„Bucuria, ne mărturisește Domnul, îi aparține întru totul Stăpânului și o dăruiește celor care Îi aud glasul și Îl urmează, ca slugi bune și ascultătoare, dorind să intre în această bucurie. Așadar, dacă bucuria este darul lui Dumnezeu și nu o răsplată pentru vrednicia slugii, ce loc ar mai avea în iconomia ei meșteșugul omenesc?
Meditând la „Pilda talanților”, vedem cum Stăpânul răsplătește slugile bune și credincioase peste puținul încredințat, cu făgăduința unor „multe” peste care le va pune în viitor. Acum, li se oferă intrarea în Bucuria Sa. Aici se întemeiază gândul și strădania mea de a meșteșugi bucuria, de a lucra, sub inspirație de sus, cu timpul oprit într-un acum în care tot ce am făcut în trecut își are plata în viitor. În această răscruce se cere ființei mele, ancorată în prezent, știința de a fi fără a depinde de a avea. Dacă surprind această putință de a mă încredința lui Dumnezeu până la a nu mai avea nimic al meu, voi fi gata să mă lepăd de mine, cel ce eram până acum, și să trăiesc într-o totală atârnare de făgăduințele și prezența Lui și voi gusta Bucuria despre care mi-a vorbit. Meșteșugul bucuriei este învățarea unui mod de a fi și curajul de a trăi viața de zi cu zi, oricare ar fi evenimentele ei, în această atârnare de Dumnezeu și de făgăduințele Lui.
Acum, Dumnezeu nu mai este pentru mine sluga nevoilor și dorințelor mele, mici și mărunțele, ci Domnul și Stăpânul Bucuriei. Acum pot fi în Bucuria Lui și când plâng, și când sunt bolnav, și când mi-am pierdut portmoneul sau locul de muncă, și când am fost părăsit... Durerile acestor pierderi, devin acum tot atâtea „prescuri” pe care Domnul le transformă în bucurie. Iar bucuriile cele pământești, pe care le trăim, devin tot atâtea îndemnuri de a nu ne opri pe Cale până nu vom dobândi Bucuria pe care nimeni și nimic nu o poate lua de la noi.”
Maica Siluana |