Proiectul SFERA

Proiectul Sfera explorează domeniul spiritual care poate fi văzut în uimitoarele fotografii digitale făcute de Míċeál Ledwith și Klaus Heinemann. Sferele de diferite forme, mărimi, cantități și culori plutesc, alunecă și planează în fiecare fotografie. Ledwith și Heinemann ne oferă expertiza lor în domeniul sferelor, dovedindu-ne că nu sunt nici particule de praf, nici picături de apă. Ei caută să comunice cu sferele, văzându-le cu ochiul liber și încercând să deslușească ce înseamnă existența lor pentru viețile noastre.

După ce a descoperit cu uimire sferele care apăreau strălucitoare ca niște becuri în fotografiile pe care le făcuse într-un loc de reculegere spirituală, Klaus Heinemann a simțit imediat că era vorba de ceva mult mai profund. Heinemann a cercetat din nou mii de fotografii pe care le făcuse anterior și a făcut alte mii pentru a testa ipoteza că aceste cercuri luminoase nu sunt altceva decât emanații ale unor ființe spirituale.

Míċeál Ledwith a avut o experiență asemănătoare după ce a aflat pentru prima dată despre fenomenul Sfera. Pentru a descoperi tot ce se putea despre natura lor, despre situațiile în care prezența lor poate fi cel mai ușor detectată și ce implicații ar putea avea ele pentru înțelegerea locului nostru în cosmos, el a început studierea intensă și sistematică a sferelor, zi și noapte, în diferite condiții atmosferice. Până acum, el a adunat o colecție de peste o sută de mii de imagini.

În ultimi ani, oamenii s-au întrebat dacă obiectele sferice care apar în fotografiile lor sunt particule de praf sau ceva mai mult. În Proiectul Sfera, Míċeál Ledwith și Klaus Heinemann, doi experți de frunte în domeniul fenomenelor sferice, și-au alăturat cunoștințele dobândite de-a lungul anilor pentru a examina aceste apariții fantomatice. Analizând detaliile fotografiilor color ale diferitelor tipuri de sfere și rezultatele altor cercetări științifice, oferind sugestii practice pentru călăuzirea fotografilor amatori pasionați de fenomenul sferelor, precum și detalii cuprinzătoare ale tiparelor vizuale, ale caracteristicilor și comportamentelor sferelor, Proiectul Sfera demonstrează că realitatea noastră fizică convențională este doar o extensie a dimensiunii spirituale infinite și că sferele sunt legate de realități în afara percepției noastre umane normale.

„Sferele s-ar putea să fie pentru atmosferă ceea ce sunt cercurile din lanuri pentru pământ. Văzând sferele și fotografiile lor în timp ce vorbim, este minunat să știm că primim comunicări energetice din cosmos.”

– C. Norman Shealy, doctor în medicină, doctor în fizică, președinte al seminarului universitar Holos, membru al Societății Internaționale pentru studiul energiei subtile și al medicinii energetice,
autor al cărții Life Beyond 100 – Secrets of the Fountain of Youth (Viața după 100 de ani – Secretele Fântânii tinereții).

„Proiectul Sfera ne ajută pe noi să privim în interiorul unui fenomen extrem de ciudat cu sobrietate și discernământ. Chiar Einstein se referea la lumea încâlcită a realității cuantice ca fiind o «acțiune supranaturală la distanță», înainte de a fi mai bine înțeleasă. Progrese substanțiale în domeniul științei apar atunci când suntem pregătiți să explorăm anomaliile persistente. Sferele s-ar putea să fie dovada că fenomenele pot fi explicate doar în afara concepțiilor noastre actuale, limitate și reducționiste despre lume.

