Răstignit între cruci (cartea a II-a)

• Gheorghe Zamfir

Deasupra Brașovului, clădit în piatră, muntele încremenise. Nici vântul nu mai mișca crengile și frunzele copacilor, nici fiarele sălbatice nu se mai ițeau printre copaci. Cerul cu norii lui pufoși de vară se ridicase parcă, mai sus, deasupra pământului, trăgându-se departe de nimicnicia oamenilor.

Mândra armată a craiului Matei lăsase capul în pământ sub povara celei mai grele dintre înfrângeri: trădarea! Oștenii simpli, căliți în lupte multe și cu folos, duceau greu rușinea pe care regele lor le-o aruncase în spate. Armata ungară plecase în urmă cu două luni de la Buda spre Țara Românească pentru a pune săbiile ei lângă puterea magnifică, disperată și îndărătnică a valahilor. Românii și voievodul lor cel crunt și drept erau în acel an, 1456, singurii din Europa care îndrăzni seră a-l înfrunta pe Mahomed – Cuceritorul Constantinopolului, iar ei, soldații maghiari, singurii care trădaseră.

În cortul său de campanie, mare, alb și frumos decorat cu blazoanele familiei sale, Matei – regele Ungariei nu părea nici rușinat, nici tulburat, nici încurcat de întorsătura pe care el o dăduse evenimentelor acelui cumplit an.

– Pe Drăculea să-l adormiți și să-l legați pe un cal și să plece acum spre Buda! rosti el către unul din căpitanii săi.

Jiskra, căpitanul ceh, intrat cu simbrie în oastea lui Corvin, dădu să iasă din cort, dar fu oprit de un nou ordin al regelui:

– Să-i dați de două ori mai multe prafuri de dormit cât ați da unui om normal! Să-l îmbrăcați în straie ostășești și să-l legați pe cal drept ca și cum ar călări el însuși! De la distanță să nu poată nimeni ști că el este pe cal! Și, Jiskra, să iei cu tine două mii de oameni!

Cehul, un mercenar mic și îndesat, cu bustul mare, disproporționat și cu picioare scurte, clădit parcă mai mult pentru războaiele purtate călare decât pentru viața pașnică, tresări. De obicei, nu comenta ordinele primite, dar, de această dată, întrebă nedumerit:

– Două mii de oșteni, Doamne? Cine să ne atace? Oastea valahă e peste munți, ei nu au cum să știe că voievodul lor...

– Nu de oastea valahă mă tem eu, căpitane! îl întrerupse regele precipitat. Cavalerii pe care tocmai i-am alungat din tabăra noastră mă îngrijorează!

– Ei sunt doar patru, Doamne! Iau zece oameni de-ai mei și îi hăituiesc în pădure până îi prind și-ți aduc leșurile lor dacă poruncești!

– Tu știi despre cine vorbim aici, Jiskra? se răsti agitat și enervat Corvin. Cei pe care i-ai văzut sunt cavalerii Stroe, Ler, Mihnea și Marcu! De la Buda și până în Anatolia toți războinicii, de fiece neam sau limbă, le cunosc numele și isprăvile peste firea omenească. Da! De ei mă tem!

– Maria Ta, și eu am trăit printre soldați și am văzut uneori isprăvi frumoase, dar nu cu adevărat însemnate, sunt răstălmăcite de la o tabără la alta și ajung după ceva vreme de o sută de ori mai fioroase decât au fost aievea!

Un râs nervos, de om grăbit și speriat, inundă cortul regal. Cu frica rău ascunsă, Corvin își drese vocea și răspunse căpitanului său:

– În cazul lor este tocmai invers! Isprăvile le sunt spuse numai pe jumătate, altfel nimeni nu le-ar crede! Am crescut cu povești despre ei, iar tatăl meu - cel mai mare conducător de oști care a existat vreodată - mi-a istorisit multe fapte ale cavalerilor pe care, dacă le-aș fi auzit din altă gură, nu le-aș fi crezut în veci!

Așezat pe o pernă în colțul cortului, întocmai ca un turc, un bărbat grăsuț, cu nasul lung și bărbia răsucită în sus, înveșmântat în straie alese, apusene, privea cu interes întreaga scenă. Bărbatul era Marcio Galeotto, unul din marii învățați ai Europei și protejatul lui Corvin.

– Poate ai merita, căpitane să fii trimis după acești patru domni! interveni Galeotto, râzând, cu inconștiența proprie savanților care nu au purtat niciodată o sabie și nu cunosc puterea ei. Domnii din Valahia sunt aceiași care în ultimele luni au hărțuit și împuținat oastea lui Mahomed - cel despre care se spune că ar fi de neînvins! și, tot ei, se pare că au intrat noaptea în tabăra sultanului încercând să-I omoare în somn.

Jiskra îl blagoslovi pe vorbărețul învățat cu o privire din care dragostea lipsea cu desăvârșire, dar se mulțumi, în final, doar cu atât. Italianul, protejatullui Corvin, era intangibil.

„Te prind eu odată și-o dată, purcelule plin de ifose, ce mi-ești! Tare mi-ar plăcea să-ți dau două perechi de palme peste botul tău grăsuț și roz; să te înveți minte să te mai bagi în treburile care nu te privesc” gândi cehul în timp ce zâmbea mieros și saluta adânc pe Galeotto. Apoi ieși, roșu de mânie din cort, să împlinească ciudata poruncă.

Afară, soldații comentau șușotit, cu gesturi aprinse, rușinoasa decizie a regelui lor. La vederea căpitanului, toate discuțiile încetară brusc. Unii oșteni, îndeosebi cei tineri mai sperau încă să primească poruncă a trece munții în Valahia și a da piept cu armata decimată deja a sultanului. Cei mai bătrâni însă, care pe lângă a mânui armele, deprinseseră de mult și mersul întortocheat al politicii, știau că așa ceva nu mai era cu putință.

