Prinsă la mijloc

Pentru Kelly Corrigan, familia înseamnă totul. La vârsta de 36 de ani, ea avea o căsnicie reușită, două fetițe drăgălașe și o rubrică săptămânală la ziar. Deși era o adultă realizată, Kelly încă se considera fetița carismaticului George Corrigan, un american de origine irlandeză. Ea era ancorată într-un spațiu de mijloc, „în care statutul de părinte se suprapunea cu cel de fiică”.

Își îndeplinea în egală măsură îndatoririle de adult, dar fără să uite de părinții ei. Procesul de maturizare al lui Kelly a fost accelerat dramatic atunci când și-a descoperit un nodul la sân, primind apoi diagnosticul pe care nicio femeie nu dorește să îl audă vreodată.

Când George a aflat la rândul lui că este bolnav de cancer într-o fază avansată, a fost rândul lui Kelly să se îngrijească de cel care a avut grijă de ea toată viața lui. Această dublă ipostază a ajutat-o pe Kelly să se maturizeze, așa cum nu ar fi făcut-o nimic altceva.

Dacă participi la un club de lectură sau dacă îți place pur și simplu să citești, nu neglija această carte. Te asigur că nu o vei lăsa din mână până când nu o vei termina. În tot acest timp, vei râde, vei plânge și te vei îndrăgosti de Kelly Corrigan și de familia ei”.

- Winston-Salem Journal

„O poveste uimitoare, relatată cu o onestitate absolută. Prinsă la mijloc este o carte de memorii în forma ei ideală”.

- Darin Strauss, autoarea cărților More Than It Hurts You și The Real McCoy

Capitolul 15

Luni,

13 septembrie 2004

„Mă simt bine. O să mă descurc”, i-am spus lui Edward, care trebuia să plece la muncă. „Fetele sunt la Amie până la amiază, iar eu intenționez să răsfoiesc toate cărțile acestea pe care ni le-au trimis prietenii noștri. O să fie bine”.

Lance Armstrong, nu. Cartea despre managementul durerii prin homeopatie nu. „Cum să trăiești având cancer”, nu. Rămasă singură cu capul meu chel și cu tumoarea mea, m-am privit o vreme în oglindă, după care mi-am apăsat sânul ca să simt nodulul pe care acum mi-l puteam imagina perfect, întrebându-mă în ce măsură funcționează chimioterapia.

Simțind nevoia unei încurajări, l-am sunat pe Greenie pe mobil. Mi-a răspuns robotul: „L-ai sunat pe George Corrigan. Știi ce ai de făcut. Mult noroc!” Bip.

„Bună, tată, eu sunt. Totul este în regulă, stai liniștit. Mă simt destul de bine. Sunt cheală, dar altfel nu am nimic. Cred că sunt doar puțin plictisită. Bun, vorbim mai târziu”.

Continuând să simt nevoia unei încurajări, am scris un email, cântărindu-mi atent cuvintele. Trebuia să fie suficient de optimist pentru ca oamenii să nu-și facă griji și suficient de amuzant pentru a nu le fi teamă să îmi răspundă. Nu era de colo să ai cancer la vârsta mea.

Adresat: Tuturor

Data: 13 septembrie 2004, 21:11

Subiect: Ce mai e nou

Trebuie să recunosc că chimioterapia nu este chiar atât de grea cum mă temeam. O asistentă pe care o cheamă Catherine îmi înfige un ac sub claviculă, după care aștept timp de cinci ore discutând cu Edward, răsfoind diferite reviste și privindu-le pe celelalte paciente. O bună parte din timp dormitez (acoperită cu o pătură care îmi ține de cald). După trei ani în care nu am știut altceva decât să îmi cresc fiicele, trebuie să recunosc că este o pauză binevenită, un fel de mic rai pământesc.

În ceea ce privește părul, m-am trezit din somn vineri dimineața cu perna plină de fire. De-a lungul zilei, am mai cules o mână de păr doar trecându-mi palma pe deasupra capului. De aceea, m-am ras în cap, avându-le lângă mine pe Georgia și pe Claire. Edward mă asigură că fața mea este un miracol al simetriei și al frumuseții. Oricum, m-am gândit că este de preferat să îmi pregătesc din timp fetițele.