– James O’Dea, președintele Institutului de Științe Noetice

Cuprins

Cuvânt înainte de William A. Tiller 7

Prefață 27

• • •

Partea I: Fenomenul Sfera 31

Míċeál Ledwith, doctor în teologie și drept

Cuvânt înainte la Partea I, de J. Z. Knight (Ramtha) 33

Introducere: „Există mai multe lucruri în Cer și pe Pământ...” 37

Partea a II-a – Sferele – Dovada prezenței divine? 153

Klaus Heinemann, doctor în fizică

Mulțumiri 155

Introducere: Suntem înconjurați de un nor de martori 157

Postfață: Emanații spirituale și vindecare dirijată de spirite 263

Bibliografie 277

• • •

Concluzia autorilor 281

Capitolul 1

Călătorie fotografică de descoperire

Am citit prima dată despre sfere în autobiografia lui J. Z. Knight, A State of Mind (O stare sufletească), în care sunt descrise evenimente petrecute la sfârșitul anilor 1970.[1] Autoarea vorbea despre mici globuri de lumină, colorate diferit, a căror activitate, pe paginile cărții pe care o citea, devenea agitată atunci când parcurgea un pasaj de mare importanță. Mai târziu, am ascultat o expunere lungă și detaliată despre sfere în timpul unei serii de învățături remarcabile oferite de Ramtha, în anii 2001 și 2002. Curând am descoperit că Ramtha vorbise pentru prima dată despre sfere cu mai mult de douăzeci de ani înainte, la începutul anilor 1980, și că fotografiile cu apariții sferice erau ceva obișnuit la fiecare eveniment desfășurat la Școala Ramtha, timp de peste cinci ani.[2]

Unii dintre prietenii meu nu m-au ajutat la clarificarea problemelor, spunându-mi că nu le-ar face plăcere să aibă aceste fenomene în jurul caselor lor. Le-am răspuns că, cel puțin în fața casei mele, ele aveau loc întotdeauna într-un loc relativ sigur, liniștit și deloc înspăimântător! Am observat totuși că, dacă aveam un fundal întunecat, puteam să fotografiez cu succes sfere și în miezul zilei, fiindcă sferele nu păreau să aibă vreo preferință. Pe la sfârșitul primului an, strânsesem deja o colecție de aproape cincisprezece mii de imagini cu sfere și făceam de obicei între o sută și două sute de fotografii pe zi, în a ultima parte a anului.

Prima descoperire:

Cu cât fotografiem mai mult, cu atât apar mai multe sfere

Sferele sunt un subiect fascinant de fotografiat și au devenit și mai fascinante pentru mine, cu diversitatea de forme care au început să apară după luni de focalizare specială asupra lor. Cred că, așa cum se întâmplă cu orice subiect, aș putea să învăț din ce în ce mai mult despre ele studiindu-le în continuare.

Prima descoperire a apărut la doar câteva luni după ce am început să le fotografiez. În primele zece-douăzeci de fotografii pe care le făceam în fiecare noapte, erau prezente foarte puține sfere sau chiar niciuna și mi s-a părut ceva foarte curios. Pe măsură ce timpul trecea și făcusem din ce în ce mai multe fotografii, numărul sferelor care apăreau în imagini începea să crească în mod remarcabil.

Am spus acest lucru mai multor oameni care erau și ei interesați în investigarea sferelor. Unii dintre ei au sugerat că sferele erau atrase de noi, datorită focalizării și interesului nostru față de ele. În timp ce eram gata să accept această explicație, credeam că există și explicații mai prozaice care ar trebui să fie luate în considerație: dacă optam numai pentru explicația evidentă și atrăgătoare că sferele erau mulțumite de atenția noastră, puteam să pierd unele dovezi fizice importante și tangibile care ar putea deschide calea unei înțelegeri mai profunde a sferelor și a locului lor în ceea ce cunoaștem. Ramtha ne învățase ce era acest fenomen; prin investigația mea, puteam să învăț mai multe despre detaliile și implicațiile sferelor în propria noastră înțelegere a realității.

Fotografiile cu sfere într-adevăr interesante au început să apară doar după ce am început să petrec una până la două ore în fiecare zi făcând fotografii sau analizând imaginile pe computer. Dacă păstram acest program timp de mai multe zile, rezultatele erau de obicei remarcabile, aproape dramatice; dacă nu urmam programul, rezultatele erau rareori notabile. Pe scurt, mi-am dat seama că fotografierea sferelor nu este ceva care poate fi realizat satisfăcător grăbindu-ne să luăm câteva imagini în pauzele comerciale din timpul serialelor favorite. Mai târziu în această carte, voi descrie ce procese fizice pot explica numărul din ce în ce mai mare al sferelor.

