Mintea de dincolo

Este prima oară în istoria Universului când, în planul celest, s-a decis ca lumea noastră să fie izbăvită nu prin moarte, ci prin spiritualizare.

Ni s-a arătat Adevărul, ni s-a arătat Calea. Este rândul nostru să răspundem chemării divine.

Suntem cu toții prinși acum în marele val al purificării, al trecerii de la materialitate la spiritualitate. Am certitudinea că „ora astrală a omenirii” este aproape. De dincolo ni s-au dat toate semnele și toate avertismentele. Sper să avem înțelepciunea necesară de a nu pierde și această ultimă șansă.

INTRODUCERE ... 11

PARTEA I

CONȘTIINȚA – AX ESENȚIAL AL UNIVERSULUI

MISTERUL DE A FI ... 21

Conștiința – doar o „secreție” a creierului? ...Absența unei teorii coerente despre conștiință ... Neurofiziologia conștiinței ... Conștiința extinsă dincolo de creierul uman ... Conștiința și fizica cuantică ... Percepție și emoție ... Tehnici moderne de extensie a conștiinței o o o Percepția viitorului – un mare mister al conștiinței ... Timp oniric, timp real ... Martorul eternității ... Apa și conștiința umană ... Concluzii

PARTEA A II-A

EXPERIENȚA MORȚII CLINICE

CAPITOLUL 1

SCURT ISTORIC ... 75

CAPITOLUL II

CONȚINUTUL EXPERIENȚELOR DIN MOARTEA CLINICÃ ... 81

Un cancer limfatic vindecat în „Cer” ... Conștientizarea morții ... Încetarea durerii ... Ieșirea din corp sau ... extracorporalizarea ... Trecerea prin tunel ... Intrarea în Lumea Luminii ... Întâlnirea cu Ființa de Lumină ... Revederea filmului panoramic al vieții sau Judecata de
apoi ... Comunicarea prin cuvinte nerostite ... Sugerarea ideii de „înălțare la Cer” ... Cordonul de „argint” ... Încercări de sistematizare a elementelor manifestate în experiențele morții clinice

CAPITOLUL III

STUDIUL ȘTIINȚIFIC AL EXPERIENȚEI MORȚII

CLINICE. CONTROVERSE EXPLICATIVE ... 113

CAPITOLUL IV

ALTE ARGUMENTE PRIVIND REALITATEA LUMII DE DINCOLO ... 125

Regresiile transpersonale ... Călătoriile extracorporale ... Realitate sau fantezie? Fenomenul Sylvia Browne ... Întâlnirea cu ghidul său ... Din nou despre Rai și Iad ... O descriere a lumii de dincolo ... Templul Înțelepciunii ... Turnurile ... Templul Înregistrărilor ... Templul Justiției
... Momentul de întoarcere de dincolo ... Nașterea sau revenirea pe Terra ... Sărutul lui Dumnezeu

CAPITOLUL V

LECȚIILE EXPERIENȚELOR MORȚII CLINICE ... 155

Nu suntem singuri într-un univers indiferent ... „Vederea” nevăzătorilor din naștere ... Dedublarea ... Conștiința și corpul subtil o o o Memoria noastră de dincolo ... Universul fizic și Universul invizibil ... Există o schemă morfogenetică a lumii vii? ... Întâlnirea cu spiritele copiilor pierduți ... Ubicuitate a conștiinței ... Mitologie sau Adevăr în Creație? ... Forța rugăciunii ... Vindecările din „Cer” ... Ne este întotdeauna respectat liberul arbitru? ... Predicția
viitorului ... Fizica din „Cer” ... Politică versus știință ... Adevărul de dincolo – singurul Adevăr

CAPITOLUL VI

ARGUMENTE MAJORE ALE UNEI NOI VIZIUNI DESPRE LUME ... 197

Experiența morții clinice ... Fizica cuantică Experiența mistică – o altă experiență spirituală ... Experiențele spirituale spontane ... Un mesager al Cerului ... Experiențe cognitive cu sursă neidentificată? ... O stranie apariție după moarte ... Castelul Iulia Hașdeu de la Câmpina ... Știința și religia