În sfârșit, doresc să vă spun că am primit dreptul de a-mi fi administrată marijuana medicinală, așa că dacă doriți să vă aduceți aminte de anii tinereții, luați-vă albumele cu Pink Floyd și câteva lucrușoare, și faceți-mi o vizită pe adresa 455 Mountain Avenue.

Vă mulțumesc tuturor pentru pălării. Le port pe rând.

Cu multă dragoste,

Kelly

Am apăsat tasta „Trimite”, după care am așteptat, savurându-mi ceașca de ceai. După câteva răspunsuri automate primite de la cei care nu erau la birou sau care erau în vacanță, am primit email-uri de la Allison Mundth, Emily Birenbaum, Booker și Tracy Tuttle. După numai o oră, căsuța mea de email era plină de mesaje. Am obținut astfel efectul dorit.

La mijlocul listei am văzut un mesaj de la vara mea Kathy. Din câte îmi mai amintesc, ne-am cunoscut în Ocean City, pe când eu eram la grădiniță, iar ea era adolescentă. Kathy era îmbrăcată cu un costum Speedo vechi și purta o bentiță albastră pe cap, care îi lega părul. A spus o glumă într-o cameră plină de băieți, vrăjindu-i pe toți fără niciun efort. Ca și cum acest lucru nu ar fi fost de ajuns, mai târziu în decursul aceleiași zile a scos un dolar din portofelul ei din piele roz și mi-a cumpărat o înghețată de cireșe. Începând din acel moment, am adorat-o pur și simplu.

Vara trecută, fiul ei în vârstă de 20 de ani a fost ucis într-un accident de mașină. Tata a sunat acasă la noi la 7:00 dimineața, plângând.

„Vai, Lovey, mi-a spus el cu o voce nefiresc de subțire. Vai, Kel, Aaron Zentgraf a murit azi-noapte. A avut un accident de mașină”.

„O, nu”. Am început să plâng împreună cu Greenie, iar Edward a venit lângă mine și m-a sprijinit până când am închis telefonul. „Cum se va mai da jos din pat Kathy? l-am întrebat. Cine o va mai convinge să se dea jos din pat dimineața?”

Georgia nu împlinise încă doi ani, iar Claire avea doar câteva luni. Ori de câte ori le-am privit pe fete în acea zi, am plâns.

A trecut mai mult de un an de la moartea lui Aaron, și deși i-am transmis nenumărate mesaje telefonice și email-uri, Kathy nu a dat niciodată vreun semn de viață, lucru pentru care nu o pot condamna.

Și totuși, acum i-am văzut numele pe lista mea cu email-uri. În câteva rânduri fără nicio punctuație, îmi spunea că acum fac parte dintre ei, „din rândul celor care sunt conștienți de lumea de dincolo”. A adăugat că Tony, soțul ei, consideră acest curent o subcultură.

M-am trezit așadar în interiorul cercului. Ceva din tonul frazelor sale m-a făcut să mă simt norocoasă, sau poate doar mulțumită că m-am alăturat celor care au cunoscut și o altfel de existență, asemănătoare cu aceasta, dar totuși separată. Simultan, m-am simțit ca o intrusă, durerea mea neputându-se compara cu cea a lui Kathy și Tony.

Kathy scria de asemenea în email: „Oamenii cred că moartea este cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla, dar acest lucru nu este adevărat”. Mi se părea de necrezut. I-am transmis mesajul lui Edward, adăugând mai multe semne de întrebare.

Am discutat cu Edward despre acest subiect timp de mai multe săptămâni. Ce ar putea fi mai rău ca moartea? Le-am ascultat pe fete cântând „This Old Man” pe scaunul din spate al mașinii și le-am privit cum se joacă și cum se sărută singure în fața oglinzii din hol, după care am tras amândoi concluzia: „Nimic nu poate fi mai rău ca moartea”. Am auzit apoi ce i s-a întâmplat vechiului nostru prieten Luke, a cărui fată de 20 de ani cântărea 48 de kilograme și care detesta felul în care arată, considerându-se prea grasă. Luke a rămas din nou singur după un al doilea divorț și se temea să se ducă la muncă, speriat că fiica sa s-ar putea sinucide renunțând să își bea shake-ul de proteine sau alergând excesiv. Pe de altă parte, prietena mea Josie este singură. Are 46 de ani, este născută să fie mamă, iar ovarele ei se usucă la fel ca niște stafide. Și totuși, durerea ei nu se compară nici pe departe cu cea a lui Kathy, care și-a crescut băiatul timp de 20 de ani. 20 de ani de iubire nu este deloc puțin. Este mai mult decât întreaga ei suferință.