A doua descoperire:

Sfere hexagonale

În această perioadă de concentrare și de efort intens, a început să se petreacă ceva foarte interesant. Fotografiasem același grup de sfere vreo zece zile la rând și în aceleași loc din apropierea casei mele, la sfârșitul lunii octombrie 2002. Într-o noapte, în mai multe fotografii, sferele nu apăreau în forma lor sferică obișnuită, ci ca hexagoane (figuri geometrice cu șase unghiuri și șase laturi) de forme foarte frapante. Acest lucru nu se întâmpla întotdeauna – probabil o dată la fiecare cinci imagini. Doar sferele erau influențate în imagini, toate celelalte elemente apăreau normale. (A se vedea figurile I-1 și I-2 din fotografiile color, ca exemple ale acestor sfere hexagonale).

La început nu știam ce să fac cu acest fenomen. Apoi mi-am dat seama că forma hexagonală a sferelor îmi amintea de „frunzele” formate de diafragma (sau obturatorul) camerelor digitale atunci când se deschide și se închide obiectivul. Camerele pot avea o diafragmă formată dintr-o singură piesă ori „frunză”, dar acum este normal să avem o diafragmă formată din două până la șase frunze. O diafragmă cu șase laturi va da o formă hexagonală la deschiderea lentilelor.

Cu cât sunt mai multe componente sau frunze, cu atât deschiderea este mai apropiată de cerc, iar cercul este desigur forma optimă pentru ca deschiderea obiectivului să producă imagini focalizate de bună calitate. În acest fel, diafragma funcționează ca irisul ochiului uman. Am ajuns să bănuiesc că asemănarea dintre forma hexagonală a sferelor din imagini și forma deschiderii diafragmei cu șase frunze, la deschidere și la închidere, ar putea să nu fie accidentală. Am mai observat că sferele luau forme după același tipar, indiferent de felul în care țineam camera: drept în sus, lateral sau de sus în jos.

Să presupunem că, în prima noastră imagine, treimea inferioară apărea ca o felie desprinsă din sferă. Dacă întorceam camera invers și făceam o fotografie, observam că treimea superioară a sferei apărea ca o felie desprinsă. Acest lucru părea să însemne doar că imaginile reflectau pur și simplu forma lentilelor. Am început să mă gândesc ce anume ar putea face ca tiparul diafragmei să fie preluat de sferele din imagine.

În fotografia digitală, dacă mișcăm camera în timpul fotografierii, mai ales în condiții de lumină slabă, putem obține o imagine dublă. De exemplu, să presupunem că fotografiem o persoană care stă în fața unui zid simplu și, în timp ce facem asta, îndreptăm camera către un perete alăturat, în care există o ușă. Dacă diafragma rămâne deschisă în timp ce îndreptăm camera spre al doilea fundal, se va înregistra o imagine dublă – scena originală cu persoana care stă în fața peretelui va fi supra-impusă peste imaginea peretelui cu ușă.

Acum avem de fapt două imagini independente, mai degrabă decât imagini șterse. Deoarece niciuna din ele nu a primit suficientă lumină pentru obținerea unei fotografii clare, imaginea de ansamblu pare fantomatică. Noi toți am văzut ființe fantomatice sau transparente în astfel de imagini. Nu este o dovadă a existenței unui fenomen paranormal, ci a unei probleme tehnice. Trebuie totuși să spunem că au fost înregistrate și imagini transparente autentice.

A treia descoperire:

Sursa de lumină

Mă întrebam dacă o anumită formă a acestei imagini duble apărea pentru a produce tiparul hexagonal obținut cu unele sfere. Am bănuit că trebuia să existe mai multe surse de lumină pentru ca aparatul de fotografiat să înregistreze asemenea imagini. La început, m-am gândit că blițul emitea două jeturi de lumină, așa cum se întâmplă la multe camere de astăzi, dar acest lucru ar fi influențat toate elementele din imagine, nu doar forma sferelor.

După mai multe săptămâni în care am încercat să înțeleg acest fenomen, deodată mi-a venit ideea că singurul mod în care s-ar fi putut întâmpla era ca cea de-a doua sursă de lumină să fi fost chiar în interiorul sferelor. Această a doua sursă de lumină contribuia la înregistrarea imaginii sferelor, în timp ce restul scenei – copacii, mașinile, oamenii și casele – erau înregistrate cu ajutorul celeilalte surse de lumină: blițul camerei fiind reflectat înapoi către obiectiv.

