Bogatul trăiește într-o permanentă stare de teamă. Chiar dacă se bucură de lucruri sau încearcă să se bucure, vinovăția îi otrăvește bucuria. Poate că face dragoste cu o femeie
frumoasă, dar numai corpul e cel care face dragoste. El se gândește la
paradisul în care cămilele intră, iar el stă afară și se uită. Ei bine,
poate omul ăsta să facă dragoste? El știe că viața e scurtă, iar după
aceea e doar întuneric și focul iadului. El trăiește cu o teamă
paranoică.
Săracul trăiește deja în iad, dar măcar are o consolare. Poate părea
paradoxal, dar în țările sărace oamenii sunt mai mulțumiți decât cei
din țările bogate. Am văzut în India oameni extrem de săraci care n-au
nici o nemulțumire. Iar americanii umblă prin lume după călăuzire
spirituală - e normal, ei nu vor să fie înfrânți de cămile; ei vor să
intre în împărăția lui Dumnezeu.
Poate că sunt prima persoană care are respect pentru bani, pentru
bogăție, pentru că banii te pot face bogat multidimensional.
Un sărac nu poate să-l înțeleagă pe Mozart, un flămând nu poate să-l înțeleagă pe Michelangelo, un cerșetor nu se va uita nicicând la
tablourile lui Vincent Van Gogh. Oamenii care suferă de foame n-au
destulă energie ca să fie inteligenți. Inteligența vine numai atunci
când debordezi de energie. Săracii își epuizează energia în câștigarea
pâinii. Ei nu au inteligență, nu pot să înțeleagă Frații Karamazov, ei
ascultă doar prostiile pe care le spune un preot în biserică.
Nici preotul nu pricepe ce spune, nici cei din audiență. Cei mai
mulți dintre ei dorm buștean, obosiți după șase zile de muncă. Iar
preotului îi convine că ei dorm, căci așa nu mai trebuie să pregătească o
predică nouă. Continuă să o spună pe cea veche. Toată lumea doarme,
nimeni nu-și va da seama că sunt trași pe sfoară.
Bogăția e la fel de importantă ca muzica frumoasă, ca marea literatură.
Există oameni care s-au născut cu capacitatea de a fi muzicieni.
Mozart a început să cânte la trei ani. La trei ani, alți mari maeștri ai
muzicii erau departe de el. Ei bine, el s-a născut cu acea
creativitate. Van Gogh n-a urmat nici o școală de artă, dar a devenit
unul dintre cei mai mari pictori din lume. Acum câțiva ani am văzut un
tablou de-al lui. De acel tablou râseseră toți pictorii din vremea lui,
ce să mai spunem de alții? Râseseră pentru că el pictase stelele așa cum
nu le mai văzuse nimeni. Stelele lui sunt ca o nebuloasă, fiecare stea e
în mișcare, ca o roată care se învârtește continuu. Ceilalți pictori
spuneau că e nebun, că alea nu erau stele. Mai mult, copacii pictați de
el sub stele ajungeau mult mai sus. Cine a mai văzut astfel de copaci?
Asta e nebunie curată!
Însă fizicienii au descoperit acum că Van Gogh avea dreptate:
stelele nu sunt așa cum arată, sunt exact cum le-a pictat Van Gogh.
Bietul Van Gogh! Ce ochi trebuie să fi avut acel om ca să vadă ceea ce
fizicienilor le-a luat o sută de ani să descopere, cu toate
laboratoarele și tehnologia lor. Și, foarte ciudat, doar cu ochii, fără
telescoape, Van Gogh a văzut forma exactă a stelelor. Ele se rotesc, nu
sunt statice așa cum le vedem noi. Iar când a fost întrebat unde a găsit
acei copaci care se înalță mai sus de stele, el a răspuns: „Am găsit
acești copaci stând lângă ei și ascultându-le ambițiile. Am auzit
copacii spunându-mi că au ambiția să ajungă la stele”. |