Am primit un alt email de la o prietenă pe nume Jen Komosa, în care aceasta mi-a spus: „Ești mai puternică decât crezi. Ești suficient de puternică”.

Mama ei a murit cu șapte ani în urmă în urma unei operații la creier, care a generat complicații. După doi ani de tratamente, consultații pe la tot felul de specialiști și paralizie, Jen și-a dat seama că mama ei nu avea să se mai vindece vreodată. Era așezată pe un scaun cu rotile și nu mai vedea și nu mai auzea aproape nimic. Mama lui Jen avea în jur de 50 de ani și își văzuse mai mulți copii căsătorindu-se. Apucase să le răsfețe pe fetițele fiicelor sale și le văzuse alergând după licurici și jucându-se prin casă. Și totuși, când sora lui Jen a sunat-o la ora 3:00 dimineața și i-a spus că mama lor a murit, Jen a vomitat pe podea.

Când am sunat-o pe Jen ca să văd ce mai face, mi-a spus că oamenii se agită în jurul ei făcând ceea ce credeau ei că se cuvine în astfel de circumstanțe: aduc flori, alimente, îi trimit cărți de vizită, îi dau apeluri telefonice și îi transmit condoleanțe. A adăugat că cei mai mulți dintre ei îi spun lucruri de genul: „Mama ta a avut o viață frumoasă. S-a bucurat de foarte multă fericire. Spre sfârșitul vieții, s-a simțit tare rău, așa că acum este împăcată”. Mă rog, foarte bine în ceea ce o privește pe mamă, dar cum rămâne cu tine, cu pacea ta sufletească, cu disconfortul tău? Cine își va mai aduce aminte în ce costum te-ai îmbrăcat de Halloween când erai copil, sau numele profesoarei tale din clasa a cincea? Cine îți va mai împrumuta bani ca să îți cumperi prima ta casă și cine va mai plânge alături de tine atunci când ți se va naște primul copil?

Privește, mamă! Aceasta este poza din ziua logodnei mele! O! O să îți placă! Privește-mă în rochia mea albă, tată. Ce ziceți de asta? Edward și tata jucând golf împreună! Apoi cea din ziua în care am aflat că am rămas însărcinată. Hei, privește, tată! Edward citește revista Sports Illustrated din scoarță în scoarță, LA FEL CA TINE! Nu îți vine să-l mănânci pe pâine? Așteptați! Edward a fost promovat la serviciu. Nu plecați încă! La anul, Georgia se va duce la grădiniță! Mai așteptați puțin, până când va purta primul ei costum de baie la înot. Mai rămâneți… I-am cumpărat lui Claire niște sandale noi! Claire a învățat să cânte la muzicuță. A făcut cerere de înscriere la Yale! NU PLECAȚI! Devine din ce în ce mai frumos…

...............................................................................................................................................................................................................................

Capitolul 33

Tot februarie 2005

După părerea mea, dacă ai patru copii, nu mai trebuie să faci vreodată altceva. Nici trei copii nu sunt puțini, dar majoritatea oamenilor reușesc să se descurce cu ei. Dacă ești mama a patru copii, nu îți mai trebuie o carieră, nu mai trebuie să te oferi ca voluntar pentru a strânge fonduri pentru școală și nu-ți mai trebuie petreceri. Este suficient să știi cum se ortografiază haos și antidepresiv. Patru copii reprezintă scuza ideală pentru orice zi de naștere de care ai uitat, pentru orice întâlnire la care nu te-ai prezentat și pentru orice formular pe care nu l-ai completat. În plus, poți întârzia liniștită pentru tot restul vieții tale și nu mai trebuie să le dai telefon persoanelor care ți-au lăsat mesaje, dar cu care nu dorești să vorbești. În fond, cine te poate învinovăți? Este aproape ca și cum ai fi bolnavă de cancer pentru totdeauna, într-o formă care nu îți pune viața în pericol.