Însă ce anume putea face ca sferele să emită la rândul lor lumină?

În acel moment, mi-am dat seama că trebuia să investighez un fapt complicat: blițul camerei părea să fi fost aproape esențial pentru obținerea unor imagini cu sfere, chiar la lumina zilei.

Rolul blițului

Durata medie a emisiei de lumină a blițului unei camere este de circa o miime de secundă. La începutul observațiilor mele, am crezut că viteza blițului era cea care făcea posibilă captarea imaginilor sferelor; am presupus că sferele existau la un nivel de frecvență mai înalt decât al nostru și că mișcarea lor ar fi prea rapidă pentru a putea fi surprinse doar prin deschiderea bruscă a diafragmei. Chiar dacă pe atunci făceam fotografii cu sfere și la lumina zilei și văzusem eu însumi sfere fără cameră sau bliț, cele mai bune rezultate le obțineam când foloseam un bliț.

Curând am abandonat teoria că viteza blițului era cea care contribuia la captarea sferelor în imagini, poate fiindcă nu avea niciun sens. Avantajul blițului este că poate „îngheța” o imagine a unui obiect aflat în mișcare rapidă. El redă imaginea surprinsă în milisecunda în care blițul luminează, fără deformări, chiar dacă viteza de deschidere a diafragmei (intervalul de timp în care diafragma rămâne deschise pentru fotografiere) s-ar putea să nu fie suficientă pentru a „îngheța” mișcarea obiectului.

Dar dacă obiectele se mișcă prea repede pentru ca diafragma să capteze imaginile sferelor fără neclarități, camera captează și imaginea obiectului care se mișcă rapid, oricât de neclară ar fi. Era evident deci că viteza blițului nu putea să aibă nimic de-a face cu captarea imaginii unui obiect cu viteză foarte mare sau cu frecvență foarte mare, cum ar fi o sferă; imagini cu sfere, chiar dacă neclare, ar trebui să apară și atunci când nu se folosește un bliț. Dar acest lucru nu se întâmplă de obicei.

Așa cum am explicat mai devreme, a devenit evident pentru mine că era o legătură neîndoielnică între formele hexagonale pe care sferele le luaseră în multe din fotografiile mele și tiparul hexagonal al diafragmei cu „șase frunze” al camerei. Mi se părea că imaginile se formau pe dispozitivul cu sarcină cuplată (CCD [3] ) al camerei, atunci când diafragma era parțial deschisă, în timp ce, pentru obținerea unei imagini clare, diafragma ar fi trebuit să fie complet deschisă. Diafragma parțial deschisă ducea în mod evident la obținerea anumitor forme ale sferelor.

Mi-am dat seama curând că lumina de la sfere nu ajungea la cameră în timp ce diafragma era complet deschisă în acea fracțiune de secundă. Chiar dacă era așa, încă era greu de înțeles de ce doar sferele „se schimbau” în forme hexagonale și toate celelalte elemente din imagine apăreau normale. Mai era nevoie de o piesă de puzzle pentru a explica acest lucru.

Dacă sferele erau înregistrate fotografic în același fel ca toate celelalte elemente, atunci nu ar fi avut loc această schimbare de formă. Trebuia să existe o anumită diferență între felul în care camera captase sfera și felul în care captase restul imaginii. În mod normal, imaginile fotografice se formează atunci când lumina blițului este reflectată de obiecte înapoi către cameră. Nu acesta părea să fie cazul în privința sferelor. Singura explicație pe care o puteam da era că sferele trebuie să fi generat lumina care le făcea vizibile din interiorul lor. Trebuia să existe un anumit proces care să provoace acest lucru și am formulat teoria că lumina blițului ar fi trebuit să o declanșeze cumva. Acest lucru m-a făcut să cred că singura explicație imaginabilă a formelor hexagonale (sau formele de semilună ori triunghiulare) era că aparatul de fotografiat înregistrase nu lumina blițului reflectată de sfere, ci mai degrabă o lumină venită chiar din interiorul sferelor.

Ceea ce m-a determinat să iau în considerație un alt fenomen care ne-ar putea ajuta să explicăm cum a fost produsă lumina: ionizarea.

