www.FotoMars.ro

Aceasta nu este o biografie a lui Leonard Cohen. Leonard Cohen însuşi furnizase deja, pe când avea 29 de ani, cea mai bună descriere cu putinţă a vieţii sale într-o scrisoare adresată Canadian Broadcasting Corporation. Iat-o aici, în întregime: ,,M-am născut la Montreal pe 21 septembrie 1934. Numărul paşaportului meu este 5-017560. Am ochii căprui”. A trimis această scrisoare pentru a se înscrie cu cea mai recentă carte a sa de poezii, Flowers for Hitler, la un concurs pentru tineri scriitori. Poate că l-ar fi ajutat mai mult dacă ar fi menţionat cele două volume anterioare de poezie, ambele bine primite, faptul că avea o oarecare reputaţie sau premiile pe care le câştigase până atunci. Nu a făcut-o. Ceea ce urma să fie evaluat era opera sa, iar orice părticică din viaţa lui personală pe care se simţea suficient de confortabil ca să o împărtăşească străinilor, avea să-şi găsească locul, după un proces de uşoară sublimare, într-o carte. Sau într-un album: în anii ce vor urma, ca muzician celebru, el a rămas reticent în a divulga prea multe despre sine. În interviuri va spune că singurele răspunsuri care contează se găsesc în cântecele sale.


Aşadar, ce ne spune nouă profetul Cohen? Şi de ce-l ascultăm cu atâta atenţie? Acestea sunt întrebările ce stau în centrul cărţii de faţă. Nu-i uşor să le găseşti răspuns; unele teme, precum teologia sau rock'n'roll-ul sau orgasmele, îşi pierd adesea prospeţimea dacă sunt închise între paginile unei cărţi, iar opera lui Leonard Cohen este obsedată, în egală măsură, de toate trei. Pentru a le studia fără a le priva de vitalitate, ele trebuie observate în mediul lor natural. Uneori, sunt cel mai bine înţelese atunci când sunt văzute prin prisma unei anumite poveşti din viaţa lui Cohen; alteori, implică meditaţii mai profunde. Te poartă prin domeniile escatologiei iudaice şi budismului zen, ale poeziei canadiene şi rock'n'roll-ului american, ale dorinţei trupeşti şi lăcomiei de câştig. Nu sunt întotdeauna accesibile raţiunii. Dar ele ni l-au dat pe omul nostru şi, odată cu el, ne-au oferit permisiunea de a reconsidera genul de sentimente – harul, mântuirea – care, până târziu în adolescenţa noastră ca specie, ne-au ocupat cea mai mare parte a timpului, iar acum, când suntem cu toţii maturi, sună prea sălbatic pentru a fi relevante şi prea periculos pentru a mai bântui altundeva decât în cuşca unei discipline intelectuale. Şi singurul cuvânt ce se cuvine rostit, în schimb, este: Aleluia!