CAPITOLUL VII

CONTROVERSATA TEMÃ A REÎNTRUP ÃRII ... 223
Medicina modernă sugerează reîntruparea ... Regresia transpersonală și ipoteticele vieți din trecut

CAPITOLUL VIII

POT EXIST A COMUNICÃRI CU CEI PLECAȚI DINCOLO? ... 239

James Van Praagh – un medium celebru ... Lecția suicidului ... Eutanasia – între morala de aici și cea de dincolo ... Este pedeapsa capitală o soluție? ... La o aniversare cu „morții” și cu viii ... Comunicarea cu animalele de casă în lumea de dincolo Psihoterapia prin medium

CAPITOLUL IX

ÎNTRE INFERN ȘI PARADIS

CAZUL DANNION BRINKLEY ... 259

Un comportament violent ... Viața după experiența morții clinice – un infern ... „Orașul de Cristal” și Parcele din Cer ... Studii de electronică în Cer și Infernul vieții terestre ... Daruri neobișnuite

CAPITOLUL X

MINTEA DE DINCOLO

ȘI COPIII GENIALI AI NOULUI MILENIU . 275

Revelația – un salt cuantic în conștiință ... Copiii geniali de mâine ... Mutațiile cerebrale și spirituale după experiența morții clinice ... Neuropsihologia și emoțiile ... Cuvinte care ucid

CAPITOLUL XI

CONCLUZII ȘI COMENTARII ... 285

BIBLIOGRAFIE ... 307

MISTERUL DE A FI

Sunt câteva mistere profunde în fața cărora omul va rămâne veșnic întrebător.

Primul mister mi se pare a fi acela că suntem, că Universul există.

Al doilea ar fi acela că Universul funcționează, că este ordonat în forme prin care își manifestă existența, părând a fi efectul unei rațiuni, al unei gândiri, al unei Conștiințe.

Conștiința – capacitatea de a raționa, de a determina ordinea lumii, geneza Universului după legi care au făcut posibilă apariția vieții, inclusiv a omului – devine astfel axis mundi, axul esențial și primordial al Universului.

Pentru ca lumea să fie, constatăm că a fost nevoie de o forță capabilă de întreaga Creație, de o intenție, o voință și, în primul rând, de un sentiment exprimat prin iubirea pentru tot ce s-a făcut.

Sentimentului de iubire, de agape, implicată la nivel de Creație, i se acordă un cu totul alt sens decât acela al atracției fizice. Este bunăvoința, generozitatea, acceptarea, compasiunea, învăluirea întregii creații în căldura inimii, conștiința că suntem cu toții frați, fii ai aceleiași Surse, fragmente de lumină desprinse din Marea Ființă de Lumină. Este, în acceptarea dată de Iisus, garanția armoniei, a păcii, a conexiunii necesare cu tot ce există.

Gândul este deci informație, este cuvânt, este logos, este știință. Primul verb a fost: Fiat! Să fie! Să fie lumină, să fie munți, să fie ape, să fie omul!

De ce este conștiința, respectiv gândirea, cel mai încifrat mister din Univers? Să ne imaginăm că, așa cum ne spune astrofizica, la început nu a fost nimic, nu era spațiu, nu era timp, nu era lumină, nu era materie. Și deodată, după cum ne spune Eminescu, inspirat de Imnul Cosmogonic din Rig-Veda, apare un punct, mai mic decât un vârf de ac, ne spun astrofizicienii, mai mic decât „boaba spumei”, ne spune poetul. El, punctul acela de mișcare, devine „stăpânul fără margini peste marginile lumii”. De unde apare acest” punct”, știința nu poate spune. Este Marea Taină a lumii, cel mai de nepătruns mister. Când încă „umbra celor nefăcute nu-ncepuse a se desface”, când peste negrele genuni domnea tăcerea ne-ntreruptă, apare cuvântul ziditor, „Fiat lux”. Și s-a făcut lumină! Iar Lumina a devenit materie. Și acest prim gând, aflat la origini, la începuturile lumii, era expresia unei Conștiințe. Și Conștiința era ceea ce numim Dumnezeu. Iată de unde vine forța creatoare a Cuvântului și de ce natura sa este sacră. Pentru că este Divinitatea însăși. Cu adevărat avem sentimentul că Universul a evoluat prin crearea tuturor condițiilor necesare spre a face posibilă apariția omului. Știința însăși susține ideea prin formularea principiului antropic (Brandon Carter, 1974). Ținând seama doar de ceea ce știm astăzi, s-ar părea că numai omului i-a fost dată acea rațiune care îi permite să intre în dialog cu Sursa lui divină. Am putea spune că, prin apariția omului, Creatorul n-a mai fost singur. A dat din Lumina sa o scânteie ființei numite Om, pentru ca prin puterea minții sale să devină co-creator de Univers. A fost cel mai mare dar care ni se putea face. Am demonstrat, sper, suficient în lucrarea În căutarea sensului pierdut (Ed. Eikon, 2008) că în fiecare clipă din existența noastră, când emitem un gând, implicit, fără să vrem, noi creăm, facem sau desfacem ceva, dăm un impuls ordinii din Univers sau, dimpotrivă, dezordinii, haosului, în funcție de ceea ce gândim. Iată de unde vine marea noastră responsabilitate, mai întâi fată de noi înșine, apoi fată de semenii noștri, față de natură, față de planetă, față de Univers și Dumnezeu.