Un indiciu pornind de la ionizare

Fiecare fotograf al sferelor este conștient că, în timpul ploii sau în condiții de umiditate, sunt prezente mult mai multe sfere decât în condiții de secetă sau uscăciune. Un factor care ar putea provoca acest lucru este că electronii din atmosferă sunt agitați de căderea ploii. În altă parte din această carte, am explicat cât de greu este să confundăm fotografiile picăturilor de ploaie cu fotografiile autentice cu sfere. Cu toate acestea, este important pentru fotograful sferelor să înțeleagă ce procese sunt implicate în asociere cu ploaia, pentru că acesta este unul din cele mai controversate domenii din fotografierea sferelor.

Ionizarea apare atunci când electronii sunt puși în mișcare de la un înveliș atomic la altul. Gazele atmosferice, azotul (nitrogenul) și oxigenul, au fiecare câte doi atomi, care sunt ținuți împreună, având în comun electronii de pe orbite. Dacă acești electroni nu sunt loviți de un foton sau de o particulă de energie, ei rămân în starea lor energetică de bază. Deasupra stării de bază sunt mai multe niveluri (sau rafturi) energetice goale. Atunci când un foton sau o particulă de energie care are destulă putere lovește un electron, electronul este împins în sus și poate dincolo de nivelul energetic vacant, chiar în afara moleculelor celor doi atomi. Electronul este acum liber față de molecula sa de origine, iar acea moleculă devine un ion pozitiv. Dacă electronul eliberat se leagă la o moleculă neutră, aceasta devine un ion negativ. Dacă electronul se leagă la un ion pozitiv, în mod normal intră într-unul din nivelurile energetice vacante și eliberează un foton încărcat cu o sarcină electrică egală cu energia cedată de fostul electron liber.

Frecvența electronului determină frecvența și culoarea fotonului, astfel încât începem să vedem faptul extraordinar că este posibil ca moleculele atmosferei să radieze orice culoare din spectrul luminii! Energia fotonilor este măsurată în electron-volți. De exemplu, energia mai slabă de 1,65 electron-volți eliberează un foton de radiație infraroșie. Energia mai puternică de 3,26 electron-volți va elibera o radiație fotonică la nivel ultraviolet.

Ploile generează electroni liberi care pot bombarda atomii atmosferici sau chiar atomii sferelor înseși, provocând ionizare. Dacă ionizarea apare în interiorul sferelor, ajută sferele să declanșeze un proces cunoscut în fizică drept fluorescență (fenomenul de fluorescență, pe care îl vom descrie în capitolul 2, apare atunci când o moleculă absoarbe lumină de o anumită energie și mai târziu emite lumină de o energie mai joasă); fotonii vor fi generați din interiorul sferelor și astfel acestea sunt înregistrate pe placa CCD a camerei ori sunt vizibile chiar cu ochiul liber în anumite condiții.

Deci ceea ce observăm în fotografiile sferelor ar putea să nu fie ființele sferice înseși, ci efectul ionizant pe care energia lor îl are asupra atmosferei înconjurătoare.

Indiferent ce explicație poate fi valabilă, ar fi o greșeală să spunem că niciun cercetător recunoscut nu face fotografii într-o anumită formă de precipitații. De fapt, dacă avem grijă să ne asigurăm că efectele ploii nu sunt confundate cu sferele, perioadele cu precipitații pot fi printre cele mai rodnice pentru desfășurarea investigațiilor. În ciuda acestui fapt, trebuie să arăt că majoritatea fotografiilor pe care le-am inclus în această carte nu au fost făcute pe timp de ploaie.

Lucrurile se complică: comunicarea?

Am început să bănuiesc că forma hexagonală pe care o luau sferele ar putea să nu fie un lucru complet întâmplător. Au trecut mai multe săptămâni înainte ca formele hexagonale să apară din nou; și chiar atunci când au apărut, ele nu apăreau în fiecare fotografie, ceea ce ar fi fost mai probabil dacă fenomenul se datora doar unei proaste funcționări a camerei.