Ce vreau să spun este că nimic nu îmi place mai mult decât maternitatea, că îmi place să fac dragoste cu soțul meu și că, în general, sunt o optimistă. Pe undeva, sunt genul de femeie care fredonează tot timpul, ținându-și copilul în brațe la fel cum alte femei poartă centuri joase sau poșete. Ca să poți avea patru copii, trebuie mai întâi să treci de pragul celor trei copii, care nu este deloc ușor.

Unul din motivele pentru care am ajuns să îmi doresc patru copii este acela că am învățat foarte multe lucruri privind-o pe Georgia cum crește, pentru a descoperi apoi că acestea nu i se aplică lui Claire. Pe de altă parte, nu poți cunoaște pe nimeni atât de bine ca pe copiii tăi, pe care îi poți observa de la bun început.

Un alt motiv este că toți copiii pe care i-am cunoscut și care provin din familii foarte numeroase nu se iau foarte în serios pe ei înșiși, învățând lucruri pe care nu li le-a spus nimeni, cum ar fi cum să transforme o pereche de blugi uzați într-o fustă de blugi la modă sau cum să își construiască un cort din pungi goale de plastic. Copiii care provin din familii numeroase se descurcă întotdeauna, în orice împrejurare.

Pe de altă parte, îmi doream să cresc un băiat, care să mă iubească la fel de mult cum îmi iubeam eu tatăl, inclusiv atunci când fetele mele vor ajunge la vârsta adolescenței, întorcându-mi reprobator spatele. Îmi doream de asemenea să port din nou acele rochii largi specifice femeilor gravide, care mi se păreau incredibil de drăguțe. Îmi doream să mănânc înghețată Oreo și prăjiturele Tagalong Scout Girls. Nicio imagine nu mi se părea mai încântătoare decât aceea a unei femei gravide îmbrăcată într-o rochie foarte largă, care mănâncă înghețată și prăjiturele.

Însăși drama nașterii și a durerilor facerii mă atrăgea. Eram impresionată de acel respect și de toată atenția care ți se acorda, ca să nu mai vorbesc de misterul fascinant al ieșirii copilului din corpul meu. De aceea, îmi doream să retrăiesc acest miracol de încă două ori.

Dar mai presus de toate, vroiam să am mai mulți copii pentru că eram o Corrigan și îmi doream să îmi trăiesc viața la apogeu. Corriganii nu se opresc decât atunci când li se spune să facă acest lucru. Ei nu își pierd vremea cu detaliile, cum ar fi plata taxelor pentru colegiu pentru atâția copii. Niciun Corrigan nu începe prin a măsura sau a cântări, prin a citi manuale cu instrucțiuni sau prin a cumpăra asigurări de viață. Credința lui este de nestrămutat.

De altfel, tot ce am făcut în ultimii doi ani a avut în vedere intenția mea de a face patru copii. Deși stăm destul de înghesuiți, am saci întregi cu rochii largi, specifice maternității, pe care mi s-a părut normal să mi le cumpăr, deși am dat bani frumoși pe ele. Am făcut și alte investiții de profil, cum ar fi cea mai bună pompă de sâni de pe piață, considerând că prețul ei va fi amortizat de miile de ore de alăptare prin care voi trece. Am optat pentru o mașină cu consum mare, care i-a făcut pe mulți cunoscuți să se întrebe dacă am auzit vreodată de efectul de seră (un biciclist din Berkeley mi-a pus chiar direct această întrebare, dându-și ochii peste cap). Am ales această mașină pentru simplul motiv că avea trei rânduri de scaune pentru copii.

De aceea, când medicul a început să-mi vorbească de terapia cu hormoni, acum că am terminat cu chimioterapia și cu radiațiile, iar ciclul a început să-mi revină, nu am făcut nicio conexiune între această terapie și imposibilitatea de a mai avea copii la vârsta mea. Nu mi-a trecut nicio clipă prin minte că estrogenul este produs de ovare și nu am făcut niciodată vreo legătură între terapia cu hormoni și menopauza indusă. Când am primit rezultatele testului genetic, iar Suzie Eder mi-a spus că NU ERAM PURTÃTOARE A GENEI CANCERULUI, am dedus implicit că nu mai exista niciun risc pentru fertilitatea mea. La urma urmelor, ce rost are să îți păstrezi ovarele dacă nu le folosești la nimic!?