Revenind la Începuturi, pe când nu era nimic, când nu existau nici „viață”, nici” voință” ca manifestare a unui gând, „când nu s-ascundea nimica deși tot era ascuns”, în momentul Zero al Universului n-a fost Big Bangul, ci o Inteligență conștientă de sine care, o sutime de secundă mai târziu, a declanșat explozia prin care a început totul. Momentul Zero este al mitologiei, abia după aceea a venit Universul. În vidul inițial – rece și întunecat – se aude primul cuvânt, expresie a unei rațiuni ale cărei origini sunt dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Și vidul „ascultător” începe să se ordoneze, să ia forme, să dea înțelesuri existentei ...

Conștiința – doar o „secreție” a creierului?

Conștiința sau capacitatea de a ne gândi pe noi înșine, de a raționa și vorbi a incitat dintotdeauna cunoașterea. Dacă reducem existenta doar la materia exprimată prin fizică și chimie, este imposibil să explicăm cum o moleculă, făcută din materie, adică lipsită de conștiință, după canoanele științifice actuale, poate deveni conștiință.

În această înțelegere reducționistă și simplistă, conștiința este o simplă „secreție” a creierului. Odată însă cu studiul stărilor modificate ale conștiinței, cu apariția unor domenii noi de cunoaștere, ca fizica cuantică, experiențele psihologiei transpersonale și cele ale morții clinice, studiul conștiinței stârnește un acut interes pentru că aduce în discuție rolul său fundamental și primordial în geneza Universului și a capacității de a acționa asupra formei de manifestare a materiei.

După Quinsey (1996), abordarea conștiinței trebuie să răspundă la două întrebări: una de ordin ontologic, referitoare la natura fundamentală a lumii, și alta de ordin epistemologie, vizând mecanismele propriu-zise care fac posibilă cunoașterea.

Explicarea conștiinței este o sarcină dificilă pentru știința academică. A spune simplu că este produsul materiei care a ajuns la un stadiu superior de evoluție prin creierul uman, nu este decât o rezolvare comodă. Mai întâi, pentru că nu știm cum se obține ”minte din materie”, cum se exprimă Quinsey, cum ceva care nu are masă poate să apară din ceva care are masă. Apoi, discutând în sens strict biologic, conștiința de sine, sesizarea faptului că suntem ființe cu nevoi vitale de hrănire, perpetuare și apărare nu este specifică doar omului, ci sunt convins că este extinsă pe întreaga scară biologică, deci și la nivelurile la care nu s-a descris încă prezența unui sistem nervos, cum sunt ființele monocelulare, dar și la insecte cu abilități, unele neatinse nici de om, așa cum sunt albinele, viespile, furnicile etc., care au un creier cu o greutate de circa două miligrame. Spre exemplu, cârtița, care – după cum știm – nu are nici ochi, își face depozite de râme pentru hrană în întunericul galeriei subterane în care trăiește, imobilizându-le ca să nu fugă prin distrugerea ganglionului din cel de-al patrulea inel. Știm opinia biologilor că toate viețuitoarele de la om în jos fac ceea ce fac, dar nu știu ce fac! Își hrănesc puii, îi apără până cresc mari, dar o fac așa, dintr-un simplu impuls. Adică din instinct. Dar ce este instinctul altceva decât o tezaurizare de inteligență a naturii care corespunde unor trebuințe fără de care nicio ființă nu poate exista? Tot ce face omul pentru a exista a învățat de undeva. Dar pe celelalte ființe cine le-a învățat? Nu înseamnă că există, în acest caz, cel puțin o cunoaștere, o conștiință extinsă la natură, la Univers și care are și alte suporturi decât creierul uman? Un paramoecium sau infuzor, ființă monocelulară, dacă i se pune o picătură de tuș în drumul său, având un efect nociv asupra sa, o va ocoli, deși nu are structuri anatomice nervoase cu care să reacționeze. Își mișcă, de asemenea, coordonat cilii vibratili într-o anumită succesiune.