În acest punct al experimentării mele, fenomenul avea loc numai atunci când fotografiam sferele aflate în grădina din spatele casei. Datorită faptului că aceste aparente disfuncții ale camerelor păreau să nu urmeze anumite tipare evidente sau o anumită logică, am început să mă întreb dacă era posibil ca aparatele de fotografiat să fi fost influențate într-un fel de sferele înseși. Nu mai e nevoie să spun să asta nu era o posibilitate la care mă așteptam sau față de care eram foarte deschis. Dacă sferele erau de natură electromagnetică, atunci era pe deplin plauzibil ca ele să poată provoca un asemenea fenomen electromagnetic, care ajungea la o diferență de doar câteva milisecunde între bliț și diafragmă. De fapt, un semnal electromagnetic ar fi putut fi cea mai evidentă primă formă de comunicare la care să facă apel – dacă sferele ar fi fost interesate sau capabile să folosească o anumită formă de comunicare.

La început, aceasta mi s-a părut că este într-adevăr o explicație ciudată și pot să spun de pe acum că majoritatea cititorilor mei vor crede la fel ca mine. Însă am decis să testez teoria. Am formulat întrebări, după care urma să fac o fotografie pentru a vedea ce formă vor lua sferele ca răspuns la întrebare. Am hotărât că am obține forma hexagonală pentru un răspuns „da” la o întrebare, iar forma sferică obișnuită, care se presupunea că e mai ușor de manifestat, urma să reprezinte un răspuns „nu”. Am testat procedeul formulând întrebări cu răspunsuri evidente și din acel moment a urmat o lungă perioadă de comunicare. Era necesar să aștept circa treizeci de secunde pentru a primi un răspuns, iar dacă grăbeam procesul, nu apărea nicio modificare a formei sferelor.

După mai multe săptămâni, prin acest proces lent și plictisitor, am pus o lungă listă de întrebări. La sfârșitul acelei perioade și de atunci încoace, acele sfere deosebite nu au mai apărut vreodată. După aceea, camera a funcționat normal: de atunci, nu au mai fost obținute imagini cu sfere de formă hexagonală.

Înainte de a trece la culorile sferelor, permiteți-mi să rezum descoperirile din acest capitol. La început, am descoperit că surprinderea sferelor în fotografii are mai mult succes dacă fotografiem regulat o perioadă mai mare de timp. Apariția imaginilor cu sfere de formă hexagonală mi-a dat primul indiciu că sferele sunt înregistrate nu prin lumina reflectată de la bliț, ci printr-o lumină emisă chiar de sferele înseși. Această lumină fluorescentă ajunge la obiectivul camerei la scurt timp după lumina reflectată de la bliț. Asta înseamnă că cel mai bine este să folosim un bliț atunci când fotografiem sfere, chiar în plină zi, deoarece blițul este cel care declanșează fluorescența ce le face vizibile în cameră. Ionizarea atmosferei este și ea de mare ajutor în obținerea unor imagini cu sfere, deoarece cantitatea de electroni liberi generați contribuie la inițierea fenomenului de fluorescență. Întârzierea emiterii luminii din interiorul sferelor fiind înregistrată de cameră, acest fenomen a constituit baza comunicării pe care am stabilit-o, permițând imaginilor de formă hexagonală și celor de formă sferică să reprezinte răspunsurile „da” și respectiv „nu” la întrebările puse de mine.

Concluzia autorilor

La începutul aventurii legate de publicarea în comun, în această carte, a rezultatelor cercetărilor noastre individuale despre sfere, ne-am pus două întrebări: (1) dacă aceste elemente care au ajuns să fie captate de camerele noastre cu zecile de mii sunt reale și (2) dacă ar putea fi conectate cu realitățile din afara percepției umane normale. Înmulțirea rapidă a numărului fotografiilor cu sfere în întreaga lume a făcut ca investigarea acestor chestiuni să devină deosebit de importantă.

Am simțit din tot sufletul că răspunsurile ar fi afirmative, chiar dacă era o diferență surprinzător de mică între cercetările noastre. De asemenea, aveam așteptări mentale similare: dacă fenomenul sfera ar fi fost într-adevăr conectat cu lumea supranaturală, urmau să fie formulate multe alte întrebări importante. Avem de-a face cu entități din ceea ce este perceput în mod obișnuit drept lumea divină? Sunt aceste sfere legate de viața existentă altundeva în univers? Există o învățătură sau un mesaj al apariției sferelor? Ce avem de învățat din descoperirile noastre?