L-am întrerupt pe doctor, făcându-l pe Edward să se simtă foarte neconfortabil:

„Stai așa, vrei să spui că nu voi mai putea avea copii?”

„Ei bine, ar trebui să eliminăm estrogenul din sistemul tău, mi-a răspuns medicul, privindu-l pe Edward de parcă ar fi vrut să îi spună: ‚Înțelegi ce vreau să zic, nu?’ Hm, da, nu ar trebui să mai faci copii, cel puțin în următorii cinci ani”. A continuat să se uite la Edward, așteptând un sprijin de la el.

„Bine, dar peste cinci ani voi avea 42 de ani”, i-am spus, pe tonul că ar trebui să îi fie rușine pentru ceea ce face.

Mi-a dat apoi replica pe care o dau toți și care mă scoate de fiecare dată din sărite, cu atât mai mult cu cât este greu să o contrazici fără a părea la fel de lacomă ca și puștoaica aceea răsfățată, Veruca Salt, care nu s-a simțit satisfăcută nici măcar în miraculoasa fabrică de ciocolată a lui Willy Wonca[1].

„Bine, dar ai deja două fete frumoase”, mi-a spus el, reamintindu-mi de prima noastră consultație, când i-am arătat fotografiile cu fetele mele, de care eram atât de mândră.

Cine i-ar spune: „Bine, dar ai nouă degete minunate” unui om care tocmai și-a pierdut degetul mare? Poate cel mult un om care are doar opt degete. În caz contrar, mi s-ar părea o dovadă de lipsă de bun simț.

Edward se simțea mai degrabă ușurat. Din punctul lui de vedere, „suprimarea funcției ovariene” nu însemna altceva decât o manieră de a mă menține în siguranță, un procent în minus în ceea ce privea riscul de a mă îmbolnăvi din nou. Ce știa el? Edward nu are decât o soră și o sumedenie de veri. De aceea, nu are habar ce muzică minunată reprezintă zgomotul asurzitor făcut de o liotă de copii. Nu știe ce înseamnă să iei fiecare masă punând tacâmuri pentru cinci sau șase oameni, să speli vasele și să faci curat după ei, să simți că cineva te prinde de umeri și îți face un masaj, fără să îți dorești să știi cine este, întrucât ești conștient că toți ar face acest lucru cu dragoste. Nu știe ce înseamnă să participi la un meci de lacrosse în Baltimore și să ocupi un rând întreg numai cu membrii familiei tale, cu frații, părinții, unchii, mătușile și verii tăi, care creează împreună un câmp magnetic atât de intens încât aproape că îl poți vedea.

Pentru prima dată de când am fost diagnosticată, am simțit că mă prăbușesc psihic. Am plâns tot drumul înapoi către casă.

„Cu asta mă aleg după patru luni de chimioterapie? Asta este marea răsplată care mă așteaptă pentru tot acel chin? De necrezut! Pur și simplu, nu-mi vine să cred. Este atât de nedrept, Edward, atât de nedrept!” Am continuat să mă plâng într-una, repetând cât de nedrept mi se pare totul și cât de pedepsită mă simt, în timp ce Edward îmi dădea mici replici menite să mă facă să mă simt mai bine, fără a mă înfuria însă și mai tare. „Știam amândoi că era posibil să se întâmple acest lucru”, mi-a strecurat el la un moment dat. „Medicii nu au de ales”, a adăugat imediat. „La naiba cu medicii! am exclamat eu. Niciunul dintre ei nu a avut vreodată cancer, așa că nu știu ce înseamnă acest lucru. Vorbesc despre această boală ca despre ceva ce trebuie învins cu orice preț”. Niciun medic nu m-a avertizat vreodată că va trebui să îmi schimb toate planurile legate de viață, luându-mi tot ce îmi doream mai mult, încă din vremea când eram copil. „Inițial, mi-au spus că voi avea un an greu. Asta nu înseamnă că acum, că a trecut anul, după ce am făcut tot ce mi-au spus, ba încă cu zâmbetul pe buze, voi putea reveni la viața mea de dinainte?”

Într-un final, nu am mai spus nimic, limitându-mă să privesc înainte. Mă simțeam incredibil de furioasă și de obosită, în același timp.

