Acest lucru e ceva foarte ciudat: oamenii știu despre Hristos, despre
Buddha, despre Mahomed, despre Krishna, dar nimeni nu-i urmează, nu dă
ascultare învățăturilor lor. Oamenii nu știu mare lucru despre
Machiavelli, dar se iau după sfaturile lui - de parcă Machiavelli le-ar
fi foarte apropiat sufletește. Nu e nevoie să-l citești, deja îl urmezi,
Întreaga societate se bazează pe principii machiavelice; în asta
constă, de fapt, tot jocul politic. Înainte ca cineva să-ți smulgă ceva,
smulge tu de la el; fii mereu în gardă. Firește, dacă ești mereu în
gardă, ești încordat, neliniștit, îngrijorat. Toți sunt împotriva ta și
tu ești împotriva tuturor.
Așa că plăcerea nu este și nu poate fi scopul vieții.
Al doilea cuvânt care trebuie înțeles e fericirea. Fericirea este
fiziologică, fericirea este psihologică. Fericirea e ceva mai bună, ceva
mai rafinată, ceva mai nobilă... dar nu diferă prea mult de plăcere. Se
poate spune că plăcerea este un gen inferior de fericire, iar fericirea
e un gen superior de plăcere - două fețe ale aceleiași monede. Plăcerea
e puțin mai primitivă, mai animalică; fericirea e puțin mai cultivată,
puțin mai umană - dar este același joc jucat în lumea minții. Nu ești
atât de preocupat de senzațiile fiziologice, te preocupă mult mai mult
senzațiile psihologice. Dar plăcerea și fericirea nu diferă fundamental.
Al treilea cuvânt e bucuria - bucuria este spirituală. Ea este
diferită, total diferită de plăcere sau de fericire. Nu are nici o
legătură cu exteriorul, cu celălalt; este un fenomen intern. Bucuria nu
depinde de împrejurări; este a ta. Nu este o excitare produsă de
lucruri; este o stare de pace, de tăcere - o stare meditativă. Este
spirituală.
Dar Buddha nu a vorbit nici despre bucurie, pentru că există totuși
un lucru care transcende bucuria. El îl numește extaz. Extazul e total.
Nu e nici fiziologic, nici psihologic, nici spiritual. El nu cunoaște
divizare, este indivizibil. Este total într-un sens și transcendental în
alt sens. Primul e plăcere; ea include fericirea. Al doilea e extaz; el
include bucuria.
Extazul înseamnă că ai ajuns chiar în miezul ființei tale. El
aparține adâncimii esențiale a ființei tale, unde nici chiar eul nu mai
există, unde numai tăcerea dom¬nește; tu ai dispărut. În bucurie exiști
puțintel, în extaz nu. Eul s-a dizolvat; este o stare de neființă.
Buddha o numește nirvana. Nirvana înseamnă că ai încetat să mai fii;
ești doar o pustietate infinită, asemenea cerului. Iar în momentul în
care ești acel infinit te umpli de stele și începe o viață cu totul
nouă. Renaști.
Plăcerea e momentană, aparține timpului, e ”deocamdată”; extazul e
atemporal, veșnic. Plăcerea începe și sfârșește; extazul dăinuie veșnic.
Plăcerea vine și pleacă; extazul nici nu vine, nici nu pleacă - el
există deja în miezul ființei tale. Plăcerea trebuie smulsă de la
celălalt; devii ori cerșetor, ori hoț. Extazul te face stăpân.
Extazul nu e ceva ce inventezi, ci e ceva ce descoperi. Extazul este
cea mai ascunsă natură a ta. A fost acolo chiar de la început, doar că
nu te-ai uitat la el. L-ai considerat indiscutabil. N-ai privit
înăuntru.
Asta e singura nenorocire a omului: privește întruna în afară,
căutând și cercetând. Iar extazul nu poate fi găsit afară pentru că nu e
acolo.
Într-o seară, Rabi”a - o renumita mistică sufită - căuta ceva pe stradă în fața micii ei colibe. |
Adevăr Divin