Rezultatele noastre au multe lucruri în comun și diferențe interesante. Probabil cele mai semnificative diferențe dintre observațiile noastre pornesc din, și sunt legate de abordările noastre experimentale. Míċeál a folosit predominant situații din spații exterioare, majoritatea implicând foarte puțini oameni, în timp ce Klaus s-a concentrat pe ocazii interioare, în mod predominant în prezența unor grupuri mari de oameni în cadrul unor așezăminte spirituale.

Dincolo de aceste condiții experimentale aproape diametral opuse, descoperirile noastre concordă în multe aspecte, incluzând:

• Folosirea unui bliț este esențială în fotografierea sferelor.

• Acest lucru ar putea să se datoreze faptului că nu sunt înregistrate pe placa CCD a camerei prin reflexie sau difracție, ci prin fluorescență.

• Sferele sunt prezente din abundență și frecvența apariției lor a crescut în mod semnificativ de când a început cercetarea noastră.

• Argumentul scepticilor că fotografiile sferelor trebuie să fie toate datorate unor deficiențe experimentale nu poate fi susținut.

• Nu avem nicio indicație că sferele ar fi produsele efectelor de difracție ale obiectelor fizice.

• Nu există nicio dovadă că sferele sunt imagini ale unor obiecte fizice.

• Nu există o teorie convingătoare sau un argument convingător, în acest moment, care să explice energia sferelor ca fiind un tip de unde electromagnetice fizice „convenționale” sau plasmă.

• Sferele sunt totuși fenomene energetice.

• Sferele par să-și facă apariția în locuri diferite, alese la întâmplare, în serii de fotografii.

• Există o mare diversitate de sfere.

• Adeseori, apar sfere în mod predominant dintr-o anumită categorie, într-un anumit cadru.

• Sferele dau semne de inteligență.

Nu am putut găsi niciun fel de intenție „adversă” a sferelor față de noi; de fapt, modul lor de a-și face simțită prezența sugerează o bunăvoință necondiționată.

• Dovada fluorescenței sferelor ridică întrebarea dacă aceste domenii de frecvență detectate prin acest proces pot fi într-adevăr realități la fel de solide în sine cum este realitatea noastră pentru noi.

• Dacă aceste ipoteze sunt adevărate, multe din noțiunile noastre convenționale legate de înțelegerea materiei, cum ar fi „spirit” și „lumea de dincolo” vor trebui redefinite.

Din aceste observații, noi tragem concluzia că trebuie să răspundem afirmativ la cele două întrebări principale: sferele sunt reale și sunt conectate cu lumile din afara percepției umane normale. Ele par să funcționeze în afara legilor convenționale ale fizicii, și totuși pot să comunice cu noi prin intermediul camerelor digitale, care sunt acum disponibile fiecăruia dintre noi.

Această comunicare pare să fie inițiată de ele și putem concluziona fără să greșim că are un scop și o intenție specifice. Fiecare dintre noi a avansat anumite ipoteze referitoare la ceea ce putem învăța din fenomenul sferelor în acest moment, dar suntem de acord că adevăratele răspunsuri la această întrebare importantă urmează încă să fie găsite.

Cu toate că cercetările prezentate în această carte se bazează pe cea mai mare bază de dovezi adunată vreodată despre fenomenul sferelor, noi simțim că am atins doar superficial semnificația sa. Cercetările trebuie continuate și vor apărea noi rezultate. Aproape că nu s-a răspuns încă deloc la întrebarea privind semnificația din spatele acestui fenomen și unele dintre ipotezele pe care le-am formulat „cu îndrăzneală”, pentru a continua discuția, sunt doar atât – ipoteze.

Așteptăm o continuare palpitantă în cercetarea fenomenului sferelor și vă invităm să participați!

Míċeál Ledwith, doctor în teologie și drept

Klaus Heinemann, doctor în fizică

[1] J. Z. Knight, A State of Mind: My Story: Ramtha, the Adventure Begins. (O stare sufletească. Povestea mea. Ramtha, aventura începe). New York, Warner Brothers, 1987, 359.

[2] Ramtha, Iluminatul, preluat prin channeling de J. Z. Knight, Ramtha: The White Book (Ramtha. Cartea Albă), editată de Steven Lee Weinberg (Yelm, Wash, JZK Publishing, ediție revăzută și adăugită, 2004, 89, 203.

[3] Un CCD este o placă sensibilă care înregistrează imaginile, asemenea filmului dintr-o cameră convențională.