O mie dintre ei fură puși grabnic sub comanda directă a lui Jiskra și încălecară gata să primească noi ordine. Spre surprinderea lor, cehul mână unul din cai înăuntrul cortului în care era ținut, sub pază strașnică, Vlad, voievodul Valahiei

După câteva clipe, Jiskra ieși din cort ținând calul de dârlogi.

Șaua fusese schimbată, însă și acum avea un spătar neobișnuit de înalt, numai bun să sprijine pe soldatul cățărat în ea, care părea dus de pe lumea asta. De sub coiful de luptă purtat de toți soldații, ieșeau câteva fire lungi de păr alb, iar un ochi mai atent ar mai fi observat că cizmele ciudatului călăreț nu erau tocmai din cele purtate de oșteni, ci mai de soi, întocmai cu cele purtate de Drăculea un ceas mai devreme.

Calul fu mânat între alți doi soldați călări, iar călărețul fu legat repede cu sfori ale căror capete ajungeau în mâinile oșteni lor care-I încadrau. Încolonați câte trei, cei o mie de soldați părăsiră tabăra, galopând către miază-noapte.

Dintre corturi, întreaga oaste maghiară îi petrecu cu priviri înciudate, rușinate, negre.

La numai o clipă după pornirea soldați lor, alți patru armăsari țâșniră, de sus, din pădurea ce se întindea deasupra taberei, în aceeași direcție. Fără o vorbă, stăpânii lor luară drumul prin pădure, gonind nebunește pe cărarea ce se întindea de-a latul muntelui, urmând cursul drumului mare. Ca de fiecare dată, cei patru știau fiecare ce gândește celălalt și ce au de făcut, Acum încercau să ajungă cât mai curând în fața celor o mie de oșteni ai lui Corvin și să pregătească o ambuscadă.

Cei patru oameni se numeau: Stroe, Ler, Marcu și Mihnea și erau cavalerii Domnului Valahiei - Vlad Drăculea.

Drumul dinspre Brașov înspre Buda trecea mai întâi pe la Sibiu și, cale de câteva poște, se ținea aproape de munte. Cam la un ceas după ce părăsiseră tabăra, coloana condusă de Jiskra se văzu nevoită să se oprească din drum. În fața lor, un stejar mare, prăbușit la pământ, le închidea calea. Încă sub impresia celor spuse de Matei Corvin despre cavalerii valahi, cehul ordonă imediat intrarea în formație de luptă.

Nimeni însă nu apucă săbiile. Arcurile și sulițele lungi rămaseră și ele cuminți la locurile dinainte.

Turbat de furie, căpitanul ceh strigă iarăși ordinul de intrare în formație de apărare. Vru să se repeadă la primul soldat de lângă el și să-I izbească peste față. Se opri însă ca trăsnit. De lângă el, bătrânul căpitan maghiar Farkas își trăsese paloșul și-l țintui se în gâtui cehului.

– Mie, regele Matias nu mi-a poruncit nimic! spuse Farkas, țintuindu-l rece cu privirea pe Jiskra. Tu mi-ai zis să-mi iau oamenii și să vin cu tine. Acum văd că îl ținem ostatic pe Drăculea valahul, cel care i-a alungat pe turci și a oprit amenințarea lor asupra țării noastre. Dacă vrei să-i faci rău, noi de tine nu ascultăm!

– Te faci că nu înțelegi, câine? Măria Sa, Matias nu ți-a dat ordin direct, pentru că nu era timp. Vrei să-I faci scăpat pe valah? Vei plăti cu capul trădarea asta!

– Poate ... răspunse Farkas cu voce slabă, parcă copleșită de rușine. Dar trădarea cealaltă aș plăti-o cu inima! Noi așa ceva nu știm a face!

– Și cum ai să ....

Cehul nu-și mai putu termina vorba. Cei o mie de oșteni izbucniră în urale și-și ridicară săbiile în semn de salut. Din pădurea ce mărginea drumul, cei patru cavaleri români veneau spre el. Cu toții, cei mai bătrâni care luptaseră alături de valahi și înainte, ca și cei mai tineri care-i cunoșteau doar din povești, recunoscură pletele lungi, blonde și statura de urieș a lui Ler, iataganul turcesc purtat de Stroe, umerii largi și părul tăiat scurt al lui Marcu și privirea poruncitoare a lui Mihnea.

Jiskra se repezi cu pumnalul scos către Vlad, încă adormit și legat pe calul său. Cei doi oșteni, care îl aveau în grijă, îi închiseră drumul îndreptându-și amenințător săbiile către el.

Cavalerul valah, cel înalt și blond, se repezi și el către voievod.

Îl dezlegă și îl așeză cu grijă pe pământ. Îi cercetă cu ochi priceput, la astfel de slujbe, trupul și capul, dar nu găsi decât o mică umflătură înspre ceafă.

– Și-a pierdut cunoștința de la lovitura asta! zise el către ceilalți cavaleri. Dar altceva îl ține încă adormit.

La câțiva pași mai încolo, Mihnea vorbi căpitanului Farkas, singurul de care ascultau cei o mie de oșteni:

– Îți mulțumim, căpitane, pentru inima ta cinstită! Știm că ai înțeles poruncile regelui tău chiar dacă nu ți le-a spus direct!

– Regii sunt puși pe pământ de către Dumnezeu. Se cade să facem mai întâi lucrarea Domnului și apoi pe cea a regelui,

Pag. 3 – 7