Un alt protozoar, Vorticella, ființă monocelulară, poate trăi singur, individual sau într-o foarte curioasă asociere temporară. Mai mulți indivizi pot forma un organism pluricelular preluând toate funcțiile necesare: unele celule iau rolul de dirijare a grupului, altele se ocupă de deplasare, altele de hrănire etc. O astfel de redistribuire de funcții biologice la o ființă monocelulară, lipsită de sistem nervos, sfidează orice logică de tip uman dacă reducem viața la simple reacții fizice-chimice, așa cum vrea să ne convingă biologia actuală. La orice nivel de reprezentare, monocelular sau pluricelular, celula „știe” să-și îndeplinească toate funcțiile necesare existentei. Mai mult, într-un organism pluricelular, celulele trebuie să-și coordoneze fiziologia nu numai cu nevoile proprii, ci și cu cele ale organismului în care se află. Se dovedește astfel că viața, oriunde s-ar înfiripa, mono sau pluricelular, trebuie să dispună de inteligența impusă de trebuințele sale – hrănire, evitarea pericolelor, reproducere, dirijarea proceselor metabolice. Are nevoie, în alți termeni, de informație ca semnal, model, instrucțiune. Iar informația implică o sursă inteligentă sau emițător, un receptor, o structură de procesare și decodificare. Tot acest lanț informațional necesar vieții este expresia unei inteligențe, a unei cunoașteri elaborate undeva în acest Univers. Suntem prea orgolioși ca să acceptăm că și alte ființe, în afară de noi, mai pot fi inteligente. Omul este superior prin extensia inteligenței sale la un nivel care îi permite să-și creeze o civilizație gratie mobilității creierului său, care are capacitatea de a forma noi programe prin învățare. Celelalte ființe vin pe lume cu programe gata formate, limitele învățării prin achiziție de noi programe fiind foarte restrânse în raport cu omul. Din acest motiv, ele rămân dependente de natură. La nivelul lor, natura nu a îngăduit o inteligență de lux ca la om, ci doar atât cât le este necesară pentru a-și îndeplini propria finalitate. În acest sens, am afirmat că fiecare ființă își ajunge sieși (Inteligența materiei, 1981). Când am ajuns la conceptul de inteligență a celulelor în 1981, am avut teama de respingere a ideii de către comunitate a științifică. Acum ideea este mult mai acceptată. Bruce Lipton (2005), un cunoscut cercetător în biologia membranelor celulare, afirmă fără rețineri că celulele sunt la fel de inteligente ca și noi (Biologia credinței, Ed. For You, 2008).

Concluzia la acest subiect este aceea că sistemul nervos nu este singura structură capabilă să prelucreze informație și să emită decizii inteligente. Virusurile, bacteriile, plantele, ființele monocelulare – nu știm încă să aibă structuri nervoase și, cu toate acestea, dispun de posibilitate a acelor conduite inteligente impuse de condiția lor de existență. Ca o curiozitate, se poate afirma că virusul HIV (agentul responsabil de SIDA) se dovedește, până acum cel puțin, mai inteligent decât toată știința medicală a timpului nostru. La orice mijloc de anihilare inventat de medicină, virusul găsește o altă cale de a fi invulnerabil.

Absența unei teorii coerente

despre conștiință

Până în clipa de față nu avem o teorie coerentă despre conștiință, capabilă să ne ofere o explicație

Pag. 21 – 27