„Am crezut întotdeauna că aceasta este menirea mea în această lume: să fac o liotă de copii”, am spus în sfârșit, când ne-am apropiat de casă.

Am parcurs restul distanței până acasă în tăcere, dar când am coborât din mașină, Edward m-a îmbrățișat și mi-a spus: „Te afli în această lume pentru mai multe motive. Nici nu-mi pot imagina toate lucrurile pe care le-ai putea face. Între altele, te afli aici pentru mine, pentru Georgia și pentru Claire”.

„Știu”, i-am răspuns, izbucnind în lacrimi.

Le-am dus pe fete la culcare și ne-am decis să savurăm împreună restul nopții. Când ne-am pus pijamalele, Edward m-a făcut să râd cu lacrimi reamintindu-mi de omulețul simpatic pe care l-am cunoscut la o nuntă din Georgia. Individul avea o găină pe care o chema Red și care depunea cinci ouă pe săptămână, uneori șase, pe care le mânca. Când Red a încetat să mai facă ouă, individul și-a propus să o taie. Edward mi-a spus că arăt de parcă zilele mi-ar fi numărate.

Deși m-a făcut să râd, dovedindu-mi astfel că nu mi-am pierdut complet simțul umorului, am luat două Ambien pentru a adormi. Edward m-a privit cu înțelegere, făcându-mă să plâng din nou, întrucât dezamăgirea nu mă părăsise, ba chiar se amplificase de când am ajuns acasă și mi-am văzut fetele. M-am bucurat atunci pentru ceea ce aveam, dar tot mi-a părut rău pentru ceea ce aș fi putut avea. Am plâns atât de mult în ultima vreme încât am preferat să nu îl îmbrățișez pe Edward, ci m-am dus la baie, unde am lăsat lacrimile să curgă până când mi-au secat ochii.

A doua zi dimineața, am făcut duș împreună cu fetele, cărora le plăcea la nebunie acest lucru. Doream să le văd cum chicotesc și cum se bucură. Doream să privesc din nou omoplații și spinările lor arcuite, precum și coapsele lor uimitor de musculoase, pentru a le memora, căci în această viață nu voi mai vedea vreodată corpurile altor copii de vârsta lor. Fetele s-au dat din abundență cu șampon pentru copii, m-au dat și pe mine pe picioare, apoi s-au prefăcut că se freacă reciproc, deși abia dacă își atingeau corpurile. După ce am ieșit de sub duș, am șters oglinda de abur și mi-am examinat pieptul, observând discrepanța care exista între cei doi sâni. Tocmai când eram pe punctul de a-mi plânge singură de milă, Georgia m-a întrebat pe neașteptate:

„Când voi avea patru ani, o să pot să mă bărbieresc?”

„Ce!?” am râs eu.

„SÃ MÃ BÃRBIERESC”, mi-a spus ea mai tare, ca și cum ar fi fost o turistă care cerea îndrumări. După care a început să mimeze că se bărbierește pe obraji cu o lamă imaginară.

„Bine, bine, am înțeles! Nu, nu o să te poți bărbieri, pentru că ești fetiță. Fetițele nu se bărbieresc. Numai tăticii”, i-am spus eu, simțind cum îmi dispare tristețea, mulțumindu-mă cu ceea ce aveam.

„Bine, dar tu te bărbierești”.

„Dar, dar nu îmi epilez decât picioarele”, am lămurit-o eu.

„Atunci, EU când îmi voi putea epila picioarele?”

„Întreab-o pe Jammy”, i-am răspuns eu zâmbind.

Edward a plecat din nou la Philadelphia, cu treburi legate de serviciu. A vorbit cu părinții mei de la aeroport și ar fi trebuit să ia micul dejun cu ei înainte de întâlnire, continuând astfel o tradiție pe care a inaugurat-o împreună cu tata și care presupunea pregătirea unei omlete și comentarea paginii sportive. Când a aterizat la Philadelphia, Edward a primit însă un mesaj de la Greenie prin care acesta îi spunea că nu se simte bine și că îl roagă să se ducă direct la Comcast. Până atunci nu am mai auzit niciodată ca tata să anuleze o vizită.

[1] Aluzie la Charlie și fabrica de ciocolată, roman american după care s-a făcut un film (în care joacă Johnny Depp). (n. tr.)