai multe zvonuri ar fi răspândit. O încăpere minunat decorată ar fi însemnat
mulți oameni care ar fi intrat în spațiul subteran timp de ani de zile, or
acest lucru era exact ceea ce trebuia evitat. De îndată ce ființa îngropată ar
fi fost în stare de hibernare, niciun zidar, niciun preot și niciun artist nu
ar mai fi avut permisiunea să intre în spațiul subteran. Aceasta era o poruncă
divină: pentru că preoților le era interzis să transmită cunoștințele primite
(Diodor).
Să nu fi fost deschis niciodată sarcofagul așa-zisului
Sekhemkhet de către persoane neautorizate, ci deschis și închis din nou de
singurul echipaj autorizat? Ei și-or fi recuperat zeul adormit, iar savanții
viitorului se vor întreba cum Dumnezeu a evadat mumia dintr-un sarcofag închis
și sigilat. Toate acestea erau speculații care îmi zburau prin minte în timp ce
stăteam în fața sarcofagului de alabastru gol.
Vizita aceea a fost posibilă numai datorită prieteniei cu
dr. Holeil Ghaly. L-am întrebat dacă mai există și alte sarcofage goale.
Dr. Ghaly a răspuns: „Arheologii de la Universitatea Harvard
din Statele Unite au descoperit în 1925, la Giza, mormântul lui Hetepheres I.
Era soția lui Sneferu și, probabil, mama lui Kheops. Sarcofagul era făcut din
alabastru, la fel ca cel al lui Sekhemkhet, însă fără ușă glisantă. Sarcofagul
era acoperit cu un capac greu. La fel ca în cazul lui Sekhemkhet, nu exista
nicio îndoială că nimeni nu intrase în mormântul situat la 27 de metri sub
pământ. Nimic nu fusese atins: brățări de aur, farfurii de aur pe podea, o
lectică decorată cu aur. Niciun hoț nu intrase vreodată în camera funerară. Și
în acest caz, capacul sarcofagului avea un sigiliu intact. Si același mister:
interiorul era strălucitor de curat și gol. Noi presupunem că acestea ar fi
putut fi morminte false. Cu toate acestea, presupoziția noastră este contrazisă
de aurul și bijuteriile din criptă. Mormintele false nu sunt pline cu
bogății...".
Morminte false. De ce ar fi creat faraonii morminte false?
Pentru a le dezgropa din stâncă a fost nevoie de aceeași muncă grea ca în cazul
mormintelor autentice. Răspunsul clasic este: „pentru a induce în eroare
jefuitorii de morminte". Dar acest răspuns nu poate fi valabil și în cazul
lui Sekhemkhet! De ce nu, ați putea întreba. Construcția piramidelor a început
cu Piramida în Trepte de la Saqqara (în jur de 2650 î.Hr.). Înainte de asta,
niciun faraon nu a fost vreodată îngropat. Djoser, cel care a construit
piramida în trepte, aparținea aceleiași a treia dinastii ca și dispărutul
Sekhemkhet. |
Adevăr Divin
